Pe stradă, cu "Formula AS" - Ce aşteptaţi de la noul an?

ANCHETĂ

Magda Maier, 31 de ani, viitoare mămică
"2019 o să fie cel mai frumos an din istoria omenirii!"

(Tocmai ieşea dintr-o florărie, cu un buchet uriaş de crizanteme albe în mână. Liniştea de pe chipul ei a îmblânzit tot zgomotul oraşului.)
2019?! 2019 o să fie cel mai frumos an din is­toria omenirii! Nu, nu, nu glumesc. Bine, recunosc, glu­­mesc un pic. Sunt aşa de fericită... N-am cu­vinte... La începutul lui martie o să fiu pentru prima oară mămică! Şi cred că numai o mamă poate în­ţelege prin ce trec. Să simţi cum creşte o minune în tine, s-o simţi cum se mişcă, zvâcneşte, cum se bucu­ră... Taică-su zice că sigur îl facem fotbalist, la cum şutează din orice poziţie. Da, băieţel o să fie, am primit confirmarea medicului. Abia aştept, ce să zic. Şi mi-e şi teamă. Dar teama asta încercăm s-o ţinem departe. Nu sunt eu prima mamă de pe pă­mânt, cum s-au descurcat şi mamele noastre, o să mă descurc şi eu. Abia aştept să îi văd ochişorii, să-l ţin de mână, să-i povestesc, nici nu ştii câte am să-i povestesc, să-i arăt. Şi sunt sigură că şi el mie. Să văd lumea cu ochii lui. S-o învăţăm împreună. Nici nu-mi imaginez altfel. Sănătos să fie, că de iubit o să-l iubim din tot sufletul nostru! Eu încerc să mă ţin serioasă, că vezi şi tu ce am de cărat după mine! 8 kilograme în plus până acum! Dar, lasă-mă pe mine, pe taică-su să-l vezi! A dat în mintea copiilor de bucuros ce e! Îi pune muzică, îi vor­beşte, îi dan­sează... Îi şi zic că, din martie, o să am doi copii de crescut, la felul cum se poartă. E o stare cum n-am mai trăit până acum. Să simţi, să ştii că în tine e viaţă, că în tine se întâmplă o mi­nune a lumii. Uite, seara trecută m-am dus pe bal­con, m-am uitat la cer şi am inceput să vorbesc cu bebe, i-am spus despre stele, despre constelaţii, atât cât ştiu şi eu, şi mi-a venit să plâng. Abia aştept să cunoască lumea asta, abia aştept s-o vedem împreună! Asta o să-l şi învăţ: să iubească viaţa şi să nu-i fie frică de ea!


Dragoş S., 46 de ani, sales executive
"Vreau să mă prindă răsăritul de 1 ianuarie pe creasta Pietrei Craiului"


(Singurul om cu pantofi şi costum dintr-un ma­gazin cu articole de munte. Mi-a atras imediat atenţia, a durat ceva să-l conving să vorbească.)
Îmi cumpăr colţari şi un piolet pentru o tură pe munte. Da, acum iarna. Vreau să mă prindă răsăritul de 1 ianuarie pe creasta Pietrei Craiului. Şampania o s-o beau după, la Refugiul Grind, văd eu... Impor­tant e să fiu acolo sus când răsare soarele. Vezi tu, m-am cam săturat de ritmul în care trăiesc. De 25 de ani trag ca un nebun la job, totul ca să fiu pro­movat, totul ca să ajung în top. Am ajuns să dorm două ore pe noapte, să uit să mănânc, job, numai job. Am obosit! Nu mai pot aşa, ca un robot, îmi vreau viaţa înapoi. Să simt că trăiesc, înţelegi? Am 46 de ani, ce naiba! Am strâns nişte bani, dar pot să mă bucur de ei? Ce rămâne dacă trag linie?! Ra­poar­tele predate şefilor?! Şapte costume fine, călcate la dungă, cu cravatele şi cămăşile aferente?! Unifor­ma, aşa le zic. Nu le mai suport! Mi-am dat seama de ceva: cele mai mişto chestii sunt simple şi n-au nicio legătură cu banii! Asta vreau de la 2019: lucruri simple, răsăritul ăsta de soare, să ascult muzică, să uit să-mi pun alarma la ceas.


