Nefericirea succesului
- La Festivalul "Cerbul de Aur" de anul trecut, mulţi spectatori, asemenea mie, s-au întrebat, la apariţia ta pe scenă: "Oare de unde ştim vocea asta?". Nu e fata care făcea furori cu trupa Angels? Ei bine, chiar ea era. Raluca, unde ai fost mai bine de zece ani?
- Nu am fost prea departe. Un timp la Bucureşti, iar în ultimii ani la Tulcea, cu familia mea. Ultimul turneu la care am participat a fost în Canada, după care m-am retras. Au circulat tot felul de zvonuri atunci, că m-am înscris într-o sectă, că m-am călugărit... Poate că lumea a tras concluzia că motivul retragerii mele a fost unul religios, pentru că, într-adevăr, de-a lungul timpului, am întâlnit nişte oameni cu totul deosebiţi, care mi-au schimbat percepţia asupra vieţii.
- Eşti credincioasă?
- Da. Dintotdeauna. De micuţă eram mult mai aplecată spre credinţă decât ceilalţi copii; ţin minte că după orele de religie, eram marcată câteva zile de ce auzeam. Deseori lecţia de religie se sfârşea cu mine plângând. Participam cu tot sufletul la ce auzeam. Ce-i drept, profesoara noastră de religie era şi ea un om de excepţie, implicată total în temele pe care le expunea. Mă impresiona până la lacrimi, uneori plângea şi ea lângă mine. Problema asta cu plânsul a durat câtva timp. Am fost un copil foarte, foarte sensibil. Până pe la paisprezece ani, scena mea preferată era cea a serbărilor şi a spectacolelor şcolare, unde cântam cu atâta dăruire, că făceam şi restul profesorilor să plângă. Din păcate, de la cincisprezece ani, când a început cariera trupei Angels, legătura mea cu această zonă spirituală s-a rupt complet, iar acest lucru a sfâşiat ceva din mine. Mie succesul muzical mi-a zdruncinat existenţa într-un mod greu de explicat. Eram mereu pe drumuri, dar nu voiam să rămân în urmă cu şcoala, aşa că în microbuz, în culise, în hoteluri, eu făceam lecţii. Vineri plecam în concerte, luni, la prima oră eram la şcoală cu toate lecţiile învăţate.
- Pentru începutul anului 2000, succesul cu trupa Angels a fost, totuşi, fulminant... Trebuie să fi existat şi puţină bucurie.
- Succesul fulminat despre care vorbeşti nu mi-a adus niciodată bucuriile pe care oamenii îşi imaginau că le trăiam. Urcam pe scenă, cântam, tot publicul urla: "Angels, Angels, Angels!", ar fi trebuit să fiu flatată, dar nu eram. Mă întorceam în culise cu un gust amar. Eu credeam că publicul trebuie să plece schimbat în bine de la un concert, să plece transformat sufleteşte măcar puţin, nu doar să urle şi să se întoarcă acasă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îmi lipseau serbările acelea şcolare, când vedeam cum intră profesorii în sală semeţi, impasibili, şi ies plângând, impresionaţi de felul în care cântam. Nicio clipă în cariera mea cu trupa Angels nu am simţit altceva decât că oamenii sunt marcaţi de vocea mea şi atât. Poate că aveam o gândire prea matură pentru vârsta aceea, dar acesta este adevărul şi, de aceea, la nouăsprezece ani am spus deja STOP şi am dispărut. Părinţii mei au suferit mult, ei voiau ca eu să cânt în continuare, orice, oricum, doar să cânt. Nu au înţeles de ce, în plin succes, când totul părea că merge strună, eu m-am retras.
- Nu ai păstrat legătura nici măcar cu mentorii care ţi-au marcat cariera, precum compozitorul Cornel Fugaru?
