În toamna lui 1991, Guvernul Petre Roman pune cruce celei mai nebunești investiții din anii de pe urmă ai comunismului, faimoasa Exploatare de Șisturi bituminoase din Anina, județul Caraș Severin, în care Nicolae Ceaușescu băgase peste 1 miliard de dolari. "Mortul de la groapă nu se mai întoarce!", sună "epitaful" pus de premier, iar vorbele lui Roman urmăresc ca un blestem, ani de zile, orașul din Munții Aninei. 1.200 de muncitori disponibilizați pe loc! Aduși în zonă de numai câțiva ani, cei mai mulți de prin Moldova, oamenii se duc care de pe unde veniseră. În urma lor rămâne un oraș-fantomă... E al doilea mare exod din Anina, în numai doi ani! Imediat după Revoluție, în ianuarie '90, de cum se deschiseseră granițele, 5.000 de oameni au părăsit Anina în numai câteva zile! Șvabi, unguri, români, cehi, fiecare fuge cât vede cu ochii, majoritatea lor în străinătate. Sunt vremuri tulburi, nimeni nu știe ce se va alege de România, iar oamenii își zic că trebuie musai să scape din lagărul comunist. Într-un fel, simțiseră ce avea să vină. Marele jaf! Într-un deceniu, toată industria Aninei e pusă la pământ! Pe urma Exploatării de Șisturi, și minele din Anina iau drumul depozitelor de fier vechi. Alte sute și sute de oameni puși pe liber! Și, în timp ce vechea industrie e tocată cu flexul, nimic nou nu-i ia locul...
"Ce s-o fi ales de Anina?", mă întreb, cu inima strânsă, în timp ce intrăm, șerpuit, cu mașina, în primele sate din Banatul de munte. Ce s-o fi ales de tot heirupul comunismului? Ce-a mai rămas din cocheta colonie înființată de austrieci, înainte de 1800? Mă gândesc cu groază nu atât la ruinele localității, după 30 de ani de prăpăd, mă gândesc cu groază la ce voi găsi - dacă voi mai găsi ceva - dincolo de ruine...
Muzeul comunismului
Ajung în Anina într-o zi mohorâtă de toamnă târzie. Nimeresc în orașul nou, oribil, ridicat de comuniști în anii '80, pe locul cartierelor vechi, istorice, care au fost șterse de pe fața pământului, când s-a dat drumul exploatării de șisturi bituminoase. După splendoarea drumului șerpuit spre Munții Aninei, cu cețuri lenevind până către amiază, peste pastelurile calde ale toamnei, contrastul cu relicvele socialismului e șocant. Dacă n-ar fi câțiva muncitori de la Electrica, ce-și fac de lucru prin "piațeta" flancată strâns de blocuri, ai zice că orașul e pustiu. Nu atât sărăcia te izbește în Anina nouă, cât senzația de spațiu suspendat în timp. Un uriaș muzeu al comunismului în aer liber, cu turlele încremenite, ale unor fabrici cândva de succes, cu utilaje ruginite abandonate care pe unde, cu blocuri părăsite și cu "non-stop"-urile de azi în locul magazinelor comuniste de odinioară. Din loc în loc, câte un detaliu de 2018: clădirea făloasă a primăriei, gara istorică, cu trenul de agrement care face legătura cu Oravița, marea mândrie și, poate, marea șansă de viitor a zonei. Și, tot din loc în loc, printre ruinele mai vechi și mai noi, câteva detalii pe care le recunosc după cărțile poștale care înfățișează Anina de la începutul secolului XX. Detalii care mă vor purta, până la urmă, în sufletul orașului de odinioară. Și, de acolo, în sufletul "încăpățânaților" care nu s-au dat duși și nu s-ar da duși nici astăzi din Anina lor dragă.
