Fluturi albi valsau în văzduh, petale multicolore se legănau pe aripi de zefir, o ploaie măruntă de polen se scutura pe aripile diafane ale gâzelor. Zâna florilor sosise cu alai de funigei.
Un imn de slavă intonat de o claviatură nevăzută preaslăvea natura. Triluri de privighetori, secondate de ciripitul păsărelelor, se auzeau din crâng. De lângă o mlădiță de alun, doi ochi mari, migdalați, blânzi, umbriți de gene lungi, mă priveau. Era un pui de căprior mic, neajutorat, speriat. În jur, tot felul de viețuitoare mișunau prin tufele pădurii de foioase. Lupta pentru existență era la ea acasă. L-am ridicat din culcușul cald de frunze. I-am simțit botișorul catifelat, cu nări tremurânde. Am simțit pe obraz o adiere... un sărut. Am înțeles. O necuvântătoare mă implora din priviri să o salvez. Am privit în jur. Credeam că voi zări ciuta căutându-și puiul. Nimic nu se vedea, nimic nu se auzea. Stăteam și ascultam liniștea pădurii.
L-am adus pe micuț acasă. Nu într-un bloc cu multe etaje, ci într-o gospodărie așezată la liziera unei păduri cu întinderi verzi și aer ozonat. A fost imediat integrat în familia mea. De la început, copiii l-au adorat pe acest pui drăgălaș, cu blănița maronie, ninsă de o puzderie de picățele albe, cu piciorușele lungi și subțiri pe care parcă se legăna. L-am botezat Mugurel pe acest fiu al pădurii. Ca să nu simtă lipsa mamei lui, l-am hrănit cu biberonul. Creștea văzând cu ochii, zburda printre aleile cu flori, prin livadă. Se împrietenise și cu oamenii, și cu animalele. Iarna, ne vizita și în casă. A fost invitat și la Pomul de Crăciun. Nu exista aniversare, nu exista bucurie în casa noastră fără prezența lui Mugurel. El era întotdeauna invitatul de onoare.
Ce mult ne-a înseninat viața această făptură delicată! Zilele treceau ca-n file de poveste. Deodată, l-am văzut pe Mugurel cam neliniștit. Sălta, încerca să împungă. Într-adevăr, îi dăduseră cornițele. Îi plăcea să se zbenguie singur, se apropia de luminișul pădurii care devenise un fel de "hotar" pentru el, făcea o zvâcnitură cu trupul lui mlădios, se întorcea, iar pleca... Părea neliniștit. Ceva îl chema.
Acum, pădurea era înveșmântată în frunze galbene și purpurii care, spulberate de vânt, hoinăreau printre ramurile goale ale copacilor. Ciripitul păsărelelor amuțise. Doar o ciocănitoare se auzea bătând în trunchiul unui gorun bătrân. În amurgul unei seri de toamnă, Mugurel s-a hotărât. A privit lung în urmă, parcă a zis: "Vă mulțumesc!".
Ferm, decis să se întoarcă acolo de unde a plecat, Mugurel ne-a părăsit. Parcă era un balerin cu ținuta lui sobră, elegantă, tandră. L-am petrecut cu privirea până când nu l-am mai văzut. Pierise printre copaci.
Poate, acolo, în "lumea celor care nu cuvântă", Mugurel și-a regăsit mama, frații, prietenii. O lacrimă caldă mi-a tremurat printre gene. Noi trebuie să-ți mulțumim, Mugurel, pentru că ne-ai răsplătit cu dragostea ta. Bun rămas, Mugurel! Bun rămas!
MARIA R. - Gorj