Poveşti de ademenit iarna - Morile fermecate

- Vestite nu doar în România, ci în lumea întreagă, morile de apă din Rudăria, un sat din Munţii Almăjului, îşi lasă admirate vechimea şi frumuseţea, dar nu-şi dezleagă misterul în care cred, neclinit, până astăzi, oamenii locului. Bune de ascultat mai ales iarna, la gura sobei, vă spunem poveştile lor, aşa cum le-am auzit -

Moara din Ţarină, Îndărătnica, Podu Ilo­chii, Băniana, Vlăgioanea, Bruşoa­nea, Lăiaţa, Micloşoanea, Ma­xi­noa­nea, Va­mulea, Hămbăroanea, Prundulea, Firiz, Pă­ţoa­nea, Băţolea, Roşoanea... nu sunt, aşa cum s-ar crede, porecle cu umor bănăţean, ci numele unor mori vechi de apă, care au supravieţuit până as­tăzi în Rudăria, un sat din Munţii Almă­jului. Dar roţile lor învârt nu doar apa stră­lucitoare precum argintul, ci învârt şi timpul, uneori înainte, alteori îna­poi, întorcându-le oame­nilor tinereţea dusă, şi ea, pe apa morii.

"Îndărătnica"

Iarna era aproape venită. Se apro­piase de sat, o puteai vedea al­bă şi scânteietoare pe crestele mun­ţilor Almăjului. Îi simţeai miro­sul aspru şi geros în aerul dimineţii. Toată lumea din Rudăria îşi mă­ci­nase porumbul şi grâul, sacii cu făină pentru oameni şi anima­le erau puşi la adăpost. Doar trei bă­trâni din sat, vecini de uliţă şi singuri pe lu­me, nu fă­cuseră nimic. Se simţeau prea sleiţi de puteri că să mai poată duce sacii la moară, la mă­cinat. Nu mai aveau mălai nici pentru o co­leaşă (mămăligă), şi doar o minu­ne a lui Dum­nezeu putea să îi mai treacă iarna, să mai vadă primăvara, pomii înfloriţi şi păsă­rile cântând. Dar într-una din zile, unul dintre bătrâni îşi adună câte puteri mai avea, îşi chemă vecinii şi le spuse aşa: "Mâne noap­te am rând la moara me. Tu hadă carul şi tu hadă seul de opaiţ. Om um­ple sacii mai pe sfert, îi punem în car, şi merem la geal (deal) să măcinăm". Şi aşa au făcut. A doua zi, au pornit pe drumul îngust, săpat între stâncile muntelui, pe lângă râul Rudărica. Oamenii întâlniţi în cale râdeau, văzând trei bătrâni cu carul plin de saci, dar umpluţi doar pe sfert, iar fetele tinere, pornite şi ele spre pădure, la cules de ciuperci, făceau glume în urma lor: "He, moşule, să venim să-mpinjem caru, că mulţi saci aţi pus! Te-ajutăm la măcinat dacă ni-i hori la pri­mă­vară, sus, în strungă!". Din zecile de mori ridicate în urmă cu o sută de ani, pe cursul râului Rudărica, bătrânii aveau rânduit măcinişul la cea numită În­dărătnica. O lege veche a satului le rânduia fami­liilor dreptul la moară şi ea nu fusese niciodată în­căl­cată, sute de ani.
Micuţă, acoperită cu şindrilă, ascunsă în spatele unei stânci aproape cât ea de mare, ca să o ţină la adăpost de vreo viitură, Îndărătnica fusese con­struită de-a dreap­ta râului, şi roata ei (minune ne­mai­văzută!) nu se învârtea ca la celelalte mori, după cum era lovită de apă, ci invers, de la dreapta la stânga. Era aproa­pe miezul nopţii când cei trei bătrâni au terminat cu descărcatul sacilor, şi cel ce adusese în straiţă seul aprinse în moară un opaiţ cu flacăra cât mai mică, să le ajungă dramul de lumină până dimineaţa.Puseră apoi porumbul la măcinat şi se aşezară pe laviţa de lângă perete, să îşi tragă sufletul. Bătrânul care avea, prin datină, rând la moară, începu să povestească: "Rândul la moara asta l-am moştenit de la bunii mei, care or ridi­cat-o. Între ai noştri, se zicea că moara-i "îndă­răt­nică", pentru că mergând roata şi piatra ei tăt de-a-ndoa­se­lea, şi timpul ar pucea să îl macine şi să îl dea înapoie. Hei, vai, ge-ar măcina moara tim­pul şi l-ar întoarce, să mai fim şi noi cineri, să mai dăm ge bine, ce zâceţi? Doamne, de te-ai îndura de noi, să mai fim iară cum am fost, în anii dintâi ai vieţii". În lumina palidă şi pâlpâ­itoare a opaiţului, învăluiţi de mirosul mălaiului proas­păt, obosiţi şi înfriguraţi, bătrânii tăcură şi se pierdură în visul amintirilor tinereţii. Hei, vai! În huruitul pie­trelor ce măcinau neîntre­rupt şi în şipotul apei ce curgea pe sub ei, învârtind invers roata morii, în cele din urmă, moşii au aţipit, cu căciulile trase adânc peste ochi. Doar câte unul ofta la răstimpuri, spu­nând prin somn vorbe ne-nţelese. I-a trezit în zori scrâş­netul pietrelor de moară ce mergeau în gol, fără boabe. Făina cursese de mult în saci. Opai­ţul era stins. Prin scândurile uşii intra lumina de afară în fâşii lungi, semn că soarele era deja sus. Au sărit în picioare, scuturându-se de somnul greu în care fu­seseră traşi. Dar ce vedeau părea vis! Întine­riseră toţi, transformaţi în flăcăi frumoşi şi făloşi. Cale îna­­poi nu era. Se urcară în căruţă şi porniră înapoi, către sat.
Ajunşi acasă, au oprit căruţa în drum şi au în­ceput să ducă sacii în ogradă, ridicându-i pe câte un umăr, de parcă erau umpluţi cu paie, nu cu făină deasă de cucu­ruz. Fetele de pe uliţă au ieşit fuga în drum, şi uitându-se lung la cei trei flăcăi, au început să-şi po­tri­vească năframele înflorate. Cine să fi fost? De unde să fi venit? Numai o bătrânică, spriji­nită de-o poartă mare, bănăţenească, îşi făcea cruce îngăimând speriată: "Doamne, nu ne lăsa! Oamenii ceştia or fo şi-or măcinat timpul îna­poie, la În­dărătnica.... S-or dus moşi şi s-or întors ficiori...".