Trei personaje în căutarea speranței
Din Anina nouă până în Steierdorf, cartierul vechi al primilor coloniști, aduși aici de austrieci, faci un sfert de ceas cu mașina. Două orașe total diferite! Și atmosfera e alta, aerul nemțesc de odinioară respiră prin toți porii în Steierdorf. Dar cel cu care vorbesc e român: Cristian Mosoroceanu, un bărbat impozant, direct, dintr-o bucată și un povestitor savuros. Părinții lui Cristian au emigrat în Germania imediat după Revoluție. "În câteva luni, Anina se golise de lume! Nemți, români, unguri, cehi, toate națiile pământului care se aflau atunci în Anina au fugit spre Vest cât au văzut cu ochii!", povestește. Dar deși părinții au plecat, el a rămas în țară. "Românii sunt un popor descurcăreț, și de-acum sunt și un popor liber, mi-am zis. Țara asta are atâtea frumuseți și bogății, n-avem cum să nu reușim! Iar în '90, aveam zero datorii! Cine s-ar fi gândit că ăștia care au venit urmau să distrugă totul în Anina, că urmau să fure mai rău decât comuniștii și să distrugă și ce lăsaseră aceștia bun în zonă?!". Între timp, copiii lui Cristian Mosoroceanu s-au făcut mari și au emigrat și ei în Germania. Cu părinții și cu copiii în Occident, Cristian s-a încăpățânat, totuși, să rămână în Anina. Stă ca pe metereze în biroul lui, cocoțat pe un deal, chiar deasupra centrului vechi, în locul în care, în 1773 au ajuns primii coloniști din Austria. De acolo de sus, vede sediile minelor vechi, de la 1800. Îl doare că le vede dărăpănate, dar nici așa nu se dă dus din Anina! În loc să-l obosească, toată zbaterea asta de 30 de ani parcă mai mult l-a oțelit. Stă și buchisește niște texte într-o germană veche, pe care doar o mână de oameni o mai știu azi. Lucrează la o nouă carte despre istoria Aninei, conduce brigada de pompieri voluntari, înființată încă din 1881, conduce un centru pentru copii și, pe lângă asta, aduce an de an sute și sute de nemți din Germania în Anina și-i face să se îndrăgostească iremediabil de România... Zice că-i iese asta în trei sferturi din cazuri. O zice nu ca să se laude, ci cumva necăjit, că, dacă s-ar mai pune unele lucruri la punct, i-ar ieși pasiența spre 100%...
Omul care a stins lumina în mină
Gigi Tarasof nu e de loc din Anina. A venit după absolvirea facultății de mine din Petroșani, pentru un scurt stagiu, cât să poată primi mai ușor repartiția în orașul său natal. "În Anina e plin de nemți, acolo va învăța meserie! Și, cine știe, poate o să se și însoare. Nu-ți face griji, rău n-o să-i fie!", i-a zis un mare ștab tatălui său. Gigi râde. "Acuma, c-am învățat meserie, n-aș putea să mă laud. Dar de însurat, m-am însurat aci, cu o nemțoaică frumoasă". S-a angajat la mină, s-a atașat de oraș, de atmosfera cosmopolită din vremurile când toate mergeau strună și nu s-a mai dat dus. Ca șef de sector, a prins plecările masive din oraș din anii '90-'91 (i-au plecat din echipă, atunci, unii dintre cei mai buni specialiști), a prins marele jaf de după Revoluție și a încercat, mai pe urmă, când a ajuns director, să mai salveze o gură de mină, un utilaj istoric, o clădire, cât mai putea fi salvat de pe mâinile executorilor care încercau să facă profit maxim din aruncarea la fier vechi a ce mai rămăsese din minele de la Anina.
Gigi Tarasof a fost cel care "a stins lumina" la mină. L-a durut cumplit, dar nici asta nu l-a făcut să plece din oraș. A decis să-și lase biroul de cadastru pe mâinile nepotului, ca să se poată bucura cum se cuvine de zona minunată în care locuiește și pentru a se putea dedica zi de zi promovării turistice a Aninei și împrejurimilor ei. "Adevăratul rai românesc", cum zice. Are atâtea idei și e atât de optimist Gigi Tarasof că, după ce ieși din biroul său de lângă gara cea veche, istorică, a Aninei, cartierul nou, comunist, pare luminat ca un Crăciun în Bavaria, în care au emigrat cei mai mulți dintre oamenii din Anina...
Miti, moștenitorul fanfarei
Dimitrie Omescu, zis Miti, cum îl știe toată lumea în Anina - e om de-al locului, român get-beget. Tatăl său a fost, înainte de Revoluție, dirijorul faimoasei fanfare a sindicatului minier din Anina, și ea cu o tradiție de peste 200 de ani, de pe vremea primilor coloniști din Steierdorf. Tânăr fiind, Miti a prins vremurile când în Anina cântau vreo zece formații, când fiecare cartier și fiecare biserică avea corul său, vremurile când toată lumea se strângea, de prin cartiere, în parcul orașului, duminica, să asculte fanfara. Se cântau polci și valsuri, hore și învârtite, uverturi și arii din Porumbescu, și toată lumea trăia muzica cu o însuflețire nemaipomenită.
