Ioan s-a născut în Antiohia Siriei (astăzi Antakya, în Turcia), care în vremea lui era al treilea oraș al Imperiului, după Roma și Alexandria. Pe aici treceau toate drumurile Orientului și Apusului, iar el va fi văzut așezându-se în fața zidurilor cetății, caravanele grele de mătăsurile Persiei, de porțelanurile Chinei, de miresmele și mirodeniile Indiei. În cetatea aceasta uriașă, cosmopolită și bogată, în care se întreceau unele dintre cele mai vestite școli filosofice și retorice ale lumii, era greu să ajungi cunoscut, dar dacă ajungeai, te recunoștea și respecta tot imperiul, de la Roma la Constantinopol.
Ioan a avut părinți nobili și avuți. Tatăl său, Secundus, care va muri la scurtă vreme după nașterea sa, era un ofițer de rang înalt al armatei romane și, ca marea majoritate a clasei patriciene, păgân. Mama, însă, Anthusa, era o creștină evlavioasă. Deși avea doar 20 de ani când Secundus a murit, ea nu s-a mai recăsătorit și toată viața i-a dedicat-o lui Ioan. Singurul ei copil i-a fost lumină și sprijin plăpând, într-o lume a bărbaților. O lume în care unei văduve tinere și foarte bogate îi era foarte greu să reziste fără să se recăsătorească. Anthusa s-a încăpățânat să rămână fidelă primei iubiri, trăind ca o sihastră, înconjurată de tentaculele lumii nobiliare antiohiene, care și-ar fi dorit-o aliată prin căsătorie, fie ea și de fațadă. În acest căuș de dragoste maternă unică a crescut viitorul sfânt. Ca orice fiu de patrician a urmat școli înalte, dar cea care l-a plămădit ca vestitor al cuvântului lui Dumnezeu a fost școala retorului Libaniu, vestit în tot imperiul. Dascălul acesta, rafinat la focul alb al culturii clasice păgâne, a fost întrebat înainte de a muri pe cine va lăsa la conducerea școlii sale de retorică. "L-aș fi lăsat pe Ioan, dacă nu mi l-ar fi furat creștinii!", a răspuns Libaniu, iar această singură frază e în măsură să ne deseneze mintea strălucitoare a viitorului sfânt.
Plecarea în călugărie
Eu cred că dorul acesta s-a zămislit în el de copil. Îl văd prin pădurile muntelui Silpius, la poalele căruia se întindea cetatea Antiohiei, hălăduind cât era ziua de lungă, îndrăgind cerul și singurătatea, învățând să asculte de mic șoaptele ierburilor și liniștea, în locul hărmălaiei orașului. Deși a fost un om menit parcă să trăiască în mijlocul celorlalți, înzestrat de sus cu un dar al cuvântului pe care nu l-a avut nimeni înaintea sa și pe care nimeni nu a reușit încă să îl întreacă, Ioan a fost, fără îndoială, în adâncul inimii sale, un însingurat. Era foarte tânăr, de abia își terminase școlile, când i-a spus mamei sale că vrea să se călugărească. Sufletul său dorea mai mult decât rugăciunea cuminte din duminici și sărbători, însoțită cu căldura traiului unui nobil creștin respectat. Anthusa l-a rugat să o cruțe. Își pierduse bărbatul din fragedă tinerețe, iar o moarte fără fiul iubit alături ar fi zdrobit-o. "Dragule, nu mă lăsa văduvă a doua oară", i-ar fi spus lui Ioan, iar el a ascultat-o. Dar după ce maica sa a trecut la Domnul, și-a împărțit toată averea săracilor, i-a eliberat pe toți sclavii și a plecat în călugărie.
