RALUCA BLEJUȘCĂ - "Într-o cămăruță ferecată a sufletului meu, flacăra muzicii a ars neîncetat"

- Fosta componentă a trupei Angels, copilul care uimea cândva cu vocea ei uriașă, se întoarce la muzică după mai bine de un deceniu. Nimeni nu i-a înțeles atunci decizia retragerii, iar ea nu a simțit că trebuie neapărat să o explice. Până acum -

Nefericirea succesului

- La Festivalul "Cerbul de Aur" de anul trecut, mulți spectatori, asemenea mie, s-au întrebat, la apariția ta pe scenă: "Oare de unde știm vocea asta?". Nu e fata care făcea furori cu trupa Angels? Ei bine, chiar ea era. Raluca, unde ai fost mai bine de zece ani?

- Nu am fost prea departe. Un timp la București, iar în ultimii ani la Tulcea, cu familia mea. Ultimul turneu la care am participat a fost în Canada, după care m-am retras. Au circulat tot felul de zvonuri atunci, că m-am înscris într-o sectă, că m-am că­lu­gărit... Poate că lu­mea a tras concluzia că motivul retragerii mele a fost unul re­ligios, pentru că, în­tr-adevăr, de-a lungul timpului, am întâlnit niște oameni cu totul deosebiți, ca­re mi-au schimbat per­cepția asupra vie­ții.

- Ești cre­din­cioa­să?

- Da. Dintot­dea­una. De micuță eram mult mai aple­cată spre credință decât cei­lalți copii; țin min­te că după orele de religie, e­ram marcată câteva zile de ce au­zeam. Deseori lecția de religie se sfârșea cu mine plângând. Par­ticipam cu tot su­fletul la ce au­zeam. Ce-i drept, pro­fe­soa­ra noastră de re­ligie era și ea un om de excepție, im­pli­ca­tă total în te­me­le pe care le ex­pu­nea. Mă impresiona până la lacrimi, une­ori plân­gea și ea lângă mi­ne. Problema asta cu plânsul a durat câtva timp. Am fost un copil foarte, foarte sensibil. Până pe la pai­spre­zece ani, scena mea preferată era cea a serbă­rilor și a spectacolelor școlare, unde cântam cu atâta dăruire, că făceam și restul profesorilor să plângă. Din păcate, de la cincisprezece ani, când a în­­ceput cariera trupei Angels, legătura mea cu aceas­tă zonă spirituală s-a rupt complet, iar acest lucru a sfâșiat ceva din mine. Mie succesul muzical mi-a zdruncinat existența într-un mod greu de explicat. Eram mereu pe dru­muri, dar nu voiam să rămân în urmă cu școala, așa că în microbuz, în culise, în hoteluri, eu făceam lecții. Vineri plecam în concerte, luni, la prima oră eram la școală cu toate lecțiile învățate.

- Pentru începutul anului 2000, succesul cu trupa Angels a fost, totuși, fulminant... Trebuie să fi existat și puțină bucurie.

- Succesul fulminat despre care vorbești nu mi-a adus niciodată bucuriile pe care oamenii își ima­ginau că le trăiam. Urcam pe scenă, cântam, tot publicul urla: "Angels, Angels, Angels!", ar fi tre­buit să fiu flatată, dar nu eram. Mă întorceam în culise cu un gust amar. Eu credeam că publicul tre­buie să plece schim­bat în bine de la un con­cert, să plece trans­format sufle­teș­te măcar puțin, nu doar să urle și să se întoarcă acasă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îmi lip­seau serbările acelea școlare, când ve­deam cum intră pro­fesorii în sală semeți, impasibili, și ies plân­gând, impre­sio­nați de felul în care cântam. Nicio clipă în cariera mea cu tru­pa Angels nu am sim­țit altceva decât că oamenii sunt mar­cați de vocea mea și atât. Poate că aveam o gândire prea ma­tu­ră pentru vârsta a­ceea, dar acesta este adevărul și, de aceea, la nouăsprezece ani am spus deja STOP și am dispărut. Pă­rinții mei au suferit mult, ei voiau ca eu să cânt în continuare, orice, oricum, doar să cânt. Nu au înțeles de ce, în plin succes, când totul părea că merge strună, eu m-am retras.

