ANINA - jarul încă mai arde!

"Mortul de la groapă nu se mai întoarce!"

În toamna lui 1991, Guvernul Petre Ro­man pune cruce celei mai nebuneşti inves­tiţii din anii de pe urmă ai comunismului, faimoasa Exploatare de Şis­turi bituminoase din Anina, judeţul Caraş Severin, în care Nicolae Ceauşescu băgase peste 1 miliard de dolari. "Mortul de la groapă nu se mai întoar­ce!", sună "epitaful" pus de premier, iar vorbele lui Roman urmăresc ca un blestem, ani de zile, oraşul din Munţii Ani­nei. 1.200 de muncitori disponibi­lizaţi pe loc! Aduşi în zonă de numai câţiva ani, cei mai mulţi de prin Moldova, oamenii se duc care de pe unde veniseră. În urma lor ră­mâne un oraş-fan­tomă... E al doilea mare exod din Anina, în numai doi ani! Imediat după Revoluţie, în ianuarie '90, de cum se deschiseseră graniţele, 5.000 de oameni au părăsit Anina în numai câteva zile! Şvabi, unguri, români, cehi, fiecare fuge cât vede cu ochii, majo­ritatea lor în străinătate. Sunt vremuri tulburi, ni­meni nu ştie ce se va alege de România, iar oamenii îşi zic că trebuie musai să scape din lagărul comu­nist. Într-un fel, simţiseră ce avea să vină. Marele jaf! Într-un deceniu, toată industria Aninei e pusă la pământ! Pe urma Exploatării de Şis­turi, şi minele din Anina iau drumul depo­zitelor de fier vechi. Alte sute şi sute de oameni puşi pe liber! Şi, în timp ce vechea industrie e tocată cu flexul, nimic nou nu-i ia locul...
"Ce s-o fi ales de Anina?", mă întreb, cu inima strânsă, în timp ce intrăm, şerpuit, cu maşina, în pri­mele sate din Banatul de munte. Ce s-o fi ales de tot heirupul comunismului? Ce-a mai rămas din co­cheta colonie înfiinţată de austrieci, înainte de 1800? Mă gândesc cu groază nu atât la ruinele lo­calităţii, după 30 de ani de prăpăd, mă gândesc cu groază la ce voi găsi - dacă voi mai găsi ceva - din­colo de ruine...

Muzeul comunismului

Ajung în Anina într-o zi mohorâtă de toamnă târzie. Nimeresc în oraşul nou, oribil, ridicat de co­munişti în anii '80, pe locul cartierelor vechi, isto­rice, care au fost şterse de pe faţa pământului, când s-a dat drumul exploatării de şisturi bitumi­noase. După splendoarea drumului şerpuit spre Munţii Aninei, cu ceţuri lenevind până către amia­ză, peste pastelurile calde ale toam­nei, contrastul cu relicvele socialismului e şocant. Da­că n-ar fi câţiva muncitori de la Electrica, ce-şi fac de lucru prin "piaţeta" flan­cată strâns de blocuri, ai zice că oraşul e pustiu. Nu atât sărăcia te izbeşte în Anina nouă, cât senzaţia de spaţiu suspendat în timp. Un uriaş muzeu al comunismului în aer liber, cu turlele încremenite, ale unor fabrici cândva de succes, cu utilaje ruginite abandonate care pe unde, cu blocuri părăsite şi cu "non-stop"-urile de azi în lo­cul magazinelor comu­niste de odinioară. Din loc în loc, câte un detaliu de 2018: clădirea făloasă a primăriei, gara istorică, cu trenul de agrement care face legătura cu Oraviţa, marea mândrie şi, poate, ma­rea şansă de viitor a zonei. Şi, tot din loc în loc, printre ruinele mai vechi şi mai noi, câteva detalii pe care le recunosc după cărţile poştale care înfă­ţişează Anina de la începutul secolului XX. Detalii care mă vor purta, până la urmă, în sufletul oraşului de odinioară. Şi, de acolo, în sufletul "încăpăţâ­na­ţilor" care nu s-au dat duşi şi nu s-ar da duşi nici astăzi din Anina lor dragă.