Primii pași i-a făcut într-o mânăstire de obște. Acolo, în singurătatea munților, s-a schimbat din temelii. Focul inimii sale s-a întâlnit cu dogoarea de dincolo a Duhului Sfânt, iar îngemănarea aceasta, între dorul omului și revărsarea Domnului, avea să îl mistuie cu totul. Era atât de aprins de rugăciune, încât nu își îngăduia deloc somnul. Când ațipea, o făcea pe un scăunel, ținându-se cu o mână de o frânghie, ca să nu cadă. De mâncat mânca o zeamă limpede de orz, o singură dată în zi. Iar foamea aceasta după Dumnezeu a dat roade. Nu împlinise încă 30 de primăveri, când a săvârșit primele minuni. De multe ori era nevoie de un simplu cuvânt al său pentru alungarea bolilor. Unui frate din obște, care nu văzuse niciodată cu ochiul drept, Ioan i-a spus doar atât: "Dumnezeu să îți lumineze ochii sufletului și ai trupului", iar ochiul beteag a văzut lumina zilei pentru întâia dată. Alteori, veșmintele sale se vădeau pline de o energie dumnezeiască, în stare să aducă tămadă. Așa s-a întâmplat cu un nobil din Antiohia, care suferea cumplit - capul i se umflase atât de tare, încât un ochi aproape că îi ieșise din orbită. A cheltuit averi cu doctorii, dar în van și, în cele din urmă, a venit la tânărul monah Ioan, rugându-l să îl ajute. "Bolile vin asupra oamenilor din pricina păcatelor și a necredinței. Dacă te îndepărtezi de faptele rele și crezi din tot sufletul că Hristos te poate vindeca, atunci vei vedea slava lui Dumnezeu!" "Cred părinte și voi face toate câte îmi vei porunci" a spus patricianul și a luat un colț din haina ponosită a lui Ioan și și-a așezat-o pe cap și pe ochiul bolnav. Pânza aceea umilă i-a luat durerile cu mâna, iar ochiul i s-a vindecat în scurt timp. Un alt demnitar, Arhelae, care conducea cetatea Antiohiei, s-a îmbolnăvit de lepră, boală la care doctorii vremii nu aveau niciun leac. Singura lui nădejde era Ioan, care l-a sfătuit să se spele cu apă din izvorul mânăstirii. Dregătorul s-a vindecat pe loc, dar pe tânărul călugăr, toate aceste minuni l-au făcut să fugă de oameni. Nu-și dorise niciodată celebritatea. Ar fi avut parte de ea oricum, dacă ar fi rămas în lume ca retor, iar acum, la mânăstire, o simțea drept povară. Așa că a fugit din obște și s-a sălășluit într-o peșteră unde a trăit câțiva ani, într-o însingurare totală, doar el și Dumnezeu. Acolo, în aerul tare al nopților, când firea doarme, iar duhul se trezește, și-a împlinit Ioan creșterea. Un părinte din obștea în care trăise a avut o vedenie. În ea, tânărul sihastru era vizitat de sfinții apostoli Petru și Ioan Evanghelistul. Primul i-a dat o cheie, simbol al dezlegării păcatelor, iar al doilea un sul de pergament, semn al darului propovăduirii. Vedenia a fost un semn pentru slujirea care îl aștepta înainte. La capătul anilor petrecuți în pustiu, Ioan s-a îmbolnăvit grav de stomac și, pentru că nu mai putea mânca, s-a întors în cetate, ca să fie tratat. Nu avea să se mai întoarcă niciodată în sihăstrie. Bucuros că venise în Antiohia, episcopul locului l-a hirotonit preot, mai mult cu forța. Cel mai mare predicator al primului mileniu creștin tocmai punea piciorul în arena imperiului.
Gurădeaur
Revenirea sa în cetate ca preot a fost ca o furtună iscată din senin. Nimeni nu se așteptase la asemenea predici, deși Antiohia era un oraș vestit pentru retorii și teologii săi. Dar ca el nu mai vorbise nimeni niciodată. În primele luni, Ioan era încă prins de marea sa știință retorică, așa că oamenii simpli nu îl puteau înțelege prea bine, dar se îmbulzeau să îl asculte, uluiți de puterea care ieșea din cuvintele sale. Până când, odată, după slujbă, o țărancă i-a spus simplu: "Ioane Gurădeaur, ți-ai adâncit puțul cuvântărilor tale, iar funia minții noastre este prea scurtă ca să mai ajungă până la apă!". Din clipa aceea, sfântul s-a lepădat de cuvintele sofisticate și a început să predice pe înțelesul tuturor, direct și fără ocolișuri savante. Iar antiohienii au prins porecla aruncată de țăranca isteața și nu i-au mai zis niciodată altfel decât Gurădeaur. Pentru că așa și era și așa a și rămas până astăzi. Doisprezece ani la rând a aruncat părintele Ioan sămânța evangheliei în cetatea Antiohiei, până când faima sa a ajuns la urechile împăratului. Când patriarhul Constantinopolului a trecut la Domnul, a fost ales în locul său. Gurădeaur a primit chemarea la slujirea de arhiereu cu mare greu, cu gândul că nu e vrednic.
