Mămica lui l-a ascuns de ochii lumii, l-a fătat într-un loc ferit, așa încât puiul nu a văzut deloc oameni. După ce lăpticul mamei s-a terminat, foamea l-a împins, însă, spre gospodăria moșucului și a bunicii, dar fiind aproape sălbăticit, nu puteai pune mâna pe el. Fugea, indiferent de cât de frumos îi vorbeai, și chiar dacă îi dădeau mâncare pe alese, bunicii nu făceau niciun progres cu el. Când reușeai să-l "încolțești", se înfoia, mârâia, zgâria și mușca. Nu cred că o pisică sălbatică ar fi fost cu mult diferită. Până la urmă, bunicul și-a asumat riscurile, a pus mâna pe el hotărât, l-a vârât într-un săculeț și l-a adus la noi, la Vâlcele. Bineînțeles că pentru motănel asta a fost un stres în plus, a protestat și a zgâriat tot ce-a prins în cale, dar am trecut peste toate, pentru că noi aveam nevoie de un pisic. Când l-am eliberat la noua lui casă, a fugit direct în pod. Și n-a mai coborât de acolo. Primea mâncare ca regii. "Poftiți la masă, Înălțimea voastră, suntem aici pentru a vă sta mereu la dispoziție. Mai doriți lăptic?". " Miau!!". "Uite acum vine încă un rând". Regimul nu-i displăcea, devenise un "mieunător" și cerșetor, dar tot nu îndrăznea să vină mai aproape. L-am lăsat să flămânzească un pic, ca să-l împingă foamea să se apropie de noi, ceea ce s-a și întâmplat. Dar nici vorbă să poți pune mâna pe el. Avea o blăniță pufoasă și sănătoasă, dar încă nu venise momentul pentru "scărpiniș". Apoi am încercat o nouă metodă: de câte ori primea ceva de mâncare, era nevoit să se apropie mai mult, ca să primească din mână bucățica, și de câte ori puteam, îl atingeam cu mâna ușor pe spate. Fugea ca electrocutat. Încet-încet, și-a dat seama, totuși, că nu era chiar rău să fie atins, era chiar plăcut, dar nu avea curaj să stea mai mult prin preajma noastră. De câte ori se apropia, trăia cu impresia că-i voi aplica lovitura fatală. Cu răbdare, până la urmă, am reușit să-l ating tot mai mult, o dată o secundă, altă dată două, apoi trei... Îi plăcea "ticălosului" să fie mângâiat, dar tremura de frică. Într-o bună zi, nu l-am mai lăsat să plece și l-am ținut cu o mână. Mă așteptam să mă zgârie, dar nu a făcut-o. Cu o mână îl țineam, cu cealaltă îl mângâiam. Dar atitudinea lui era de tot râsul, stătea așa încordat și stresat și protesta mieunând ca un copil care se plânge pe scaunul frizerului că-l doare părul tuns. În cele din urmă, m-a acceptat. Pe cât a fost de speriat, pe atât nu mai scăpăm azi de el, vrea mereu atenție și afecțiune și "scărpiniș", dacă s-ar putea, toată ziua. Merge după soția mea peste tot și miaună întruna, ca și cum a venit peste planetă criza mondială de lapte și el nu mai poate de foame. L-am botezat Mimi, "mieunătorul profitor și șantajist emoțional". Vreau, totuși, să vă spun că acum și-a făcut blănița de iarnă și e pufos. Și cred că este și fericit. E un motănel care locuiește la țară, bea lăptic proaspăt, e harnic, prinde și șoricei, e expert. Iar nouă ne face zilele mai frumoase și ne e tare drag de el. Din pisic sălbatic, a devenit un alintat și un afectuos. Ne întâmpină mieunând de zor și are o mutrișoară care cere să fie smotocită. Acum nu mai fuge de noi, ci fuge după noi: "Hei, unde e doza mea de masaj?!"
Vă mulțumim dacă ați citit povestea noastră. Mimi vă transmite, și el, salutări.
CĂLIN BICĂZAN