A primit numele Oscar. Blăniţa îi era gri, pernuţele şi nasul gri, iar ochii împleteau culoarea chihlimbarului cu cenuşiul din blană. Un mic smoc de blană albă sub o lăbuţă îl deosebea de alţi pisoi de soiul lui.
Eroul este motanul unei foste colege. L-a adunat într-o seară de pe stradă, fără a fi atunci hotărâtă că ar dori un animal în casă. Ochii rugători ai lui Oscar au convins-o însă că altă cale nu există. Din primul moment, s-a instalat în funcţia de stăpân al casei. Mai presus de toate însă, Oscar era vânător şi nu unul oarecare, ci unul de elită, spre onoarea neamului pisicesc de apartament.
După cina rafinată şi copioasă pregătită de stăpână, moţăia cuminte pe pernuţa lui, până la ora stingerii. Atunci, sărea la uşă şi cerea să fie lăsat afară. Degeaba i s-a explicat că este un motan privilegiat care nu duce grija zilei de mâine, că este un "boier" şi nu se cuvine să umble noaptea pe maidan, Oscar nu se lăsa până când nu ieşea din casă.
În existenţa sa, motanul a întâlnit tot felul de oameni: unii îl admirau de la distanţă, alţii îl scărpinau între urechi, iar alţii îl ignorau pur şi simplu. El era oricum fericit şi convins că aşa trebuie să fie. Necazul este că viaţa nu e numai roz, şi asta mai ales pentru un biet motan. Curând, a mai descoperit o categorie de oameni: aceia care nu scapă nici o ocazie de a chinui un animal. Astfel, el a încercat să-i deosebească pe cei buni de cei răi şi a crezut că cei care-i deschid uşa blocului sunt buni, dar nu a fost întotdeauna aşa. De multe ori, a fost poftit politicos să intre în bloc, iar mai apoi i s-a administrat un picior în coaste, "cu simţ de răspundere". El a îndurat totul cu stoicism, ştiind că la capătul scărilor i se deschide o altă uşă, prin care intră într-un loc unde este stăpân, iubit şi respectat.
Într-o zi, Oscar nu a mai venit acasă la ora deja ştiută. Nu a venit nici mai târziu. A început acţiunea de căutare. Zadarnic, nu era de găsit nicăieri, aşa că stăpânii s-au consolat cu ideea că a venit vremea ca el să îşi găsească o prietenă şi că probabil plecase în căutarea ei.
După vreo două-trei zile de la dispariţia motanului, fiind la serviciu (într-un birou la etajul patru al unei clădiri de zece etaje), am auzit un mieunat stins la uşă. Era Oscar. Nimănui nu i-a venit să creadă, dar smocul alb de sub lăbuţă a dovedit că era chiar el. S-a cuibărit imediat în braţele stăpânei şi ne privea mândru de isprava sa. Hoinărise atâtea zile, condus de al nu ştiu câtelea simţ al pisicilor, şi reuşise să găsească urma stăpânei, deşi distanţa de acasă şi până la serviciu era de circa doi kilometri, cu două intersecţii super-aglomerate din centrul Bucureştiului.
În seara următoare a dorit să plece la vânătoare. Nu s-a mai întors niciodată acasă. Nu a mai venit nici la serviciu, după stăpâna lui. Nici un motan gri şi prietenos întâlnit pe stradă nu s-a dovedit a fi el.
Te iubim Oscar, oriunde ai fi.
RALUCA IRINA Ş. - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
