Ochișor

Totul s-a petrecut în ur­­mă cu câțiva ani.

În­tr-o după-amiază de sfârșit de noiem­brie, a în­­ceput să ningă. Seara, pe la zece, ninsoarea s-a întețit și a început vântul puternic. A nins toată noaptea. Spre ziuă a stat, dar vântul spul­berase ză­pada și, prin une­le locuri, în­trecea sta­tu­ra unui om. În liniștea albă, totul părea un tărâm de basm. Nu se auzea niciun zgomot, nu se vedea nicio urmă de pas. De la fereastră, pă­rea o altă lume. Primul gând a fost să ies din ca­să, să calc în pi­cioa­re albul imaculat al zăpezii. Afară era plăcut. Se mer­gea relativ ușor.
În încremenirea înghețată a iernii am auzit, din­tr-odată, un scâncet. Un scâncet slab, abia per­cep­tibil. M-am oprit. Am ascultat. Nimic. Peste oceanul alb plutea o liniște nefirească. Și totuși, scâncetul se auzi din nou. Slab, ca al unui copil. M-am apropiat și am întrebat cu glas tare: "Unde ești?"... Mi-a răs­puns un mieunat sfâșietor. Undeva, într-un noian de ză­padă, se prăbușise o pisică. Aș fi vrut să o salvez, dar cum? Ne despărțea gardul de sârmă al unei gră­dini. M-am dezbrăcat de hanorac, mi-am scos ciz­mele, am sărit gardul și mi-am croit drum cu mâinile și pi­cioa­re­le prin nămeți. Când am ajuns, am descoperit o blă­ni­ță plină de gheață și doi ochi. Unul speriat, celălalt scos. Am luat arătarea în bra­țe și am făcut drumul în­tors. Acasă, am sfârșit amân­doi în cadă.
Era un motan matur, metis, persan cu siamez, cu un ciotuleț de coadă. Avea o personalitate pu­ter­nică și o inteligență ieșită din comun. Am făcut o vizită la veterinar și au avut loc pe rând: un vac­cin, o cas­trare, o operație plastică la ochi și un tra­ta­ment îm­potriva răcelii și otitei. Totul a durat mai bine de pa­tru luni. L-am îndrăgit foarte mult și par­că am fi co­mu­nicat telepatic. Era un pisoi deo­se­bit... și cu toate aces­tea... a venit o zi în care a tre­buit să-i caut un stă­pân.
A fost cuprins de tristețe, iar eu - de disperare. Când l-am lăsat acolo și am plecat, ceva mi-a spus că l-am pierdut. Nici nu s-a uitat la mine când mi-am luat rămas bun de la el. Am plecat cu su­fle­tul greu. Peste câteva zile, plecam la munte. Noap­tea l-am visat. Cu ochișorul lui sănătos se uita la mine și parcă îmi spunea: "De ce m-ai dat? Ei m-au arun­cat. Nu mă iubesc. Îmi este foame și frig. Vino să mă iei de aici". L-am întrebat: "Unde ești, Ochi­șor? De unde să te iau?". El mi-a explicat cum să ajung acolo. Mi-a spus că stă la o bătrână săracă, în­tr-o casă veche și mănâncă doar pâine. În visul meu, am văzut strada, casa cu grădina și bătrânica cu pă­rul alb, strâns într-un coc la spate. M-am tre­zit și am simțit că visul a fost adevărat. Eram con­știen­tă că trebuie să merg să-l salvez, dar, din ne­fe­ricire, au mai trecut trei săptămâni. Mă gândeam intens la el, iar în stările mele de relaxare repetam în gând ru­găciuni. Ador­meam noaptea cu gândul la el, dar și cu lacrimile pe obraz. Înainte de a adormi, în sta­rea de veghe, mă rugam la Sf. Modest să îl găsesc. În­tr-o noapte, am visat că mergeam pe un drum pră­fuit. Deodată, col­bul s-a prefăcut în nori. Mă ui­tam să-mi văd pi­cioa­rele, dar vedeam doar norii ce îmi în­vă­lu­iau pașii. Deo­dată, mi-am ridicat privirea și am vă­zut că am ajuns într-un palat de cleș­tar. Lu­mina era blândă și pă­trundea prin pe­re­ții pa­la­tului, în­vă­luind totul într-o lumină aurie, să­dind în suflet o pace interioară. Aco­lo m-a în­tâm­pinat un bătrânel mic și străveziu. Mi-a zâmbit și s-a uitat parcă peste capul meu, în zare. M-am întors și am văzut în spa­tele meu doi sfinți. Unul era Sf. Fran­cisc de Assisi, iar celălalt era Sf. Modest. În faldurile hainei ce-l îm­brăca pe Sf. Modest, se alinta Ochișor, privin­du-mă cu ambii ochi sănătoși. Am întins mâna să-l mân­gâi, dar m-am trezit. Mâna îmi era amorțită. Vi­sul a fost vi­neri spre sâmbătă. Duminică am mers să-l caut. Când am coborât din mașină, am văzut ca­sa din vis. Pe un coteț părăsit stătea Ochișor. Era trist, slab, cu blănița rărită și decolorată. Se re­sem­na­se. L-am strigat și a privit spre mine. S-a uitat și parcă nu putea să creadă. L-am luat în brațe plân­gând, iar el mieuna, poves­tin­du-mi tris­tețile și de­za­măgirile prin care trecuse din cauza oa­menilor.
De atunci, nu ne-am mai despărțit niciodată. Noap­tea, doarme lipit de pi­cioarele mele, nu cumva să dispar din nou. Afecțiunea lui uriașă rămâne pentru mine un mister. M-a iertat pentru toate trădările, răsplătindu-mă cu o fidelitate pe care oamenii nu o cunosc.

HERA C. - Galați