Miti Omescu a moștenit fanfara de la tatăl său și a condus-o până în '95, când a plecat și el în Germania, cu familia. A prins un post bun la o fabrică de rulmenți, s-a spetit acolo ca să fie cel mai bun, să nu zică foștii lui vecini nemți de pe-acolo, că băiatul muzicantului român din Steierdorf îi face de rușine. A tras până acum doi ani, când a simțit că moare, dacă nu revine acasă, la Anina. Acum trăiește doar din pensia de fost miner în România. Poate la anul să-i vină ceva pensie și din Germania... Dar banii, chiar nu mai contează pentru Miti! Primul lucru pe care l-a făcut când a revenit definitiv în țară a fost să-i strângă laolaltă - care de pe unde! - pe foștii lui colegi de fanfară. Pe unii i-a găsit depresivi, cu instrumentele peticite ca vai de ele, fără nici un chef de muzică, pe alții, dimpotrivă, i-a găsit "cu chef", prin birturi. I-a strâns pe toți, i-a mobilizat, le-a cumpărat pe banii lui instrumente noi, "Made in Deutschland", a reînființat fanfara orașului și acum colindă Anina dintr-un capăt în altul, bașca o gașcă de copii, pe care i-a adus pe lângă el, să-i învețe muzică. Cântă la sărbători, cântă de Luminație, cântă de Crăciun, cântă la Balul Pompierilor, așa cum o făcea cu tatăl său, odinioară. De când au aflat că Anina are din nou fanfară, Miti e căutat permanent de vechi tovarăși de cântări, care revin în țară, în vacanță, din Germania. "Numa' ce îi văd la ușă!, zice, «Miti, vezi că stau o lună în România cu ceva treburi, te poți baza pe mine dacă mergi pe undeva cu fanfara!»". Miti e convins că, la fel ca el, mulți dintre cei plecați dincolo se vor întoarce acasă. Numai el știe vreo patru care-și bagă anul viitor dosarul de pensionare în Germania, și - apoi, "Direcția Anina!". E incredibil ce seducție mai exercită și astăzi Anina cea "Praf gemacht" (făcută praf) asupra celor care au apucat să trăiască în ea. Tot mai mulți nebuni ca el, ca Miti, se vor întoarce acasă, oameni plini de pasiune, plini de energie, plini de idei și cu ambiție, oameni care se încăpățânează să creadă într-un oraș căruia autoritățile i-au scris epitaful încă din 1990.
Aventura primilor coloniști
"Uite ce scrie aici, jos: Anina - 14.000 de locuitori! Asta era în perioada interbelică! Câte localități industriale din țara asta aveau mai mulți locuitori?" Gigi Tarasof îmi arată o hartă veche, interbelică, pe care o ține cu mândrie în biroul firmei sale. La numai un veac și jumătate de la înființare, vechiul Steierdorf devenise unul dintre orașele de frunte ale României Mari! Cu 200 de ani înainte, când habsburgii luaseră Banatul de la turci, pe locul Aninei de azi era o întindere nesfârșită de păduri. Picior de om nu se găsea în zonă, și ăsta a fost motivul pentru care autoritățile de la Viena își pun problema să aducă în Munții Aninei niște coloniști de prin alte părți ale imperiului. "Aici era codru secular, nu erau sate, iar țăranilor români nu le convenea să vină până aici, în inima muntelui, să taie lemn. Așa că austriecii au luat decizia de a trimite oameni încoace, ca stăjenari și cărbunari. Unul dintre conțopiștii de la Oravița, care era capitala mineritului din zonă, s-a dus și a dat o raită prin Austria", își începe povestea Cristian Mosoroceanu. Pune deoparte documentele vechi, nemțești, din care traduce, și se lipește de geamul biroului său. De acolo, de sus, se vede perfect vechiul Steierdorf, iar poveștile lui Cristian dau viață locurilor în care au ajuns primii coloniști. 34 de familii din Austria, din Schladming, Ausee, Goisern, Ischl și Gmundem, s-au urcat pe plute, pe Dunăre, și au pornit, în 1773, spre Munții Aninei, spre tărâmul făgăduinței. "Eu sunt convins că planul era să taie pădurile din jur și, cu timpul, să se întoarcă acasă. S-au așezat exact aici, unde e școala acum", îmi arată Cristian de pe geam. "În jur, era numai pădure! Și-au făcut case din lemn, nu era nici drum pe atunci, bine că or ajuns vara! Până când au găsit apă potabilă, a mai durat ceva. Apoi, fiecare familie s-a pus pe un deal. Dacă luăm toponimele, vedem imediat care familie pe ce deal a început să taie pădure". (Suntem și noi cățărați pe unul dintre dealurile ocupate de primii coloniști!)
Austriecii n-ar mai fi stat, probabil, prea mult prin zonă, dacă unul dintre ei n-ar fi făcut, într-o bună zi, o descoperire de senzație: un cărbune care ardea dacă îi dădeai foc! "Sunt legende frumoase, ba că porcul, ba că niște copii l-ar fi descoperit... Cert e că omul s-a dus la Oravița cu piatra aia și le-a arătat ce a găsit: o piatră care arde! Au apărut imediat întreprinzători din Germania, au venit tot mai mulți particulari, s-au înființat firme. Așa a început mineritul în zonă. Cei de la Oravița și-au dat seama de importanța cărbunelui mineral, care era într-o fază de pionierat peste tot în lume. Cărbunele de aici era de calitate foarte bună. Numai în Anglia era un cărbune mai bun". Odată cu mineritul, a început să crească și Steierdorf-ul. Mica așezare de țapinari veniți din Austria, 100 de suflete, un doctor și-un popă, a început să prindă viață. Foarte repede, mirosul banului se răspândește în Imperiu și încep să vină tot mai mulți și mai mulți coloniști...