- Nu ai păstrat legătura nici măcar cu mentorii care ți-au marcat cariera, precum compozitorul Cornel Fugaru?

- Când am plecat, ruptura a fost totală, deși în suflet nu m-am despărțit niciodată de cei care m-au ajutat să mă împlinesc profesional. Domnului Cor­nel Fugaru îi spuneam "tata", iar el mie tot "tata" îmi zicea, îl iubeam și mă iubea foarte mult. M-am văzut cu dumnealui cu un an înainte să moară și m-a implorat să revin. "E păcat să se piardă o voce ca a ta", spunea. Când a plecat dintre noi, cred că am plâns câteva zile fără oprire... Eu am fost și sunt un om foarte deschis, vesel, iubitor, de aceea, recunosc că singurul lucru care mi-a lipsit în anii ținuți de­par­te de muzică au fost relațiile cu niște oameni spe­ciali din domeniul muzical pe care mi-i făcusem prieteni.

La 30 de ani, cinci copii

- Și ce s-a întâmplat cu viața ta după re­tra­gerea așa de hotărâtă din muzică?

- S-au întâmplat foarte multe lucruri grozave. Am terminat Facultatea de sociologie și asistență socială (am și un Master de Consiliere în asistență so­cială), undeva între glorie și retragere m-am în­drăgostit lulea de Ionuț, cel care acum doisprezece ani mi-a devenit soț. Nu am apucat să profesez în do­meniul pentru care m-am pregătit, pentru că, rând pe rând, au venit copiii noștri și am "aplicat" pe ei tot ce învățasem. Pe toți cinci. Da, avem cinci copii: Serafim - 10 ani, Cassian - 8 ani, Maria - 6 ani, Emi­lian - 4 ani și Anastasia - 2 ani. I-am crescut noi doi singuri, fără ajutorul părinților, fără bone. Firește, părinții noștri au vrut tot timpul să ne ajute, dar noi am considerat că e mai bine să o facem nu­mai noi doi. Abia acum, când cei mari sunt la școală și au nevoie de mine la lecții, am început să apelăm la ajutor, pentru întreținerea casei.

- Cum o fi să ai puțin peste treizeci de ani și să fii mamă a cinci copii?

- Este extrem de frumos, dar eu nu sunt un exem­plu tipic pentru femeile care au dilema ca­rieră-copii. Eu îmi încheiasem cariera la vârsta când alte femei abia o încep, iar copiii le par o pie­dică în realizarea ei. Eu eram liniștită din acest punct de vedere, știam prea bine ce înseamnă o ca­rieră, tocmai fugisem de ea. Neavând niciun regret, m-am putut concentra sută la sută pe maternitate. Copiii mi-au fost de un mare, mare folos, pe lângă dragos­tea incredibilă pe care au generat-o în mine. Ei au făcut ca valori generale, precum răbdarea, blân­de­țea, altruismul să devină concrete, aplicate în viața mea. Ei m-au ajutat să le dobândesc cu adevărat. Un alt lucru extrem de important în viața aceasta cu mulți copii este că soțul meu a fost mereu acolo, cu mine, cu noi, sută la sută. Totul am făcut și facem împreună. Tocmai pentru a suda relația noastră, care a venit dintr-o dragoste și o pasiune inimaginabile, am ales să-i creștem singuri.

Să leșini de iubire la 15 ani...

- Spuneai că erai încă în trupa Angels când l-ai cunoscut pe soțul tău, deci o adolescentă. A fost dragoste la prima vedere?

