Mă adresez ţie ca unui prieten aşteptat cu nerăbdare, săptămână de săptămână. Citesc cu interes toate articolele, mai ales pe cele referitoare la sănătate, spiritualitate, cultură şi lumea necuvântătoarelor. Am observat că sunt foarte mulţi iubitori de animale şi plante, am citit multe articole scrise cu sensibilitate. Mi-am petrecut mult timp printre copaci, mă simt foarte ataşată de pădure şi, pentru că nu am mai citit nimic despre un copac, m-am gândit să scriu eu câteva rânduri. Merită şi copacii să fie iubiţi. Avem nevoie de ei.
Te căutam de fiecare dată când bunica mă lua cu ea în pădure, adică aproape zilnic. Când iarna îşi strângea ultimele petice de zăpadă, învinsă de primii ghiocei, mă întrebam de ce ei, atât de fragili, sunt totuşi mai îndrăzneţi decât tine. Ţie nu-ţi era frig, nu tremurai ca bieţii ghiocei, erai atât de sigur de veşnicia ta. Şi totuşi, mugurii tăi abia se ghiceau, îi priveam zilnic şi aşteptam să se transforme. Lungă aşteptare.
Te strângeam în braţele mele mici, îţi dădeam din căldura mea, te rugam să te faci verde. Şi, de Sfântul Gheorghe, mă răsplăteai. Aşa cum este tradiţia în satul nostru de munte, sărbătoarea Sfântului Gheorghe trebuia să găsească fiecare poartă împodobită cu crengi înfrunzite de fag. Te priveam şi nu-mi venea să te las; erai verde, aşa cum numai tu puteai fi, ca şi cum soarele, pământul şi vântul luaseră forma frunzelor tale.
Apoi soarele se îndepărta puţin câte puţin, vântul devenea din ce în ce mai rece, frunzele se întristau. Nu te rugasem să te faci galben-ruginiu şi totuşi erai aşa de măreţ în tristeţea ta... şi a mea.
Te-am văzut, şi când erai alb-strălucitor, solitar şi stăpân în împărăţia ta. Ţi-am lăsat din căldura mea ca să-ţi ajungă până la primăvară. Am luat şi eu ceva din seva ta, uneori nu mai ştiu dacă sunt eu sau tu, nu ştiu dacă tu mă chemi sau eu te caut.
Mi-e teamă în fiecare primăvară că nu o să te mai găsesc, că nu o să te mai faci verde. Erau în jurul tău o pădure de fagi puternici, neînvinşi de crivăţ, de ger şi furtuni; păreau veşnici, ca şi tine. Şi totuşi, au dispărut, pe rând, sub loviturile toporului.
Mă rog să te găsesc la primăvară, să-mi regăsesc rădăcinile, să înfrunzesc şi să simt vântul şi soarele odihnindu-se pe frunzele mele.
NINA P. - Câmpulung Muscel