Trei personaje în căutarea speranţei

Din Anina nouă până în Steierdorf, cartierul vechi al primilor co­lonişti, aduşi aici de austrieci, faci un sfert de ceas cu ma­şi­na. Două oraşe to­tal dife­­rite! Şi atmo­sfera e alta, aerul nem­ţesc de odi­nioară respiră prin toţi porii în Steierdorf. Dar cel cu care vorbesc e ro­mân: Cristian Mo­so­ro­ceanu, un băr­bat im­pozant, di­rect, din­tr-o bucată şi un po­vestitor sa­vuros. Pă­rinţii lui Cristian au emigrat în Germania ime­diat după Revo­luţie. "În câteva luni, Anina se go­lise de lume! Nemţi, ro­mâni, unguri, cehi, toate naţiile pă­mân­tului care se aflau atunci în Anina au fugit spre Vest cât au văzut cu ochii!", povesteşte. Dar deşi părinţii au plecat, el a rămas în ţară. "Românii sunt un popor descur­căreţ, şi de-acum sunt şi un popor liber, mi-am zis. Ţara asta are atâtea frumuseţi şi bogăţii, n-avem cum să nu reuşim! Iar în '90, aveam zero datorii! Cine s-ar fi gândit că ăştia care au venit urmau să distrugă totul în Anina, că urmau să fure mai rău de­cât comuniştii şi să distrugă şi ce lăsa­seră aceş­tia bun în zonă?!". Între timp, copiii lui Cristian Mo­soroceanu s-au făcut mari şi au emigrat şi ei în Ger­mania. Cu părinţii şi cu copiii în Occi­dent, Cristian s-a încăpăţânat, totuşi, să rămână în Anina. Stă ca pe metereze în biroul lui, cocoţat pe un deal, chiar deasupra centrului vechi, în locul în care, în 1773 au ajuns pri­mii colonişti din Austria. De acolo de sus, vede se­diile minelor vechi, de la 1800. Îl doare că le vede dărăpănate, dar nici aşa nu se dă dus din Anina! În loc să-l obo­sească, toată zbaterea asta de 30 de ani parcă mai mult l-a oţelit. Stă şi bu­chi­seşte nişte tex­te într-o germană ve­che, pe care doar o mână de oameni o mai ştiu azi. Lucrează la o nouă carte despre istoria Aninei, conduce brigada de pompieri voluntari, înfiinţată încă din 1881, con­duce un cen­tru pentru copii şi, pe lângă asta, aduce an de an sute şi sute de nemţi din Germania în Anina şi-i face să se în­dră­gostească ireme­diabil de România... Zice că-i iese asta în trei sferturi din cazuri. O zice nu ca să se laude, ci cumva necăjit, că, dacă s-ar mai pune unele lucruri la punct, i-ar ieşi pasienţa spre 100%...

Omul care a stins lumina în mină

Gigi Tarasof nu e de loc din Anina. A venit după absolvirea facultăţii de mine din Petro­şani, pentru un scurt stagiu, cât să poată primi mai uşor repartiţia în oraşul său natal. "În Anina e plin de nemţi, acolo va învăţa mese­rie! Şi, cine ştie, poate o să se şi în­soare. Nu-ţi face griji, rău n-o să-i fie!", i-a zis un mare ştab tatălui său. Gigi râde. "Acuma, c-am învăţat meserie, n-aş putea să mă laud. Dar de în­surat, m-am însurat aci, cu o nem­ţoaică frumoasă". S-a angajat la mină, s-a ataşat de oraş, de atmosfera cosmopolită din vremurile când toate mergeau stru­nă şi nu s-a mai dat dus. Ca şef de sector, a prins ple­cările masive din oraş din anii '90-'91 (i-au plecat din echipă, atunci, unii dintre cei mai buni spe­cia­lişti), a prins marele jaf de după Revo­luţie şi a în­cercat, mai pe ur­mă, când a ajuns di­rector, să mai sal­ve­ze o gură de mină, un utilaj istoric, o clă­dire, cât mai pu­tea fi sal­vat de pe mâi­­nile exe­cutori­lor care în­cercau să facă pro­fit maxim din aruncarea la fier vechi a ce mai rămăsese din minele de la Anina.
Gigi Tarasof a fost cel care "a stins lumina" la mină. L-a durut cumplit, dar nici asta nu l-a făcut să plece din oraş. A decis să-şi lase bi­roul de cadas­tru pe mâinile nepotului, ca să se poată bucu­ra cum se cuvine de zona minu­nată în ca­re locuieşte şi pen­tru a se putea dedica zi de zi promovării turistice a Aninei şi împrejurimilor ei. "Adevăratul rai ro­mâ­nesc", cum zice. Are atâ­tea idei şi e atât de opti­mist Gigi Tarasof că, după ce ieşi din biroul său de lângă gara cea veche, is­to­rică, a Aninei, cartie­rul nou, co­munist, pare lumi­nat ca un Crăciun în Ba­varia, în care au emigrat cei mai mulţi dintre oamenii din Anina...

