De vorbă cu pictorița Letiția Oprișan - "Am 81 de ani, dar forța mea crește mereu. Sunt un alergător de cursă lungă"

Casa în care am intrat este invadată cu to­tul de culori.

De pe pereții fiecărei ca­me­re izvorăsc imagini halucinante. Culorile din tablouri ard. Pare incredibil, dar locul în care mă aflu nu este o sală de expoziție, ci un a­par­tament din­tr-un bloc bucureștean. Sunt acasă la marea pic­to­riță Letiția Oprișan, o casă pe care a trans­format-o într-un ade­vă­rat templu al pic­tu­rii. De ani și ani, aici își oficiază, zi și noap­te, ritualul stră­lu­ci­tor al for­melor și culo­ri­lor ei. Când o pri­vești, nici nu îți trece prin cap că are 81 de ani! Cu chipul ei ra­dios, învă­luit perma­nent într-un zâmbet cu­ceritor, doamna Le­­tiția Oprișan pare că își extrage tine­re­țea din chiar exu­be­ranța culorilor ei ri­si­pite în tablouri. Pic­turi minunate, care au instalat-o firesc în plu­­tonul fruntaș al pic­­turii românești. Vi­surile de mărire ar­tistică nu au urmărit-o într-atât, cât pofta de-a iscodi lucruri noi. O patimă a picturii din care au ieșit 5000 de tablouri! Absolut fabulos! Și pare că nu se va opri, cumva, niciodată. Născută pe pământuri mol­da­ve, Letiția Oprișan a moștenit înclinația locului spre arte frumoase, felul poetic al moldovenilor de a fi, dar nu și lenea lor boierească. La 81 de ani, es­te, cum singură spune, o alergătoare de cursă lungă.

Lansare la "Gazeta de perete" a școlii

- Aș vrea să începem cu începutul, mergând ușurel pe firul vieții dvs., d-nă Letiția Oprișan. V-ați născut și ați copilărit la Căbești-Podu Tur­cului, nu departe de Bacău. Cât a contat pentru for­ma­rea dvs. locul în care ați copilărit?

- Poate că a însemnat totul. Și binecuvântarea mea artistică, pentru că de acolo îmi trag harul, dar și pier­zania mea o vreme, până la 16 ani, pe drumul artei. Să vă povestesc. Un verișor de-al meu, poet, Sergiu Adam, a scris un volum numit Țara de lut. Locul pe care îl pomenea erau câteva sate de lângă Podu Turcului, acolo unde m-am născut eu. Și acolo, când se mergea înspre Bacău, erau niște dea­luri de lut. Când ploua, atât de tare se în­nămoleau, că nu puteai să treci de ele nici pe jos, nici cu ma­șina. Asta era "Țara de lut", care în vremea aceea, în anii '50, nu avea șosele, iar oa­menii erau foarte săraci. Dar tot pe atunci, exista obiceiul ca anume comisii de pro­fesori de la școlile de artă să vină prin țară, prin sate și școli, ca să caute și să descopere talente. Mulți colegi de-ai mei au fost selectați din școlile ge­ne­rale, de aceste co­mi­sii de profesori. La noi trebuia să vină profesori de la Școa­la de artă din Iași. Dar la mine n-au mai ajuns. Că ploua. Și mașinile comisiei s-au în­fun­dat în lutul acelui ținut neprimitor. Așa că eu n-am știut că în România există școli de artă. Habar n-am avut! Și când am terminat șapte cla­se, în 1951, și tre­buia să mă duc la un li­ceu, părinții au ni­merit să mă dea la Școala financiară. Aco­lo am început să mă bat pentru dru­mul meu în artă...

- Știați că aveți talent?

- Da. Am știut tot timpul că am talent. Când eram în școala primară, de­se­nam ceea ce era în abecedar sau în alte cărți, pe caietul meu de teme. De­senam tot, nu mă puteam opri. Mai târziu, am făcut caricaturi la "Gazeta de perete", singura în care mă puteam desfășura. Nu vă­zusem un pictor în viața mea și nici vreo pictură. Dar văzându-mi caricaturile, un pro­fesor din Bârlad, era preot și profesor de matematică, a vrut să știe cine le-a făcut și eu m-am prezentat la el. Și-mi spune: "Le-ai făcut tu așa, singură?" "Da!". "Ce cauți fetițo aici, de ce nu ești la Școala de artă plastică?". Atunci am auzit pentru prima dată de Școala de artă plastică. Aveam 16 ani. Și parcă mi-a turnat o gă­leată de apă rece în cap. Dar nu voiau să mă lase să plec nici di­rectorul școlii, și nici părinții. Tre­buia să termin școala aia și să mă fac contabilă, dacă era după ei. Directorul avea și pretenții, zicea că eu am talent la finanțe. Dacă aveam talent, era din cauza acuității mele vizuale de pictor. Erau, de exemplu, niște ta­bele. Ceilalți nu le înțelegeau. Dar eu imediat le re­țineam și le desenam și la tablă. În sfârșit, după încercări grele și sinuoase, am plecat la Școala de Artă.