Moş Lazăr şi vâlva băii

În satul Rudăria, rebotezat Eftimie Murgu, mai sunt astăzi 22 de mori de apă. Au fost mai multe, dar viiturile le-au luat, le-au dezrădăcinat şi le-au risi­pit pe apele furioase ale râului. Căsuţe mici, din lemn, parcă plutind pe apele râului Rudărica, fie­care dintre aceste mori are câte o poveste. M-am în­tre­bat ce le face să fie atât de speciale? Sunt incluse în patrimoniul UNESCO, dar zecile de mii de turişti care vin să le vadă şi să le asculte şo­po­tele, în fie­care an, mărturisesc deschis că sunt atraşi şi de alt­ceva decât de plăcuţa onorifică cu care au fost distinse sau de modul lor rudimentar de a funcţiona. Este ceva magic în felul în care apele râului se desfac cu bunăvoinţă, îngă­duind acestor căsuţe de lemn să supravie­ţuiască în mijlocul vâltorilor de munte. Are ceva de poveste va­lea aceasta cu mori furi­şată printre stâncile foarte înalte şi cenuşii, un defileu adânc, cu un drum subţire, cât să te strecori pe lângă ape. Încercând să deslu­şesc taina lor, am ajuns la Moş Lazăr, ultimul meşter construc­tor de mori din sat. Stătea în curte, pe un scaun, cu ambele mâini pe bas­ton, ca un rege sprijinit pe sceptru. Are aproa­pe 90 de ani. Aude rău, vede şi mai rău. Dar mintea îi este întreagă şi memoria nu l-a lăsat. De-asta, de câte ori e nevoie de repara­ţii la câte o moară din sat, oamenii îl aduc pe el. Nu mai poate să lu­creze, dar le spune exact ce este de făcut. Şi oamenii tac, îl as­cul­tă şi fac după cum spune el. I-am ascultat şi eu vocea tremurată, încercând să ghicesc secretul morilor.
"Taina morilor? Dragu mieu, există scris că la 1245, satul ăsta, cu morile lui, era deja aici. Când Mihai Viteazu a venit să ia oşteni de la noi din sat, morile erau aici. Bătrânii mei şi eu aşa le-am apucat, pe apa asta. Cine mai poate să ştie o taină legată de atâtea sute de ani? În tot timpul ăsta, îţi pot spune cum s-au făcut. Oamenii s-au adunat, câ­te 6-7 familii, se ortăşeau cum zicem noi, că de­veneau ortaci, şi hai să facă moară. Mergeau la pădure, alegeau lemnul şi îl tăiau iarna, că să poată să îi dea drumul pe apa înghe­ţată. Din el făceau obadă, adică peretele. Aşa îi ziceam noi, mocăneşte. Şi iaz făceau, că să ridice apa. Ăi bătrâni cam toţi ştiau să facă, dar pietrele erau problema.Pietrele de măcinat, care se aduceau de pe clisura Dunării, şi era lucru mi­gă­los, lucru fin, nu oricine ştia. Erau anumiţi meş­teri din Clisură care ştiau să aleagă piatra, ştiau să pună mâna pe ea, să vorbească cu ea şi să o îmblânzească. Când ridici o moară între ape, tre­buie să fie ferită puţân, să nu vină ape mari, că da­că luau apele casa nu era nacaz mare, dar pietrele erau de mare valoare. Piatra era inima mo­rii, şi când o pierdeai pe aceea, era sămn rău. Eu am învăţat să fac mori, că mă lua taica ăl bătrân şi cu tată-meu la moară. Şi eu mă duceam şi mă uitam ce fac ei, cum strică coşu cu postăviţa, cum pun piedică, cum aşează fusu, şi aşa am ştiut şi nu m-am abătut de la ce am văzut. Nu că au vrut ei anume să mă înveţe, da mă uitam. Da eu copil fiind, ştiţi de ce mergeam cu ei? Era boala mea să merg pe râu şi să prind peşte, mai prindeam câte un păstrăv. Era păstrăv de-ăla cu puncte roşii pe el, nu creştea aşa mare, ca ăla curcubeu, de-i zice american. Acu­ma... poveşti despre mori, de care vreţi să aflaţi dvs., sunt multe... Cugetu te face de parcă vezi ce nu vezi, lucruri petrecute deasupra noastră, cugetu îţi face ochii să vadă dincolo de ce-i de văzut. Da cu­getu îi legat de suflet şi dacă sufletul nu îi liniş­tit... de-aici încep tăte... Eu pot să îţi spun din fami­lia mea. Erau ăi bătrâni la pădure, şi duminică di­mineaţa coborau pe un ogaş să culeagă urzici, că se ortăşea lumea şi la lucru ăsta. Şi acolo au auzit o fată cântând. Da frumooos! Ei s-au pitulat între nişte brusturi mari, au văzut-o şi ea a trecut mai departe. Aia o fost zâna! Eu nu am crezut de la început. Da într-o zi a venit de la Bucureşti un domn care cercetează treburi de-astea. Şi când a auzit povestea, numa m-a întrebat: «Da nu cumva a fost mină acolo, încotro s-a dus ea?». Da, era o mină veche chiar acolo, unde a coborât zâna. Au lucrat la azbest, şi englezi, şi francezi, şi după aia şi ai noştri. Atunci am înţeles că zâna noastră, de aici, era vâlva băii, zâna minelor cum s-ar zice. Şi-atunci am crezut".