Costin Dobre, 59 de ani, inginer
"Dacă tot vrei să schimbi ceva în viaţa ta, atunci schimbă mai mult!"

(Un om serios, care păşeşte hotărât în drumul spre casă. Mă mai întreabă o dată la ce revistă lucrez şi cum mă cheamă. Îşi notează numele în­tr-un carneţel.)
Domnule, eu am planuri mari pentru anul care vine. Ştiu că mulţi îşi propun să nu mai fumeze, să mănânce sănătos, să facă mai mult sport, lucruri d-astea. Nu zic, nu e rău nici aşa, dar, dacă tot vrei să schimbi ceva în viaţa ta, atunci schimbă mai mult! Părerea mea! Eu, de exemplu, că pe mine m-ai în­trebat, am planuri mari, dom­nule. Sau poate ţie o să ţi se pară mici, sincer să fiu, nu mă in­te­resează. Ce vreau să spun e că am deja o vârstă, tânăr nu mai sunt şi simt nevoia să mă liniştesc. Am lucrat toată viaţa mea, lucrez şi acum, dar în ce condiţii şi pe ce salariu nu vrei să ştii... Şi m-am gândit, m-am răsucit, am vorbit cu soţia şi copiii şi am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să-mi depun dosarul pentru pen­sio­­nare anticipată. Vechime am, să vedem şi dacă ac­ceptă. Dacă totul iese cum îmi doresc, cu pen­sioa­ra aia ne mutăm la ţară, în casa socrilor mei, care acum stă degeaba. Pământul e bun acolo, pe lângă Răcari, zonă de legume, o să am ce face. Am făcut deja planul. Investesc, pun casa pe picioare, facem un solar, două, mă ajută şi copiii, şi pun pariu că în câţiva o să ajung să câştig mai mult ca acum. Doar că o să câştig pe munca mea şi pe pământul meu; mă rog, al soţiei. Dar o să fiu, domnule, liniştit, după o viaţă în care numai eu ştiu cât am tras şi cât m-am zbă­tut să am ce pune pe masă la copiii ăştia. Sunt obiş­nuit cu greul, iar de muncă nu mă tem. Dum­ne­zeu să mă ţină sănătos şi să mă ferească de necazuri, că am ajuns la vârsta când ştiu ce am de făcut!


Alexia, 18 ani, elevă
"Vreau să mă pierd în mulţime, să nu mai dau atâtea explicaţii acasă, să mă îmbrac cum vreau eu, să-mi fac prieteni noi, să mă simt liberă"

(Am întâlnit-o în staţia de metrou Eroilor, as­culta muzică la căşti. N-a vrut să-şi spună tot nu­mele, dar a fost foarte bucuroasă să răspundă.)
Eu nu sunt din Bucureşti, dar abia aştept să fiu! 2019 o să fie cel mai tare an! Cu condiţia să iau Bacu'! Am stres mare cu asta, de asta depinde tot. Sunt când super nervoasă, când super fericită. Deci numai la asta îmi stă gândul! Bine, nu la Bac neapărat, la ce o să fac după. Dacă îl iau, deci nu-mi imaginez fericire mai mare! Mă înscriu la facultate, am şi unde să stau, am vorbit deja cu mătuşa, mă ţine la ea, e suuuuper de treabă! Şi pe urmă începe viaţa! Am atâtea planuri, nici nu ştiu cu ce să încep. Bine, sigur o să merg la concerte, o să merg la ex­poziţii, o să merg la filme, o să fac toate lucrurile pe care nu le puteam face acasă. De unde sunt, nici gară n-avem, ca să îţi dai seama. Şi cică stau în municipiu... E o puşcărie, abia aştept să scap! Nu, nu îţi spun oraşul, că şi mama şi mamaie citesc Formula As, e tot timpul la noi în casă revista, nu vreau să risc. Nu ştiu, vreau să fiu permanent aici, să mă pierd în mulţime, să nu mai dau atâtea explicaţii acasă, să mă îmbrac cum vreau eu, să-mi fac prieteni noi, să mă simt liberă! Aici e viaţa! Vreau să fiu în mijlocul ei, să mă bucur de tot, să simt că trăiesc cu adevărat, aşa cum simt, aşa cum sunt! Dacă nu iau Bacu', o să fie jale. Nu vreau să mă gândesc. Nu vreau! Dar învăţ, învăţ pe rupte şi sunt sigură că o să reu­şesc. Sunt super ambiţioasă, când îmi propun ceva, iese! O să iasă şi acum! Vreau să mă înscriu la Jurnalism, aş face şi eu anchete cu oameni pe stradă! Bine, eu vreau să le fac pentru televiziune. Vedem. Nu ştiu, abia aştept 2019! Nu mai am răbdare!