- Având în vedere că v-ați născut în "țara de lut", atât de uitată și de săracă, de unde credeți că ați moștenit talentul?

- Și tata, și mama s-au născut cu talent. Nu și l-au fructificat, din aceleași motive ca și mine. Nu au știut ce să facă cu talentul lor, unde să-l cultive. Îl foloseau în treburile obișnuite. Tata avea o intuiție puternică, o inteligență intuitivă, se pricepea să facă, în special, tot felul de mașinării. Și-a construit singur, de pildă, o mașină de curse. Bunicul meu a introdus primul autoturism în sat. Autoturismul ăla i-a revenit lui tata. Tata a luat motorul, șasiul și alte chestii și și-a făcut un autobuz mare, cu care a în­ceput să câștige binișor. Și mai construia diverse me­canisme din piese disparate. Oricine venea la el, până și cu ceasuri, le repara. Deși nu îl învățase ni­meni. În plus, amândoi părinții mei aveau talent la desen. Mama făcea croitorie pe baza desenului. Și regreta că nu s-a făcut scriitoare.

Flămândă, pe treptele facultății

- Unde v-ați dus să studiați?

- Școala de Artă de la Iași era cea mai aproape. Dar voi regreta toată viața că nu m-am dus la Bucu­rești. Mama striga după mine: "Să nu ieși din țara ta!". Pare incredibil, dar pentru mama, țara era tot Moldova. Deși Unirea Principatelor se făcuse de vreo 100 de ani. Prima gară de lângă noi era la aceeași depărtare de București ca și de Iași. Dar mi-a sunat în cap această poruncă a mamei. Și am dat examen la Iași, unde am intrat prima, din 100 de candidați, într-o clasă de șapte elevi. Dar după ce am terminat Școala de artă cu media 10, din ca­uza dosarului meu de cadre, plin de probleme po­litice grave, n-am putut intra la facul­tate trei ani. Tata provenea dintr-o familie avută. Tatăl său fusese primar. Un om special. Și au fost și câțiva legionari în familie, că mișcarea fusese foarte puternică în Moldova. Umbrele astea au planat tare asupra mea. Având media 10, eu puteam să intru fără examen la facultate. Și m-am pomenit că nu pot să intru. M-au pus să dau examen la Pictură și m-au picat. Dar eu n-am vrut să plec de acolo și am stat flămândă o săp­tămână pe treptele școlii. Apoi m-am dus sin­gură la minister, să-mi caut adevărul: de ce n-am in­trat? Era vacanță, și prin birouri erau doar oameni plictisiți. Dar cuiva tot i s-a făcut milă de mine și mi-a spus că lucrările nu mi le-a văzut nici o co­misie: fuseseră duse direct la subsol, încă înainte de examen. În anul următor, m-am dus la Cluj, cu o tru­pă mai mare de colegi, ce aveau aceeași pro­ble­mă de dosar ca și mine. Nici acolo nu ne-a primit. Și n-am avut încotro și am plecat iar acasă. Unde mă aștepta cearta părinților. Am intrat într-o de­presie adâncă, dar m-am refăcut singură, pentru că am putere să trec peste toate. De altfel, pe atunci, și mai ales la țară, nu stătea nimeni să îți caute în coarne, pentru o biată depresie. În al treilea an, în 1961, am venit din nou la București, și atunci am intrat. Se schimbaseră condițiile. Școlile de artă și de literatură avuseseră până atunci comisari ruși, ca­re patrulau printre studenți. Ei erau cu dosarele. Dar tocmai atunci, rușii plecaseră. Am intrat mai întâi la sculptură, iar după câțiva ani, am ajuns, în sfârșit, la pictură, la clasa lui Alexandru Ciucu­ren­cu. El și-a ales șapte studenți, toți băieți, singura fa­tă eram eu. Pe urmă ne-a dat prima temă de pictură. Și când a văzut ce natură statică am făcut toți, a spus: "Măi, băieți, voi nu știți nimic!". Și ne-a luat ca de la început. Ne controla din două în două zile. Și uite așa am dus doi ani, iar când am terminat anul cinci, mă po­menesc cu 10 la Ciucurencu. Eu și Ilie Boca, și el, tot băcăuan, am fost singurii. "Ăsta-i un semn!" - mi-am zis. "Înseamnă că eu am o respon­sa­bilitate față de tine, Doamne!".

"Încă din copilărie am fost subnutrită"

- Și de atunci, ați început să lucrați exploziv.

