Istoria ne arată că a trăit între anii 270-343 d.Hr. și a luat parte, ca sfânt părinte, la Sinodul de la Niceea, primul conciliu ecumenic al Bisericii Creștine (anul 325). Întreaga avere a donat-o săracilor, și poate că din cauza asta, oamenii cred că vine și astăzi la geamurile caselor în care se află copii și lasă daruri sau snopuri de nuielușe. Întreaga avere a donat-o săracilor. Spre deosebire de Moș Crăciun, Moș Nicolae nu se arată niciodată. Nici eu, nici sora mea, Maria, nu l-am văzut în copilărie. Știu doar că mama ne aducea crengi de măr și le punea lângă icoane, așteptând să înflorească până la Anul Nou. Din ele făceam sorcove, cu care uram Plugușorul, în prima zi din ianuarie. Copiii neascultători se rugau ca până pe 31 decembrie, și crengile lor să înflorească, semn de iertare a neascultării față de părinți. Nu a fost cazul niciodată ca mama să ne amenințe cu nuiaua, fiindcă noi eram cuminți și credincioși. Pentru noi, pregătirea primirii dăruitorului ceresc era simplă, dar plină de emoție. Nu mai rămânea nici o gheată murdară în tindă. Ștergeam geamurile, ștergeam icoana cea mare a Maicii Domnului cu Pruncul, dar și icoanele lui Moș Nicolae, din fiecare cameră; ne spălam în albia de lemn și rânduiam zecile de ghivece cu mușcate de pe pridvor. Până la miezul nopții, stăteam cu ochii pe fereastră, să-l vedem o clipă pe Moș Nicolae, cel așezat în icoană, în partea dreaptă a Domnului. De multe ori ningea, nu se vedea nimic, iar în nopțile senine, cu toate că cerurile se deschideau, nu reușeam să prindem clipita aceea magică. În toată Oltenia, nu numai în Gorj, s-a păstrat obiceiul ca tinerele familii să-i mulțumească Sfântului Nicolae, pe 6 decembrie, prin pregătirea unei mese cu mâncăruri de post, la care se adunau toate rudele. Ne bucuram mult, fiindcă unchii, mătușile și ceilalți meseni ne aduceau, fiecare după suflet și buzunar, o mulțime de daruri. Mama Torica, bunica, era înțeleapta satului. De la ea am aflat țările și orașele prin care treceau Moș Nicolae și Moș Crăciun. Îl chemam și pe părintele Gărăiacu, să binecuvânteze masa și casa. Era praznicul de post, cu dezlegare la pește, după cum, la Vinerea Mare (14 octombrie), era praznicul de dulce. Bunicii mei, Ion și Ioana, veneau, prin părinți, de peste munți, din Mărginimea Sibiului, și ne povesteau istorii creștine din Ardeal. Așa am aflat că Sfântul Nicolae a fost deținut în temniță, alături de alți creștini ai vremii. Norocul a venit de la sfântul Constantin cel Mare, împăratul romanilor, care a poruncit să fie eliberați din temniță, toți. Cu gândul la Iisus Hristos și la toți sfinții, după 6 decembrie rămâneam cuminți și vrednici, așteptând Crăciunul - sărbătoarea darurilor așezate sub brazi, câte o ciocolată, bomboane, dar mai ales haine și încălțări noi. Știam cum va fi vremea: dacă nu ningea în ziua de Moș Nicolae, iarna era lungă, semn că Moșul a întinerit și nu-și mai scutură barba.