Dumitru Mihăilă, 85 de ani, pensionar
"Să stau la malul mării şi doar să ascult valurile"

(L-am întâlnit în zona în care lo­cuiesc, Drumul Taberei. Mergea încet, se oprea des, ca să privească în sus, spre ninsoare. M-a prins de mână, mi-a vorbit.)
Hehehe, dumneata glumeşti cu mine, om bă­trân... Ce ţi-ai zis: ia să râd eu un pic de moşneagul ăsta... Dar moşneagul ce-l priveşti nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti! Ia să vedem: ştii cine a scris asta? Ştie, dom'le, ştie, mai există o spe­ran­ţă cu tineretul ăsta... Dumneata să nu te superi pe mine, că mai glumesc şi eu, ce să fac, atât mi-a ră­mas la vârsta mea. Fă şi dumneata socoteala, sunt năs­cut în 1933, asta înseamnă că anul viitor îm­pli­nesc 26 de ani, nu? Hehehe, tinere, cum se duc anii ăştia... Mă uit în spate şi nu-mi vine să cred câţi s-au strâns. Când am trăit eu toate astea? Când am ajuns să fiu străbunic? Şi războiul, dacă vrei, ţi-l po­ves­tesc, am totul întipărit în minte, parcă ieri cădeau bom­­bele în oraş. Dar hai să-ţi spun un secret, că mi-a plăcut de tine, că ştii poezie: mă crezi că eu tot tânăr mă văd, deşi oglinda şi picioarele astea, care abia mă mai ţin, îmi spun - "Eşti bătrân, Tăchiţă, bătrân!". Spu­ne-mi mie, ce să mai vrea de la viaţă un om de 85 de ani? 86, în aprilie? Poate să nu mai am oglin­dă, că am obosit să îmi tot arate adevărul... Ce crezi, e o idee bună? Scot oglinzile din casă! Şi ce se mai aran­ja soţia în ele, toată viaţa ei a fost o co­­chetă, Dum­nezeu s-o odihnească! D-aia m-am şi în­dră­gos­tit de ea. Şi îndrăgostit am rămas până s-a dus. Asta aş vrea: s-o mai ţin o dată în braţe! Dar se poate asta? Nu se poate! Doar dacă ajung eu la ea; dar trea­ba e, tinere, şi nu mi-e ruşine să-ţi spun, par­că mi-e frică... Nepoţii sunt oameni în toată firea, co­­piii, nu mai zic, bătrâni ca mine... Aşa le şi spun: aţi venit pe la mine, moşilor? Râd şi ei, glumim, mi-au moş­tenit umorul. Dacă se poate, aş vrea să fiu să­nătos. Cât se poate, acolo, că mult nu se mai poate. Şi aş mai vrea să mă ducă nepoţii la mare. Să o mai văd o dată în viaţa asta, că altă viaţă n-am au­zit să mai fie. Să stau la malul mării şi doar să ascult valurile. Atât.