- Oooh, daaaa! A fost cevaaaa, incredibil! L-am cunoscut la logodna surorii mele, el fiind cel mai bun prieten al cumnatului meu. Când l-am văzut, când mi s-a intersectat privirea cu ochii lui albaștri, am simțit că leșin. Fără nicio exagerare, pur și simplu am amețit și nu am mai putut vorbi. Mai târziu, am aflat că și el simțise la fel, doar că eu aveam doar cincisprezece ani. Ionuț este cu șase ani mai mare decât mine. După un timp, am început să corespondăm, am și acum zecile de scrisori de dragoste de la el, chiar le recitesc destul de des. El îmi scria, eu îi răspundeam cu foile pătate de lacrimi, ca în filme. Ne vedeam rar, de două, trei ori pe an. Ne-am trăit iubirea prin scrisori, până când ne-am reîntâlnit la București: el făcea Masterul la Drept, eu la Sociologie. Focul nu se stinsese absolut deloc, așa că ne-am căsătorit, am continuat să trăim în București, unde el era avocat. Primii trei copii tot în Capitală au venit, apoi ne-am mutat la Tulcea, pentru că Ionuț a fost numit procuror acolo. Pe pe­rioada pregătirii examenului de intrare în Procura­tură, care este unul infernal de greu, am în­cercat să-l ajut cât de mult, să-i ofer toate condițiile de a învăța. Acum pare a fi venit rândul meu, iar el mă susține într-un mod cum puțini bărbați o fac. Uneori e mai artist decât mine, vine tot timpul cu idei, îmi aduce muzică să ascult, e receptiv la tot. Mă ajută incre­dibil de mult.

Flacăra din tainița sufletului

- Cum se explică apariția ta la "Cerbul de Aur"? Ce anume s-a schimbat între timp, de ți-ai întors iar inima către cântec?

- Așa cum mi-au trebuit doi ani să mă retrag, cam tot atât a fost nevoie până să reapar. Pesemne că undeva, într-o cămăruță bine ferecată a sufletului meu, flacăra aceasta pentru muzică a ars neîncetat. Am reprimat-o mult timp. Ani și ani am știut că nu sunt pregătită să reapar. Apoi, încet, încet, după destul de multe căutări, am avut revelația des­coperirii muzicii sufletului meu. Cineva foarte drag mie mi-a spus la un moment dat o vorbă extrem de frumoasă: "Dacă nu poți opri un râu care curge, atunci schimbă-i direcția". Asta am înțeles acum, la maturitate, să fac cu vocea asta pe care mi-a dă­ruit-o Dumnezeu: să-i schimb direcția. Am desco­perit muzica de film, una complexă, orchestrată laborios, am așezat-o pe versuri de poeți, iar când am simțit că sunt pregătită, am început să înregis­trez. Până nu am văzut că sunt piesele exact așa cum doream, fiecare amănunt, de la rimă la or­ches­trație, am refuzat să fiu văzută. Apoi, bunul meu prieten și compozitor Adrian Stavian mi-a spus că se relansează Festivalul "Cerbul de Aur" și că ar fi un moment bun să reapar pe scenă. Mi-a surâs ideea. M-am înscris, ca orice alt participant, cu o înregistrare video și audio. Am trecut preselecțiile de peste o sută de artiști. Apoi, faptul că am câștigat Premiul special al juriului este cel mai important pentru mine, pentru că eu exact pentru asta am participat. Mi-a dat multă încredere că revenirea mea va fi una apreciată. Am ales anume piesa "Oa­meni", pentru că este mesajul meu pentru public, am revenit să le cânt oamenilor despre oameni și nu pentru a fi vedetă.

Cuvântul e cheia

- De la prima melodie, "Trepte", lansată deja pe YouTube, se vede că dai mare importanță ver­su­rilor, ele fiind inspirate de "Metania" lui Radu Gyr...