Moara cu tunel

Nu se ştie dacă a fost aceeaşi zână a minelor şi sus, la Moara cu tunel, însă poveştile oamenilor din satul Rudăria vor­besc despre ea. Moara cu tunel este ultima moa­ră de pe râu, cea mai în munte şi la care se a­junge cel mai greu. Aco­lo a văzut vâlva apelor un bărbat care ar fi ne­cinstit şi ucis o fată. L-a blestemat pe loc să se transforme în vârcolac, să sape cu ghearele stân­ca pe care se afla, din­tr-un capăt în altul, şi să nu aibă niciodată linişte. Aşa se spune că a apărut tune­lul de sub moară. Am mers acolo şi, într-ade­văr, înalt cât un stat de om, lat cât să întinzi mâinile între cei doi pereţi, tunelul este săpat în stâncă, pe o lun­gime considerabilă. Pe la ju­mătatea lui era beznă totală şi susurul apei par­că începea să se trans­forme în voci care şu­şoteau la picioarele me­le, ca mai apoi ecoul lor să se prelingă ca un scâncet peste pereţii umezi de piatră. Mi-am aprins lanterna şi am grăbit pasul. La ieşirea din tunel, am tras în piept o gură de aer curat şi am stat nemişcat, ca soarele să mă spele de şoap­tele nedesluşite. Am aflat mai apoi că nu sunt singu­rul care am avut senzaţii stranii acolo. Într-o zi, câţiva ţărani din Rudăria, veniţi la moară, au auzit din întunecimile tunelului zgomote ciudate - râsete groase şi subţiri, amestecându-se, zbierete printre muzici, tânguiri şi voci bolborosite. Altă dată, cineva şi-a pierdut patru capre în aceeaşi zonă. Le-a găsit după cinci zile în tunel, întregi şi sătule. Din acel moment, nimeni din sat nu a vrut să mai macine la Moara cu tunel. A fost chemat preotul, care a venit şi a făcut slujbă la moară, dar nici asta nu le-a dat mai mult curaj oamenilor. Mult timp moara cu tunel a rămas aban­do­nată. În cele din urmă, din "mo­tive turistice", rândul la Moara cu tunel şi l-au împărţit an­gaja­ţii primăriei, care nu moştenise­ră, din familie, rândul la măcinat. În felul ăsta, cheia morii are astăzi un ţiitor şi moara are un calendar al celor ce pot mă­ci­na acolo. Însă nici cei de la pri­mă­rie nu se în­ghe­suie să vină la ultima moară de pe râu, acolo pe unde toţi cei din sat gră­besc pasul şi îşi fac re­pede o cru­ce, trecând cu privirea în pă­mânt.