Orașul care cânta tot timpul
"Gândește-te că la început, aici era un singur drum spre Oravița, impracticabil jumătate din an! Cărbunele era dus cu carul cu șase boi. Făceau un drum pe zi, iar la cum e iarna pe aici, îmi imaginez că era jale! Cum pe atunci tocmai se dezvolta transportul feroviar, și statul austriac a luat imediat decizia să facă o cale ferată și de la Steierdorf la Dunăre. Așa apare, în 1863, prima cale ferată montană din România, Anina - Baziaș, așa apar primele tunele din România! Între timp, în Munții Aninei se descoperă și minereul de fier, se face și uzină de fier. Apar fabrici și făbricuțe de tot felul. La început de secol XX, aveai la Steierdorf toate invențiile de vârf din Europa acelor vremuri!". Dintr-o banală colonie de cărbunari, Steierdorf-ul devine, pe zi ce trece, un oraș în toată puterea cuvântului. Un oraș cosmopolit, o "Uniune Europeană" în miniatură, ascunsă în Munții Aninei. "Aveai aici austrieci, aveai cehi din Boemia, aveai slovaci, unguri, elvețieni, germani. Când s-a făcut calea ferată, au apărut și pietrarii italieni. Când s-au construit coșurile de fum ale fabricilor, au apărut și meșterii belgieni. Francezii au venit când o firmă de-a lor a început să investească în regiune. Erau și români, dar mai puțini, majoritatea zilieri, din satele din jur". Stau și eu în geam, alături de Cristian Mosoroceanu, și vechea poveste a Aninei se aprinde, de la o vorbă la alta, ca un brad de Crăciun.
- Ai vorbit, pe larg, despre munca năpraznică de aici, legată de minerit. Dar de petrecut știau să petreacă vechii coloniști?
- Oho! Era numai un cântec pe aici toată seara! La un instrument musai știa să cânte fiecare dintre ei! Numai vedeai pe unul cum venea la colț de stradă și se apuca, așa, din senin, să cânte la acordeon. Imediat, venea apoi unul cu vioara, altul cu flautul și apoi începeau copiii să danseze în plină stradă! Cam așa a fost viața Steierdorf-ului până prin 1870, când au început să se înființeze asociațiile de muzică, care, la un moment dat, au ajuns la vreo 80. Nemții aveau 30 de asociații în Steierdorf, 20 în Anina... Românii aveau și ei, fanfară, coruriÖ Fiecare asociație avea bibliotecă proprie, monta piese de operă, de operetă, avea trupă de teatru, avea muzicanți. În 1865, se înființează fanfara, pe care Miti Omescu a readus-o la viață acum, după mulți ani...
- Cum se înțelegeau atâtea nații ale pământului aici, la Anina?
- Cel mai frumos lucru din istoria locului e că oamenii au trăit ani și ani de zile în bună pace. Dar a venit Al Doilea Război Mondial, iar nemții de aici au căzut la mijloc. Au fost situații când un frate s-a înrolat în armata germană, iar alt frate în armata română. Numai ei știu prin ce au trecut după 1944! Mulți au plecat cu armata germană, în retragere, după 23 August. Unii au plecat cu un tren, alții cu altul, unii au ajuns în Polonia, alții în sudul Germaniei. Cei care n-au plecat au ajuns în lagăre, prin Siberia...
Sufletul regăsit al orașului
Stau la geam, de minute bune, în biroul lui Cristian Mosoroceanu, încercând să ascult și să văd cât mai mult. Dintr-o dată, aud, răsunând, fanfara lui Miti Omescu. E sărbătoare mare în Anina, e "Luminația" la catolici, sute de oameni s-au întors, pentru câteva zile, de prin Germania sau Austria, ca să aprindă o lumânare la mormintele strămoșilor lor. Cobor în centrul Steierdorf-ului, lângă biserică, în locul în care se află Miti, în fruntea fanfarei lui. Vor colinda cimitirele din oraș și vor cânta cântece vechi, cum era obiceiul pe vremuri. Pornesc și eu, alături de ei, pe străduțele înguste. Bătrânii ne petrec, din geamuri, cu lacrimi în ochi. Fanfara lui Miti tânguiește refrene nemțești. Anina se întoarce, pentru o zi, în vremurile fericite de altădată.