- Pe vremea când mă frământam dacă mai poți aduce ceva nou în muzică, în artă, dacă mai poți mișca su­flete cu vocea, am realizat că totul por­nește de la cuvânt. Aco­lo e cheia. Ceea ce transmiți e mai im­portant decât notele mu­zicale. Eu, acasă, când vreau să-i liniș­tesc pe copii, le pun Tu­dor Gheorghe și, brusc, zarva se oprește - unul începe să ci­tească, unul să pic­teze... A fost revela­toa­re pentru mine reacția lor, iar respectul pentru distincția artis­tică a domnului Tudor Gheorghe a crescut și mai mult. Am jurat că dacă revin vreodată pe scenă, poezia muzicii va fi cea mai importantă, că voi face muzică pe versurile marilor poeți sau că, măcar, mă voi inspira din ele. M-a ajutat mult în acest sens timpul petrecut departe de scenă, pentru că am simțit-o ca pe o întoarcere între oameni. Eu abia la douăzeci de ani am început să văd cu adevărat oamenii, să-i înțeleg, să le observ nevoile, zbaterile. Cred că de aceea am și urmat Sociologia. Acum, cu­noscându-i, știu despre ce să cânt. Nu poți crea doar din ex­pe­riențele altora, trebuie să le trăiești tu însăți, ceea ce la cinci­sprezece ani e imposibil. Copiii mei m-au ajutat, la rân­dul lor, pentru că atunci când crești un copil, când trăiești ală­turi de el toate etapele, ajungi să te cunoști și pe tine mult mai bine. Copilul te împlinește, dar nu o face el propriu-zis, ci toate lucrurile pe care le realizezi pentru el, toată armonia din ju­rul creșterii lui. E dificil de spus, cert este că eu cred că niciun om nu e împlinit și fericit în mod plenar. Tot ceea ce trebuie să facem ca să simțim fericirea este să o recunoaștem în frânturile, în clipele, uneori în milisecundele în care ea apare.

"Oameni de valoarea majusculei"

- Raluca, este început de an, este debutul unei noi etape în cariera ta. Ne-ai stârnit cu­riozitatea, așa că e firesc să te întreb, la final, când va fi gata albumul pe care îl pregătești...

- Mai am puțin de lucru la el, este gata în proporție de 90%, dar cred că îl voi lansa în a doua jumătate a anului. Până atunci, aș mai face unul, două clipuri, ca preambul. Compun și eu, ceea ce îmi place foarte mult, dar aș dori din tot sufletul să-mi îngăduiți să amintesc și să mulțumesc unor oameni, prieteni, pro­fesioniști, fără de care nu aș fi reușit să revin. Adrian Stavian este numele principal în muzica mea de azi, majoritatea pieselor cu el le-am lucrat. Îl cunoșteam de mult, chiar lucrasem împreună pe niște lucruri mult mai co­merciale, dar mare mi-a fost mirarea când am aflat că pa­siunea lui ascunsă, perso­nală, este muzica de film. Al doilea nume important este Jean Costache, cel care mi-a com­pus această primă piesă, "Trep­te", de care vorbeam mai devreme. Marius Covaci, Marius Baraș sunt alți oa­meni importanți. Mai bine de jumătate din album a fost deja reorchestrat simfonic de "Orchestra Metropolitană Bucu­rești", sub bagheta di­rijorului Daniel Jinga. Mi-am dorit enorm lucrul acesta, așa că după ce am încheiat va­rianta de studio a discului, i-am trimis-o maestrului Jin­ga. Când mi-a zis că mate­rialul este "excepțional", am simțit că zbor, m-a onorat enorm. Țin foarte mult să le mulțumesc acestor Oameni. E foarte greu să-i găsești azi, să fie de valoarea majusculei, să creadă în ceea ce fac, să aibă răbdare cu tine și să nu se aștepte la un rezultat ime­diat, precum un hit de o vară. Eu sunt privilegiată, pentru că pe mine mă ajută situația fi­nanciară liniștitoare pe care o am acasă. Îmi permit să merg încet, să nu grăbesc nimic, ca să iasă totul de calitate. Acesta este un noroc pe care mulți artiști nu îl au, de aceea unii sunt pur și simplu obli­gați la compromis. Știu, îi înțeleg, am fost în locul lor. Ei bine, tocmai de aceea apreciez răbdarea și încrederea oamenilor cu care lucrez în prezent. Nu aș vrea să le uit pe buna Dana Cristescu, care îmi este manager, și pe doamna profesoară Alexandra Canareica, care de un an mă ajută să-mi regăsesc forma vocală. Lecțiile ei de canto îmi sunt de mare folos, mai ales pe partea de respirație. Ruginisem, oboseam imediat cântând, iar dumneaei mă ajută enorm din punct de vedere tehnic. Dacă am uitat pe cineva în bucuria momentului, îmi cer scuze. Dar chiar sunt fericită, plină de încredere că fac un lucru bun și abia aștept să răsplătesc publicul pentru răbdarea și atașamentul pe care-l au pentru mine.