Fluturi albi valsau în văzduh, petale multicolore se legănau pe aripi de zefir, o ploaie măruntă de polen se scutura pe aripile diafane ale gâzelor. Zâna florilor sosise cu alai de funigei.
Un imn de slavă intonat de o claviatură nevăzută preaslăvea natura. Triluri de privighetori, secondate de ciripitul păsărelelor, se auzeau din crâng. De lângă o mlădiţă de alun, doi ochi mari, migdalaţi, blânzi, umbriţi de gene lungi, mă priveau. Era un pui de căprior mic, neajutorat, speriat. În jur, tot felul de vieţuitoare mişunau prin tufele pădurii de foioase. Lupta pentru existenţă era la ea acasă. L-am ridicat din culcuşul cald de frunze. I-am simţit botişorul catifelat, cu nări tremurânde. Am simţit pe obraz o adiere... un sărut. Am înţeles. O necuvântătoare mă implora din priviri să o salvez. Am privit în jur. Credeam că voi zări ciuta căutându-şi puiul. Nimic nu se vedea, nimic nu se auzea. Stăteam şi ascultam liniştea pădurii.
L-am adus pe micuţ acasă. Nu într-un bloc cu multe etaje, ci într-o gospodărie aşezată la liziera unei păduri cu întinderi verzi şi aer ozonat. A fost imediat integrat în familia mea. De la început, copiii l-au adorat pe acest pui drăgălaş, cu blăniţa maronie, ninsă de o puzderie de picăţele albe, cu picioruşele lungi şi subţiri pe care parcă se legăna. L-am botezat Mugurel pe acest fiu al pădurii. Ca să nu simtă lipsa mamei lui, l-am hrănit cu biberonul. Creştea văzând cu ochii, zburda printre aleile cu flori, prin livadă. Se împrietenise şi cu oamenii, şi cu animalele. Iarna, ne vizita şi în casă. A fost invitat şi la Pomul de Crăciun. Nu exista aniversare, nu exista bucurie în casa noastră fără prezenţa lui Mugurel. El era întotdeauna invitatul de onoare.
Ce mult ne-a înseninat viaţa această făptură delicată! Zilele treceau ca-n file de poveste. Deodată, l-am văzut pe Mugurel cam neliniştit. Sălta, încerca să împungă. Într-adevăr, îi dăduseră corniţele. Îi plăcea să se zbenguie singur, se apropia de luminişul pădurii care devenise un fel de "hotar" pentru el, făcea o zvâcnitură cu trupul lui mlădios, se întorcea, iar pleca... Părea neliniştit. Ceva îl chema.
Acum, pădurea era înveşmântată în frunze galbene şi purpurii care, spulberate de vânt, hoinăreau printre ramurile goale ale copacilor. Ciripitul păsărelelor amuţise. Doar o ciocănitoare se auzea bătând în trunchiul unui gorun bătrân. În amurgul unei seri de toamnă, Mugurel s-a hotărât. A privit lung în urmă, parcă a zis: "Vă mulţumesc!".
Ferm, decis să se întoarcă acolo de unde a plecat, Mugurel ne-a părăsit. Parcă era un balerin cu ţinuta lui sobră, elegantă, tandră. L-am petrecut cu privirea până când nu l-am mai văzut. Pierise printre copaci.
Poate, acolo, în "lumea celor care nu cuvântă", Mugurel şi-a regăsit mama, fraţii, prietenii. O lacrimă caldă mi-a tremurat printre gene. Noi trebuie să-ţi mulţumim, Mugurel, pentru că ne-ai răsplătit cu dragostea ta. Bun rămas, Mugurel! Bun rămas!
MARIA R. - Gorj
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
