Mimi

Motănelul nostru a venit pe lume în satul Gânţaga, judeţul Hunedoara, în curtea părinţilor mei.

Mămica lui l-a ascuns de ochii lumii, l-a fătat într-un loc ferit, aşa în­cât puiul nu a văzut deloc oameni. După ce lăp­ticul mamei s-a terminat, foamea l-a îm­pins, însă, spre gospodăria moşucului şi a bunicii, dar fiind aproape sălbăticit, nu puteai pune mâna pe el. Fugea, indiferent de cât de frumos îi vorbeai, şi chiar dacă îi dădeau mân­care pe alese, bunicii nu făceau niciun progres cu el. Când reuşeai să-l "încolţeşti", se înfoia, mârâia, zgâria şi muşca. Nu cred că o pisică sălbatică ar fi fost cu mult diferită. Până la urmă, bunicul şi-a asumat riscurile, a pus mâna pe el hotărât, l-a vârât într-un săculeţ şi l-a adus la noi, la Vâlcele. Bineînţeles că pentru motănel asta a fost un stres în plus, a protestat şi a zgâriat tot ce-a prins în cale, dar am trecut peste toate, pentru că noi aveam nevoie de un pisic. Când l-am eliberat la noua lui casă, a fugit di­rect în pod. Şi n-a mai coborât de acolo. Pri­mea mâncare ca regii. "Poftiţi la masă, Înăl­ţimea voastră, suntem aici pentru a vă sta mereu la dispoziţie. Mai doriţi lăptic?". " Miau!!". "Uite acum vine încă un rând". Regimul nu-i displăcea, devenise un "mieunător" şi cerşetor, dar tot nu îndrăznea să vină mai aproape. L-am lăsat să flămânzească un pic, ca să-l împingă foamea să se apropie de noi, ceea ce s-a şi în­tâmplat. Dar nici vorbă să poţi pune mâna pe el. Avea o blăniţă pufoasă şi sănătoasă, dar încă nu venise momentul pentru "scărpiniş". Apoi am încercat o nouă metodă: de câte ori primea ceva de mâncare, era nevoit să se apropie mai mult, ca să primească din mână bucăţica, şi de câte ori puteam, îl atingeam cu mâna uşor pe spate. Fugea ca electrocutat. Încet-încet, şi-a dat sea­ma, totuşi, că nu era chiar rău să fie atins, era chiar plăcut, dar nu avea curaj să stea mai mult prin preajma noastră. De câte ori se apropia, trăia cu impresia că-i voi aplica lovitura fatală. Cu răbdare, până la urmă, am reuşit să-l ating tot mai mult, o dată o secundă, altă dată două, apoi trei... Îi plăcea "ticălosului" să fie mângâiat, dar tremura de frică. Într-o bună zi, nu l-am mai lăsat să plece şi l-am ţinut cu o mână. Mă aş­tep­tam să mă zgârie, dar nu a făcut-o. Cu o mână îl ţineam, cu cealaltă îl mângâiam. Dar atitu­di­nea lui era de tot râsul, stătea aşa încordat şi stre­sat şi protesta mieunând ca un copil care se plânge pe scaunul frizerului că-l doare părul tuns. În cele din urmă, m-a acceptat. Pe cât a fost de speriat, pe atât nu mai scăpăm azi de el, vrea mereu atenţie şi afecţiune şi "scărpiniş", dacă s-ar putea, toată ziua. Merge după soţia mea peste tot şi miaună întruna, ca şi cum a venit peste planetă criza mondială de lapte şi el nu mai poate de foame. L-am botezat Mimi, "mie­u­nătorul profitor şi şantajist emoţional". Vreau, totuşi, să vă spun că acum şi-a făcut blă­niţa de iarnă şi e pufos. Şi cred că este şi fericit. E un motănel care locuieşte la ţară, bea lăptic proaspăt, e harnic, prinde şi şoricei, e expert. Iar nouă ne face zilele mai frumoase şi ne e tare drag de el. Din pisic sălbatic, a devenit un alin­tat şi un afectuos. Ne întâmpină mieunând de zor şi are o mutrişoară care cere să fie smo­to­cită. Acum nu mai fuge de noi, ci fuge după noi: "Hei, unde e doza mea de masaj?!"
Vă mulţumim dacă aţi citit povestea noastră. Mimi vă transmite, şi el, salutări.

CĂLIN BICĂZAN