Miti, moştenitorul fanfarei

Dimitrie Omescu, zis Miti, cum îl ştie toată lu­mea în Anina - e om de-al locului, român get-beget. Tatăl său a fost, înainte de Revoluţie, dirijorul fai­moasei fanfare a sindi­ca­tului minier din Anina, şi ea cu o tradiţie de peste 200 de ani, de pe vremea pri­milor colonişti din Steier­dorf. Tânăr fiind, Miti a prins vremurile când în Ani­na cântau vreo zece forma­ţii, când fie­ca­re cartier şi fie­care bise­ri­că avea corul său, vremu­rile când toată lu­mea se strângea, de prin cartiere, în parcul oraşului, duminica, să asculte fan­fara. Se cân­tau polci şi valsuri, hore şi învârtite, uverturi şi arii din Porumbescu, şi toată lumea trăia muzica cu o însufleţire nemaipomenită.
Miti Omescu a moştenit fanfara de la tatăl său şi a condus-o până în '95, când a plecat şi el în Ger­mania, cu familia. A prins un post bun la o fabrică de rulmenţi, s-a spetit acolo ca să fie cel mai bun, să nu zică foştii lui vecini nemţi de pe-acolo, că băiatul muzicantului român din Steierdorf îi face de ruşine. A tras până acum doi ani, când a simţit că moa­re, dacă nu revine acasă, la Anina. Acum trăieş­te doar din pensia de fost miner în România. Poate la anul să-i vină ceva pensie şi din Germania... Dar banii, chiar nu mai contează pentru Miti! Primul lucru pe care l-a făcut când a revenit definitiv în ţară a fost să-i strângă laolaltă - care de pe unde! - pe foştii lui colegi de fanfară. Pe unii i-a găsit depre­sivi, cu instrumentele peticite ca vai de ele, fără nici un chef de muzică, pe alţii, dimpotrivă, i-a găsit "cu chef", prin birturi. I-a strâns pe toţi, i-a mobilizat, le-a cumpărat pe banii lui instrumente noi, "Made in Deutsch­land", a reînfiinţat fanfara ora­şului şi acum colin­dă Anina dintr-un capăt în altul, başca o gaşcă de copii, pe care i-a adus pe lângă el, să-i în­veţe muzică. Cân­tă la sărbători, cân­tă de Lu­minaţie, cântă de Cră­ciun, cântă la Ba­lul Pom­pierilor, aşa cum o făcea cu tatăl său, odi­nioară.De când au aflat că Anina are din nou fanfară, Miti e căutat per­ma­nent de vechi to­varăşi de cân­tări, care revin în ţară, în vacan­ţă, din Germa­nia. "Nu­ma' ce îi văd la uşă!, zice, «Miti, vezi că stau o lună în România cu ceva treburi, te poţi baza pe mine dacă mergi pe undeva cu fanfara!»". Miti e convins că, la fel ca el, mulţi dintre cei plecaţi dincolo se vor întoarce acasă. Numai el ştie vreo patru care-şi bagă anul viitor do­sarul de pensionare în Germania, şi - apoi, "Direc­ţia Anina!". E incre­dibil ce seducţie mai exercită şi astăzi Anina cea "Praf gemacht" (făcută praf) asu­pra celor care au apu­cat să trăiască în ea. Tot mai mulţi nebuni ca el, ca Miti, se vor întoarce acasă, oameni plini de pa­siune, plini de energie, plini de idei şi cu ambiţie, oa­meni care se încăpăţânează să creadă într-un oraş căruia autorităţile i-au scris epitaful încă din 1990.