- Când am plecat, ruptura a fost totală, deşi în suflet nu m-am despărţit niciodată de cei care m-au ajutat să mă împlinesc profesional. Domnului Cornel Fugaru îi spuneam "tata", iar el mie tot "tata" îmi zicea, îl iubeam şi mă iubea foarte mult. M-am văzut cu dumnealui cu un an înainte să moară şi m-a implorat să revin. "E păcat să se piardă o voce ca a ta", spunea. Când a plecat dintre noi, cred că am plâns câteva zile fără oprire... Eu am fost şi sunt un om foarte deschis, vesel, iubitor, de aceea, recunosc că singurul lucru care mi-a lipsit în anii ţinuţi departe de muzică au fost relaţiile cu nişte oameni speciali din domeniul muzical pe care mi-i făcusem prieteni.
La 30 de ani, cinci copii
Premiul juriului la "Cerbul de Aur" 2018
- S-au întâmplat foarte multe lucruri grozave. Am terminat Facultatea de sociologie şi asistenţă socială (am şi un Master de Consiliere în asistenţă socială), undeva între glorie şi retragere m-am îndrăgostit lulea de Ionuţ, cel care acum doisprezece ani mi-a devenit soţ. Nu am apucat să profesez în domeniul pentru care m-am pregătit, pentru că, rând pe rând, au venit copiii noştri şi am "aplicat" pe ei tot ce învăţasem. Pe toţi cinci. Da, avem cinci copii: Serafim - 10 ani, Cassian - 8 ani, Maria - 6 ani, Emilian - 4 ani şi Anastasia - 2 ani. I-am crescut noi doi singuri, fără ajutorul părinţilor, fără bone. Fireşte, părinţii noştri au vrut tot timpul să ne ajute, dar noi am considerat că e mai bine să o facem numai noi doi. Abia acum, când cei mari sunt la şcoală şi au nevoie de mine la lecţii, am început să apelăm la ajutor, pentru întreţinerea casei.
- Cum o fi să ai puţin peste treizeci de ani şi să fii mamă a cinci copii?
- Este extrem de frumos, dar eu nu sunt un exemplu tipic pentru femeile care au dilema carieră-copii. Eu îmi încheiasem cariera la vârsta când alte femei abia o încep, iar copiii le par o piedică în realizarea ei. Eu eram liniştită din acest punct de vedere, ştiam prea bine ce înseamnă o carieră, tocmai fugisem de ea. Neavând niciun regret, m-am putut concentra sută la sută pe maternitate. Copiii mi-au fost de un mare, mare folos, pe lângă dragostea incredibilă pe care au generat-o în mine. Ei au făcut ca valori generale, precum răbdarea, blândeţea, altruismul să devină concrete, aplicate în viaţa mea. Ei m-au ajutat să le dobândesc cu adevărat. Un alt lucru extrem de important în viaţa aceasta cu mulţi copii este că soţul meu a fost mereu acolo, cu mine, cu noi, sută la sută. Totul am făcut şi facem împreună. Tocmai pentru a suda relaţia noastră, care a venit dintr-o dragoste şi o pasiune inimaginabile, am ales să-i creştem singuri.
Să leşini de iubire la 15 ani...