- Eu lucrez cu adevărat în flux continuu. Am făcut în viața mea 4500 de lucrări de pictură și grafică. Pe cele de pe calculator nici nu le-am mai so­cotit. Am încă 100, și din ele. Când eram la Bacău, aveam atelierul alături de al lui Ilie Boca. El lucra enorm, încă de atunci, din tinerețe, de i se dusese buhul. A venit și Horia Bernea, de la Bucu­rești, să-l cunoască pe tânărul pictor băcăuan, care făcuse în câțiva ani 3000 de tablouri. Eu, în schimb, chiar în vremea aia eram bolnavă, că am ieșit din fa­cultate bolnavă de denutriție. Și era cumplit. Ni­meni nu m-a putut vindeca de denutriție, m-am vindecat eu, dar abia în anii '80. Din copilărie am răbdat de foame, pentru că i-au luat lui tata toate po­sibilitățile de a face rost de bani. Și în toată copi­lăria mea, începând de la nouă ani, am fost sub­nu­trită. Iar în facultate, am fost malnutrită. Că mân­carea de la cantină era groaznică. Așa că în ultimii doi ani de facultate, mi s-a declanșat denu­triția, a treia fază. Adică, nu mai puteam mânca nimic. M-am vindecat abia în 1982. Când mă duceam la doc­tori, nu-mi spuneau nimic. Până când un student mi-a spus că nu aveau voie să scrie diagnosticul de denutriție. Ceaușescu nu admitea în țara lui de­nu­triți. Dar uite că așa, în halul în care eram, lucram și atunci, deși nu în ritm alert. Pictam cât pictam, pâ­nă ce adormeam cu pensulele în mână și-mi că­deau.

"Trăiesc în concubinaj cu arta mea"

- La Bacău v-ați dus imediat după ce ați ter­minat facultatea?

- Nu. M-am dus după ce am divorțat, am avut o căsnicie scurtă și toxică. Nu puteam deloc să pictez Era ceva de nesuportat. M-am dus la Bacău, pentru că am discutat cu Ilie Boca, și el m-a chemat acolo; urmau să facă o filială a UAP și era un atelier liber. Eu nu avusesem în viața mea un atelier. Era mic, dar am fost așa de bucuroasă! Am stat în atelier, mă descurcam greu cu denutriția, trebuia să mănânc la cantina școlii. Am supraviețuit eroic. Și atunci am strâns bani și mi-am cumpărat această casă în București. Pictez în sufragerie, că am mai multă lumină, am spațiu, am liniște. Și pot să lucrez și noaptea. Iar desenul îl fac pe masa de la bucătărie. Acolo am toate instru­mentele. Așa că în casa mea, eu sunt în concubinaj cu arta. Nu am alt partener decât arta mea. Am 81 de ani, dar forța mea crește mereu. Sunt un alergător de cursă lungă.

- De unde vă trageți puterea?

- Poate părea ciudat, dar pofta de lucru mi s-a declanșat după Revoluție. Libertatea din psi­hicul meu a fost legată de Revoluție. Eu am crezut foarte mult într-o schimbare în bine, având atâtea gre­utăți în familie. Înainte de 1989, su­fletul meu era întunecat, așa că, invo­lun­tar, pictam întunecat. Apoi, după 1990, mi-au năvălit, în sfârșit, pe pânze, direct din inimă, culorile luminoase. În sufletul meu, răsărise, în sfârșit, soarele. Multă bucu­rie și energie, care, iată, nu m-au pă­răsit până azi.

"E greu să pui laolaltă roșu și verde. Dar eu am pus!"

- Este momentul să vă întreb despre culorile picturilor dvs. Sunt extraor­di­nar de puternice! Pur și simplu îți ard privirea. Cum ați ajuns să le stăpâniți?

- În afară de metamorfoza despre care v-am povestit, culorile acestea pu­ter­­nice mi-au fost "predate" ini­țial de pro­fesorul meu din facultate, pictorul Ale­xandru Ciucurencu. Pentru că el picta în culori pri­mare, în culori de lumină, ne-a impus și nouă să nu avem pe paletă decât culori de lumină. Dar ade­vărata mea reconstrucție co­lo­ris­tică s-a petrecut după Revoluție, așa cum v-am mai spus. Chiar și înainte de '89, eu credeam într-o eliberare, speram cu încăpățânare că va veni și vre­mea mea: să fac și să pictez ce vreau și ce visez, dar mă simțeam îm­pie­dicată de conjuncturi. Acum ele au dispărut. A dis­părut teama. Până și linia duc­tului, a desenului, mi s-a schimbat. Înainte de 1990, fă­ceam com­po­zi­ții mai așezate, mai cu fri­că. Pe urmă am sărit pes­te frici. M-am elibe­rat.

- Culorile cu care pic­tați sunt în stare pu­ră, preparată fiecare în borcanul și cu pensu­la ei, nu combinate pe pa­letă...