Aventura primilor colonişti

"Uite ce scrie aici, jos: Anina - 14.000 de locui­tori! Asta era în perioada interbelică! Câte loca­lităţi indus­triale din ţara asta aveau mai mulţi locui­tori?" Gigi Tarasof îmi arată o hartă veche, in­terbelică, pe care o ţine cu mândrie în biroul fir­mei sale. La numai un veac şi jumătate de la înfiin­ţare, vechiul Steierdorf devenise unul dintre oraşele de frunte ale României Mari! Cu 200 de ani înainte, când habsburgii luaseră Banatul de la turci, pe locul Aninei de azi era o întindere nesfârşită de păduri. Picior de om nu se găsea în zonă, şi ăsta a fost mo­ti­vul pentru care autorităţile de la Viena îşi pun pro­blema să aducă în Munţii Aninei nişte colonişti de prin alte părţi ale imperiului. "Aici era codru secu­lar, nu erau sate, iar ţăranilor români nu le conve­nea să vină până aici, în inima muntelui, să taie lemn. Aşa că austriecii au luat decizia de a trimite oameni încoa­ce, ca stăje­nari şi căr­bunari. Unul dintre con­ţo­piştii de la Oraviţa, care era capitala mi­neri­tului din zonă, s-a dus şi a dat o raită prin Aus­tria", îşi înce­pe povestea Cris­tian Mo­sorocea­nu. Pune deo­parte docu­mentele vechi, nemţeşti, din care traduce, şi se lipeşte de gea­mul biroului său. De acolo, de sus, se vede per­fect ve­chiul Steierdorf, iar poveş­tile lui Cristian dau viaţă locurilor în care au ajuns primii co­lonişti. 34 de familii din Aus­tria, din Schlad­­ming, Ausee, Goi­sern, Ischl şi Gmundem, s-au ur­cat pe plute, pe Dunăre, şi au por­nit, în 1773, spre Munţii Ani­nei, spre tărâmul făgă­duinţei. "Eu sunt convins că planul era să taie pă­du­rile din jur şi, cu timpul, să se întoarcă acasă. S-au aşezat exact aici, unde e şcoala acum", îmi arată Cristian de pe geam. "În jur, era numai pă­du­re! Şi-au făcut case din lemn, nu era nici drum pe atunci, bine că or ajuns vara! Pâ­nă când au găsit apă pota­bilă, a mai durat ceva. Apoi, fiecare fa­mi­lie s-a pus pe un deal. Dacă luăm toponimele, vedem imediat care fa­milie pe ce deal a început să taie pădure". (Sun­tem şi noi căţăraţi pe unul dintre dealurile ocupate de primii colonişti!)
Austriecii n-ar mai fi stat, pro­babil, prea mult prin zonă, dacă unul dintre ei n-ar fi făcut, într-o bună zi, o desco­perire de senzaţie: un căr­bune care ardea dacă îi dă­deai foc! "Sunt le­gende fru­moase, ba că porcul, ba că nişte copii l-ar fi des­coperit... Cert e că omul s-a dus la Oraviţa cu pia­tra aia şi le-a arătat ce a găsit: o pia­tră care arde! Au apă­rut ime­diat întreprin­ză­tori din Ger­ma­­nia, au venit tot mai mulţi par­ticu­lari, s-au în­fiinţat fir­me. Aşa a înce­put mineri­tul în zonă. Cei de la Ora­viţa şi-au dat seama de im­por­tanţa cărbu­nelui mi­neral, care era într-o fază de pionie­rat peste tot în lume. Căr­bunele de aici era de calitate foarte bu­nă. Nu­mai în Anglia era un căr­bune mai bun". O­da­tă cu mine­ritul, a înce­put să creas­că şi Steier­dorf-ul. Mica aşe­zare de ţa­pinari veniţi din Austria, 100 de sufle­te, un doc­tor şi-un popă, a în­ceput să prindă viaţă. Foar­te repede, mi­rosul banu­lui se răspândeşte în Im­periu şi încep să vină tot mai mulţi şi mai mulţi colonişti...