Patriarh al Constantinopolului
În anul 397, în măreața Bazilică a Sfinților Apostoli din Constantinopol a apărut un patriarh mărunțel, cu cap pleșuv și fața suptă. Toată făptura plăpândă părea strânsă în ochii negri care, atunci când vorbea, se aprindeau. Predica îndelung, aproape două ceasuri, dar nimeni nu pleca din biserică. Era atâta har în cuvintele sale, încât cetatea împietrea atunci când ieșea să vorbească. Negustorii își rugau clienții să îi păsuiască o clipă, ca să alerge până la catedrală, meșterii își lăsau uneltele, dregătorii se opreau din treburile lor înalte. Dacă Ioan ar fi cuvântat neîntrerupt, Constantinopolul ar fi încetat să mai umble, să vândă, să chivernisească. Ar fi înlemnit ca să îl asculte. Erau atât de uimiți de prospețimea și focul predicilor sale, încât nenumărați tahigrafi stăteau pe lângă el, transcriindu-i orice cuvânt, iar apoi îi copiau predicile și le împărțeau credincioșilor. Cuvintele lui Ioan se citeau peste tot, iar cei care nu știau să citească le învățau pe dinafară, ca pe psalmi, recitându-le în tot locul - la mese, în taverne, în piețe și tribunale. În doar câțiva ani, Patriarhul Ioan a ajuns cel mai de seamă om al capitalei imperiului. Dar slava aceasta omenească, revărsată asupra lui ca un torent, nu l-a schimbat defel. A rămas același om smerit, ars de iubire pentru cei simpli și umili. Din reședința patriarhală a vândut tot ce era de prisos, chiar și mobila din încăperi, care nu i s-a părut folositoare, iar cu banii a făcut milostenii. De mâncat mânca la fel ca în pustiu, pe sponci, așa cum și dormea. Iar când era vorba să mustre, nu se sfia de nimeni, nici măcar de familia imperială. Pentru că, în fața lui Ioan, nu aveau nicio însemnătate rangul și puterea, ci dragostea. Așa au ajuns marile familii nobiliare ale cetății să se simtă atacate de cuvintele sale, care îi mustrau pe creștinii bogați pentru hainele și casele lor luxoase. "Tot ceea ce îți prisosește trebuie dăruit sărmanilor", le spunea sfântul de la înălțimea trăirii sale, iar patricienii Constantinopolului s-au simțit jigniți. Poate că dacă ar fi fost numai ei, tronul patriarhal al Sfântului Ioan ar fi rămas neclintit, dar împărăteasa Eudoxia a crezut că predicile aprinse ale lui Gurădeaur o atacă pe ea. Așa a ajuns să îl socotească drept dușman pe cel mai iubit ierarh al imperiului, iar o întâmplare neașteptată avea să îi dea dreptate.
Prigoana
Teodorit, un nobil din capitală, foarte avut, a fost rugat de Eudoxia să împrumute vistieria imperială. Bănuind ca nu își va mai vedea niciodată banii înapoi și temându-se de răzbunare, acesta l-a rugat pe Sfântul Ioan să îl apere, iar sfântul, ca patriarh, i-a scris împărătesei, spunându-i să nu-l asuprească pe patrician. Deși îl ura, Eudoxia l-a ascultat. Timpul a trecut peste această întâmplare, iar Teodorit s-a apropiat de Ioan și a ajuns, ascultându-i predicile, să își dăruiască mare parte din avere bisericii, pentru a fi folosită în bolnițele pe care Gurădeaur le construise pentru cei săraci. Pentru împărăteasă, dărnicia patricianului față de biserică a fost o lovitură grea - patriarhul o împiedicase să îi ia averea lui Teodor pentru a pune el mâna pe ea! Sfântul Ioan s-a apărat, spunându-i că trăiește în sărăcie lucie, deși fusese unul dintre cei mai bogați oameni ai Antiohiei. Nu a contat. Cuvintele sale despre pocăință și milostenie zguduiseră inimile multora, dar și arseseră ca un fier roșu sufletele celor care credeau că totul li se cuvine - nobili care doar se spoiseră cu credința creștină, clerici corupți, cărora credința râvnitoare a lui Ioan le părea un blestem. Împărăteasa a strâns toate plângerile lor și, împreună cu Patriarhul Teofil al Alexandriei, a convocat în anul 403 un sinod, unde sfântului i-au fost aduse 29 de capete de acuzare, printre care și acela că a vândut vasele scumpe ale bisericii și i-a risipit averea prin milostenie față de săraci. Ioan nici măcar nu s-a apărat, neprezentându-se la sinod, așa că a fost depus din treaptă și izgonit din scaun.
Fusese Patriarh al Constantinopolului doar șase ani. Îndeajuns ca mulțimile să știe că e omul lui Dumnezeu și că toate acuzațiile sunt false. Așa că s-au revoltat. Răscoala, care amenința direct autoritatea imperială, a fost înăbușită doar prin rechemarea sfântului în capitală. Poporul l-a primit în triumf, ca pe un mare izbăvitor, dar pacea dintre Gurădeaur și familia imperială nu a durat decât câteva luni. Anul următor, împărăteasa Eudoxia a convocat un nou sinod, cu sprijinul Patriarhului Teofil al Alexandriei, unde Sfântul Ioan a fost depus pentru a doua oară, pentru motivul de a se fi întors în scaun fără încuviințarea celorlalți ierarhi. Pe 20 iunie, în anul 404, marele patriarh a fost arestat și exilat. 77 de zile l-au purtat pe jos, escortat de soldați, ca pe un răufăcător de rând. Avea 55 de ani, iar trupul îi era slăbit de asceză. A ajuns cu mari chinuri la Cucuz, în Armenia Mică, unde a stat timp de trei ani. În 407, din ordin imperial, a fost exilat mai departe, la Pytius, un mic oraș pe malul Mării Negre. Soldații l-au alergat pe jos, zeci de leghe pe zi, iar inima sa, care arsese pentru Hristos, slăbită de necazuri și nevoințe, nu a mai rezistat. A murit pe drum, pe 14 septembrie, chiar atunci când în biserici se prăznuia Înălțarea Sfintei Cruci. Ultimele lui cuvinte au fost "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!". Păstorise ca patriarh doar șapte ani. Îndeajuns ca să rămână în istoria lumii drept cel mai mare predicator al creștinătății.