Ochişor

Totul s-a petrecut în ur­­mă cu câţiva ani.

În­tr-o după-amiază de sfârşit de noiem­brie, a în­­ceput să ningă. Seara, pe la zece, ninsoarea s-a înteţit şi a început vântul puternic. A nins toată noaptea. Spre ziuă a stat, dar vântul spul­berase ză­pada şi, prin une­le locuri, în­trecea sta­tu­ra unui om. În liniştea albă, totul părea un tărâm de basm. Nu se auzea niciun zgomot, nu se vedea nicio urmă de pas. De la fereastră, pă­rea o altă lume. Primul gând a fost să ies din ca­să, să calc în pi­cioa­re albul imaculat al zăpezii. Afară era plăcut. Se mer­gea relativ uşor.
În încremenirea îngheţată a iernii am auzit, din­tr-odată, un scâncet. Un scâncet slab, abia per­cep­tibil. M-am oprit. Am ascultat. Nimic. Peste oceanul alb plutea o linişte nefirească. Şi totuşi, scâncetul se auzi din nou. Slab, ca al unui copil. M-am apropiat şi am întrebat cu glas tare: "Unde eşti?"... Mi-a răs­puns un mieunat sfâşietor. Undeva, într-un noian de ză­padă, se prăbuşise o pisică. Aş fi vrut să o salvez, dar cum? Ne despărţea gardul de sârmă al unei gră­dini. M-am dezbrăcat de hanorac, mi-am scos ciz­mele, am sărit gardul şi mi-am croit drum cu mâinile şi pi­cioa­re­le prin nămeţi. Când am ajuns, am descoperit o blă­ni­ţă plină de gheaţă şi doi ochi. Unul speriat, celălalt scos. Am luat arătarea în bra­ţe şi am făcut drumul în­tors. Acasă, am sfârşit amân­doi în cadă.
Era un motan matur, metis, persan cu siamez, cu un ciotuleţ de coadă. Avea o personalitate pu­ter­nică şi o inteligenţă ieşită din comun. Am făcut o vizită la veterinar şi au avut loc pe rând: un vac­cin, o cas­trare, o operaţie plastică la ochi şi un tra­ta­ment îm­potriva răcelii şi otitei. Totul a durat mai bine de pa­tru luni. L-am îndrăgit foarte mult şi par­că am fi co­mu­nicat telepatic. Era un pisoi deo­se­bit... şi cu toate aces­tea... a venit o zi în care a tre­buit să-i caut un stă­pân.
A fost cuprins de tristeţe, iar eu - de disperare. Când l-am lăsat acolo şi am plecat, ceva mi-a spus că l-am pierdut. Nici nu s-a uitat la mine când mi-am luat rămas bun de la el. Am plecat cu su­fle­tul greu. Peste câteva zile, plecam la munte. Noap­tea l-am visat. Cu ochişorul lui sănătos se uita la mine şi parcă îmi spunea: "De ce m-ai dat? Ei m-au arun­cat. Nu mă iubesc. Îmi este foame şi frig. Vino să mă iei de aici". L-am întrebat: "Unde eşti, Ochi­şor? De unde să te iau?". El mi-a explicat cum să ajung acolo. Mi-a spus că stă la o bătrână săracă, în­tr-o casă veche şi mănâncă doar pâine. În visul meu, am văzut strada, casa cu grădina şi bătrânica cu pă­rul alb, strâns într-un coc la spate. M-am tre­zit şi am simţit că visul a fost adevărat. Eram con­ştien­tă că trebuie să merg să-l salvez, dar, din ne­fe­ricire, au mai trecut trei săptămâni. Mă gândeam intens la el, iar în stările mele de relaxare repetam în gând ru­găciuni. Ador­meam noaptea cu gândul la el, dar şi cu lacrimile pe obraz. Înainte de a adormi, în sta­rea de veghe, mă rugam la Sf. Modest să îl găsesc. În­tr-o noapte, am visat că mergeam pe un drum pră­fuit. Deodată, col­bul s-a prefăcut în nori. Mă ui­tam să-mi văd pi­cioa­rele, dar vedeam doar norii ce îmi în­vă­lu­iau paşii. Deo­dată, mi-am ridicat privirea şi am vă­zut că am ajuns într-un palat de cleş­tar. Lu­mina era blândă şi pă­trundea prin pe­re­ţii pa­la­tului, în­vă­luind totul într-o lumină aurie, să­dind în suflet o pace interioară. Aco­lo m-a în­tâm­pinat un bătrânel mic şi străveziu. Mi-a zâmbit şi s-a uitat parcă peste capul meu, în zare. M-am întors şi am văzut în spa­tele meu doi sfinţi. Unul era Sf. Fran­cisc de Assisi, iar celălalt era Sf. Modest. În faldurile hainei ce-l îm­brăca pe Sf. Modest, se alinta Ochişor, privin­du-mă cu ambii ochi sănătoşi. Am întins mâna să-l mân­gâi, dar m-am trezit. Mâna îmi era amorţită. Vi­sul a fost vi­neri spre sâmbătă. Duminică am mers să-l caut. Când am coborât din maşină, am văzut ca­sa din vis. Pe un coteţ părăsit stătea Ochişor. Era trist, slab, cu blăniţa rărită şi decolorată. Se re­sem­na­se. L-am strigat şi a privit spre mine. S-a uitat şi parcă nu putea să creadă. L-am luat în braţe plân­gând, iar el mieuna, poves­tin­du-mi tris­teţile şi de­za­măgirile prin care trecuse din cauza oa­menilor.
De atunci, nu ne-am mai despărţit niciodată. Noap­tea, doarme lipit de pi­cioarele mele, nu cumva să dispar din nou. Afecţiunea lui uriaşă rămâne pentru mine un mister. M-a iertat pentru toate trădările, răsplătindu-mă cu o fidelitate pe care oamenii nu o cunosc.

HERA C. - Galaţi