Imagine din videoclipul "Trepte"
- Oooh, daaaa! A fost cevaaaa, incredibil! L-am cunoscut la logodna surorii mele, el fiind cel mai bun prieten al cumnatului meu. Când l-am văzut, când mi s-a intersectat privirea cu ochii lui albaştri, am simţit că leşin. Fără nicio exagerare, pur şi simplu am ameţit şi nu am mai putut vorbi. Mai târziu, am aflat că şi el simţise la fel, doar că eu aveam doar cincisprezece ani. Ionuţ este cu şase ani mai mare decât mine. După un timp, am început să corespondăm, am şi acum zecile de scrisori de dragoste de la el, chiar le recitesc destul de des. El îmi scria, eu îi răspundeam cu foile pătate de lacrimi, ca în filme. Ne vedeam rar, de două, trei ori pe an. Ne-am trăit iubirea prin scrisori, până când ne-am reîntâlnit la Bucureşti: el făcea Masterul la Drept, eu la Sociologie. Focul nu se stinsese absolut deloc, aşa că ne-am căsătorit, am continuat să trăim în Bucureşti, unde el era avocat. Primii trei copii tot în Capitală au venit, apoi ne-am mutat la Tulcea, pentru că Ionuţ a fost numit procuror acolo. Pe perioada pregătirii examenului de intrare în Procuratură, care este unul infernal de greu, am încercat să-l ajut cât de mult, să-i ofer toate condiţiile de a învăţa. Acum pare a fi venit rândul meu, iar el mă susţine într-un mod cum puţini bărbaţi o fac. Uneori e mai artist decât mine, vine tot timpul cu idei, îmi aduce muzică să ascult, e receptiv la tot. Mă ajută incredibil de mult.
Flacăra din tainiţa sufletului
- Aşa cum mi-au trebuit doi ani să mă retrag, cam tot atât a fost nevoie până să reapar. Pesemne că undeva, într-o cămăruţă bine ferecată a sufletului meu, flacăra aceasta pentru muzică a ars neîncetat. Am reprimat-o mult timp. Ani şi ani am ştiut că nu sunt pregătită să reapar. Apoi, încet, încet, după destul de multe căutări, am avut revelaţia descoperirii muzicii sufletului meu. Cineva foarte drag mie mi-a spus la un moment dat o vorbă extrem de frumoasă: "Dacă nu poţi opri un râu care curge, atunci schimbă-i direcţia". Asta am înţeles acum, la maturitate, să fac cu vocea asta pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu: să-i schimb direcţia. Am descoperit muzica de film, una complexă, orchestrată laborios, am aşezat-o pe versuri de poeţi, iar când am simţit că sunt pregătită, am început să înregistrez. Până nu am văzut că sunt piesele exact aşa cum doream, fiecare amănunt, de la rimă la orchestraţie, am refuzat să fiu văzută. Apoi, bunul meu prieten şi compozitor Adrian Stavian mi-a spus că se relansează Festivalul "Cerbul de Aur" şi că ar fi un moment bun să reapar pe scenă. Mi-a surâs ideea. M-am înscris, ca orice alt participant, cu o înregistrare video şi audio. Am trecut preselecţiile de peste o sută de artişti. Apoi, faptul că am câştigat Premiul special al juriului este cel mai important pentru mine, pentru că eu exact pentru asta am participat. Mi-a dat multă încredere că revenirea mea va fi una apreciată. Am ales anume piesa "Oameni", pentru că este mesajul meu pentru public, am revenit să le cânt oamenilor despre oameni şi nu pentru a fi vedetă.
Cuvântul e cheia
Frumoşii mamei - cu cei 5 copii ai ei
- Pe vremea când mă frământam dacă mai poţi aduce ceva nou în muzică, în artă, dacă mai poţi mişca suflete cu vocea, am realizat că totul porneşte de la cuvânt. Acolo e cheia. Ceea ce transmiţi e mai important decât notele muzicale. Eu, acasă, când vreau să-i liniştesc pe copii, le pun Tudor Gheorghe şi, brusc, zarva se opreşte - unul începe să citească, unul să picteze... A fost revelatoare pentru mine reacţia lor, iar respectul pentru distincţia artistică a domnului Tudor Gheorghe a crescut şi mai mult. Am jurat că dacă revin vreodată pe scenă, poezia muzicii va fi cea mai importantă, că voi face muzică pe versurile marilor poeţi sau că, măcar, mă voi inspira din ele. M-a ajutat mult în acest sens timpul petrecut departe de scenă, pentru că am simţit-o ca pe o întoarcere între oameni. Eu abia la douăzeci de ani am început să văd cu adevărat oamenii, să-i înţeleg, să le observ nevoile, zbaterile. Cred că de aceea am şi urmat Sociologia. Acum, cunoscându-i, ştiu despre ce să cânt. Nu poţi crea doar din experienţele altora, trebuie să le trăieşti tu însăţi, ceea ce la cincisprezece ani e imposibil. Copiii mei m-au ajutat, la rândul lor, pentru că atunci când creşti un copil, când trăieşti alături de el toate etapele, ajungi să te cunoşti şi pe tine mult mai bine. Copilul te împlineşte, dar nu o face el propriu-zis, ci toate lucrurile pe care le realizezi pentru el, toată armonia din jurul creşterii lui. E dificil de spus, cert este că eu cred că niciun om nu e împlinit şi fericit în mod plenar. Tot ceea ce trebuie să facem ca să simţim fericirea este să o recunoaştem în frânturile, în clipele, uneori în milisecundele în care ea apare.