- Așa e. Alții lucrea­ză numai cu negru, gri și maro și mai dau cu un ocru, gata. Pe când eu ca­ut o întreagă simfonie pe o suprafață pictată. Și am mai avut ambiția să lucrez în culori com­ple­men­tare, ceea ce-i foarte greu. E greu să le pui laolaltă, roșu cu verde. Dar eu am pus și am fost răsplătită pentru îndrăzneala mea. Picturile mele le-au plăcut mai ales amatorilor de artă din străinătate. Mi s-au cumpărat tablourile, până am rămas fără lucrări în atelier.

"La mila îngerilor"

- Unde vă căutați temele picturilor dvs. În viață, în natură?

- Vedeți, ca pictor, eu m-am desprins de natură, pentru că una e frumusețea naturii, alta este fru­musețea artei. Mi-e greu să văd și la alții că fac acest efort inutil: să încerci să transpui ceea ce vezi într-un peisaj mirific, pe pânză. Niciodată n-o să iasă ceea ce vezi. În plus, această legătură cu natura, în timp ce lucrezi, este emoțională și mistică. Te absoarbe. Îți ia tot elanul. Și îți ia și din forța culo­rilor. Căci Natura este de neimitat. Poate de aceea, eu cred că subiectele mele sunt mai degrabă la mila îngerilor. Așa cum îmi vine inspirația.

- Lumea vă înțelege tablourile?

- Nu știu în ce măsură le înțeleg!... Când am avut ocazia să fiu la târgurile de artă cu picturile mele, veneau oameni și mă întrebau ce stil e ăsta. Sigur, pe mine mă deranjează că oamenii care privesc o pictură și care nu sunt inițiați în artă, cred că noi, artiștii, luăm teoria unui curent și aderăm la el. Nu e așa. Ce știu, totuși, este că multe picturi de ale mele, în culori tari și în sonorități luminoase, sunt greu de suportat de către oamenii mai blajini.

- Numărul impresionant al pic­tu­rilor dvs. a avut și un revers material pozitiv? Ați putut să trăiți de pe urma lor?

- Eu nu am pictat pentru bani. N-am făcut ta­blouri cu flori, care mergeau la vânzare. Eram con­tra pictu­rii comerciale. Nu era pe sufletul meu. Am vândut ceva prin magazinele Fondului Plastic. Dar n-am îndrăznit decât foarte târziu să duc acolo pic­turi. Făceam în schimb felicitări pictate frumos, încât adusesem un stil în magazinele lor. Și am câș­tigat bine cu ele îna­inte de Revoluție, și pe urmă, câți­va ani. Asta, până au venit kitsch-uri­le din Oc­ci­dent și ne-au anihilat magazinele. Când ex­pu­neam în maga­zi­nele Fondului Plastic, acolo totul mi se vindea. Aveau un spirit elitist, fără nicio le­gătură cu socialismul de aur. Și veșmintele, și po­doa­bele, și picturile erau ex­trem de frumoase, a­veau, în mod cert, va­loare artistică. Iar mie mi se vindeau de cum ajun­geau în magazin. Mă duceam la magazin, să le văd mai bine, că ate­lierul meu era mic, și-mi spuneau: "Le-am dat!". Din orice galerie din București, cum mi le puneau în vitrină, cum le luau. Dar acum, că magazinele Uniunii au dispărut, eu vând numai prin expoziții.

- Doamnă Letiția Oprișan, pentru vârsta pe care o aveți, 81 de ani, energia dvs. este uluitoare. Aveți un anume stil de viață care vă sprijină?

- Nu mi-am pus niciodată în cap ideea că sunt bătrână, că merg greu, că trebuie să-mi iau o cârjă. Și dacă nu-i în cap ideea, nici în pictură nu-i. Când sunt bolnavă, scriu poezie. Nu las spiritul să lân­ce­zească. Sunt unii care la anii de pensie sunt dezorien­tați, nu mai știu ce să facă. La noi, artiștii care avem șansa să lucrăm până la capătul vieții, cu pensula în mână, nu există plictis.

- Se spune că forța artiștilor vine din locul nașterii lor. Oare există un secret în pământul Moldovei, din cauza căruia s-au născut acolo atâția pictori mari?

- Pe Valea Zeletinului, unde m-am născut și am copilărit eu, mustește, cred, o vână de har. Uneori, dacă ești atent, aproape poți să o pipăi cum plutește prin aer. Podu Turcului îmi pare și azi la fel ca atunci când eram copil, o cetate strivită între dea­lurile de lut. O capcană de unde nu aveai cum scă­pa. Doar mintea iscoditoare săpa galerii în lut. Ga­lerii ale sufletului, din care țâșnea ins­­pi­rația, în toate culorile curcu­be­u­lui. Cu zestrea asta am plecat eu în lume, din Valea Zeletinului.