Oraşul care cânta tot timpul

"Gândeşte-te că la început, aici era un singur drum spre Oraviţa, impracticabil jumătate din an! Cărbunele era dus cu carul cu şase boi. Fă­ceau un drum pe zi, iar la cum e iarna pe aici, îmi imaginez că era jale! Cum pe atunci tocmai se dezvolta trans­portul feroviar, şi statul austriac a luat imediat decizia să facă o cale ferată şi de la Steierdorf la Dunăre. Aşa apare, în 1863, prima cale ferată mon­tană din România, Anina - Baziaş, aşa apar primele tunele din România! Între timp, în Munţii Aninei se descoperă şi minereul de fier, se face şi uzină de fier. Apar fabrici şi făbricuţe de tot felul. La început de secol XX, aveai la Steierdorf toate invenţiile de vârf din Europa acelor vremuri!". Dintr-o banală co­lonie de cărbunari, Steier­dorf-ul de­vine, pe zi ce tre­ce, un oraş în toată puterea cuvân­tului. Un oraş cos­mopolit, o "Uniune Europeană" în miniatură, as­cun­să în Munţii Aninei. "Aveai aici austrieci, aveai cehi din Boemia, aveai slovaci, unguri, elveţieni, germani. Când s-a făcut calea ferată, au apărut şi pietrarii italieni. Când s-au construit co­şurile de fum ale fabricilor, au apărut şi meşterii belgieni. Francezii au venit când o firmă de-a lor a început să investească în regiune. Erau şi români, dar mai puţini, majoritatea zilieri, din satele din jur". Stau şi eu în geam, alături de Cristian Mo­soroceanu, şi vechea poveste a Aninei se aprin­de, de la o vorbă la alta, ca un brad de Crăciun.

- Ai vorbit, pe larg, despre munca năpraznică de aici, legată de minerit. Dar de petrecut ştiau să petreacă vechii colonişti?

- Oho! Era numai un cântec pe aici toată seara! La un instrument musai ştia să cânte fiecare dintre ei! Numai vedeai pe unul cum venea la colţ de stradă şi se apuca, aşa, din senin, să cânte la acordeon. Ime­­­diat, venea apoi unul cu vioara, altul cu flautul şi apoi începeau copiii să danseze în plină stradă! Cam aşa a fost viaţa Steierdorf-ului până prin 1870, când au început să se înfiinţeze asociaţiile de mu­zică, care, la un moment dat, au ajuns la vreo 80. Nem­ţii aveau 30 de asociaţii în Steierdorf, 20 în Anina... Românii aveau şi ei, fanfară, coruriÖ Fie­care asociaţie avea bibliotecă proprie, monta piese de operă, de ope­retă, avea trupă de teatru, avea mu­zicanţi. În 1865, se înfiinţează fanfara, pe care Miti Omes­cu a rea­dus-o la viaţă acum, după mulţi ani...

- Cum se înţelegeau atâtea naţii ale pămân­tului aici, la Anina?

- Cel mai frumos lucru din istoria locului e că oa­menii au trăit ani şi ani de zile în bună pace. Dar a venit Al Doilea Război Mondial, iar nemţii de aici au căzut la mijloc. Au fost situaţii când un frate s-a înrolat în armata germană, iar alt frate în ar­ma­ta ro­mână. Numai ei ştiu prin ce au trecut după 1944! Mulţi au plecat cu armata germană, în retra­gere, după 23 August. Unii au plecat cu un tren, alţii cu al­tul, unii au ajuns în Polonia, alţii în sudul Germa­niei. Cei care n-au plecat au ajuns în lagăre, prin Siberia...

Sufletul regăsit al oraşului

Stau la geam, de minute bune, în biroul lui Cris­tian Mosoroceanu, încercând să ascult şi să văd cât mai mult. Dintr-o dată, aud, răsunând, fanfara lui Miti Omescu. E sărbătoare mare în Anina, e "Lumi­naţia" la catolici, sute de oameni s-au întors, pentru câteva zile, de prin Germania sau Austria, ca să aprindă o lumânare la mormintele strămoşilor lor. Cobor în centrul Steierdorf-ului, lângă bise­rică, în locul în care se află Miti, în frun­tea fanfarei lui. Vor co­linda ci­mi­­tirele din oraş şi vor cânta cântece vechi, cum era obiceiul pe vremuri. Por­nesc şi eu, alături de ei, pe străduţele în­guste. Bă­trânii ne petrec, din gea­muri, cu lacrimi în ochi. Fan­fara lui Miti tân­guieşte re­frene nem­ţeşti. Ani­na se în­toar­ce, pentru o zi, în vre­murile fericite de altădată.