"Oameni de valoarea majusculei"
Între compozitorii Andrei şi Ionel Tudor
- Mai am puţin de lucru la el, este gata în proporţie de 90%, dar cred că îl voi lansa în a doua jumătate a anului. Până atunci, aş mai face unul, două clipuri, ca preambul. Compun şi eu, ceea ce îmi place foarte mult, dar aş dori din tot sufletul să-mi îngăduiţi să amintesc şi să mulţumesc unor oameni, prieteni, profesionişti, fără de care nu aş fi reuşit să revin. Adrian Stavian este numele principal în muzica mea de azi, majoritatea pieselor cu el le-am lucrat. Îl cunoşteam de mult, chiar lucrasem împreună pe nişte lucruri mult mai comerciale, dar mare mi-a fost mirarea când am aflat că pasiunea lui ascunsă, personală, este muzica de film. Al doilea nume important este Jean Costache, cel care mi-a compus această primă piesă, "Trepte", de care vorbeam mai devreme. Marius Covaci, Marius Baraş sunt alţi oameni importanţi. Mai bine de jumătate din album a fost deja reorchestrat simfonic de "Orchestra Metropolitană Bucureşti", sub bagheta dirijorului Daniel Jinga. Mi-am dorit enorm lucrul acesta, aşa că după ce am încheiat varianta de studio a discului, i-am trimis-o maestrului Jinga. Când mi-a zis că materialul este "excepţional", am simţit că zbor, m-a onorat enorm. Ţin foarte mult să le mulţumesc acestor Oameni. E foarte greu să-i găseşti azi, să fie de valoarea majusculei, să creadă în ceea ce fac, să aibă răbdare cu tine şi să nu se aştepte la un rezultat imediat, precum un hit de o vară. Eu sunt privilegiată, pentru că pe mine mă ajută situaţia financiară liniştitoare pe care o am acasă. Îmi permit să merg încet, să nu grăbesc nimic, ca să iasă totul de calitate. Acesta este un noroc pe care mulţi artişti nu îl au, de aceea unii sunt pur şi simplu obligaţi la compromis. Ştiu, îi înţeleg, am fost în locul lor. Ei bine, tocmai de aceea apreciez răbdarea şi încrederea oamenilor cu care lucrez în prezent. Nu aş vrea să le uit pe buna Dana Cristescu, care îmi este manager, şi pe doamna profesoară Alexandra Canareica, care de un an mă ajută să-mi regăsesc forma vocală. Lecţiile ei de canto îmi sunt de mare folos, mai ales pe partea de respiraţie. Ruginisem, oboseam imediat cântând, iar dumneaei mă ajută enorm din punct de vedere tehnic. Dacă am uitat pe cineva în bucuria momentului, îmi cer scuze. Dar chiar sunt fericită, plină de încredere că fac un lucru bun şi abia aştept să răsplătesc publicul pentru răbdarea şi ataşamentul pe care-l au pentru mine.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