Lelea Florentina şi vrăjile

Lelea Florentina mă trage la mar­­ginea uliţei şi vorbeşte şop­tit, cu mâna la gură, deşi nu e nici ţipenie de om pe drum. Îmi spune că s-au făcut şi se fac descântece la mori, dar nimeni nu are curaj să recunoas­că sau să dea nume, deşi în sat se ştie cine şi ce face. Cea mai mare gro­zăvie care s-a în­tâmplat la una dintre mori a fost cu Sântoa­de­rii, fe­cio­rii ju­mătate cal-jumă­tate om, care în prima săp­tă­mâ­nă de post co­boară pe pământ. Au fost două surori care s-au dus la măcinat, şi una dintre ele şi-a luat şi lână de tors cu ea, ca să nu piardă timpul. N-au mai ţinut cont de Sântoaderi, că era la sfârşitul săptămânii, şi au gân­dit că era ca şi trecut peri­colul. Numai că fratele mare, Sântoa­derul cel şchiop, nu plecase, el merge greu şi poate de asta e şi cel mai neîndurător. De Sântoaderi scapi greu, cu "vrăji de întors" şi cu toate oalele puse în casă cu gura în jos, că să nu poată vorbi nimeni, darămite să te găseas­că, femeie, cu lucru în mână... Când una dintre cele două surori s-a dus acasă după alt porumb pentru măci­nat, cealaltă, rămasă cu furca la moară, a fost prinsă de ultimul Sântoader şi pedepsită amar. Când femeia ple­cată a ajuns cu sa­cul de porumb la moa­ră, şi-a găsit sora spân­zurată, cu iţele de lână din fus, prinse în roata morii ce se învârtea. Cu a­ceeaşi voce şop­tită, privind când la mine, când de-a lun­gul dru­mului, lelea Floarea îmi mai spu­ne: "La Moara În­dă­rătnică se aude că fac muierile tăt felu de vrăji, ba că să aducă bărbaţii la ele, ba că să îl afle care o să fie ale­su', nu ştiu să vă spun ezact, da ştiu că aşa se vor­beş­te prin sat, că des­cân­tă muie­rile în pie­lea goală acolo. Au şi un sul, aşe, şi umblă cu el, aşe, prin apă. Şi la Moara de la Părete, care-i lipită de munte, se zice că se făceau vrăji. Păi ştie-le buna ce făceau! Fă­ceau cu draci şi cu răle... Se pu­neau pe jgheabu morii, făceau minuni şi vrăji. Dădeau cu jorz pră apă, o nuială lun­gă, şi băteau cu ea pre apa aia, că să vină dracii şi să facă rău la lume. Aveau nuiele de salcă. Ziceau că cum se întoarce apa în moară, aşa să se întoarcă şi lucrurile lumii. Mergeau noaptea, în puterea nopţii. La lună plină nu prea puteau să facă, că le vedea lumea şi umblau numa când nu era lună, de era întunericu mai gros. Când nu era nime, atunci puteau ele să meargă să facă. Aşa face Satana răle şi Dumnezeu îl lasă să facă cât vrea el. Da şi după aia, vine El şi ne face binele şi fiecare îşi ia plata, maică", zice lelea şi îşi face repede trei cruci.

Sus la strungă, cu Dumnezeu

Bătrâna Livia Dancea mă ascultă privind pe fereastră. Îi spun ce am auzit în sat despre vrăjitori şi magie şi ea dă din cap, fără să spună nimic. Apoi îşi întoarce privirea albastră-albastră către mine şi începe să îmi spună povestea morilor, aşa cum o ştie ea. Morile au fost aici dintotdeauna şi au fost mai multe decât sunt astăzi. Dar oamenii ajun­geau la ele numai la sfârşit de an. Până atunci, urcau sus, cu oile în strungă, la Suroni, la Brân­zei şi la alte stâne, câte mai erau pe dealuri. Munceau toată ziua la câmp sau la pădure, sau urcau pe poteci înguste în munte să aibă grijă de animale. Copiii mer­geau cu vacile pe dealuri şi, câteo­dată, se întor­ceau plân­gând, că au fugit vite­le pe co­clauri şi nu le-au putut prinde şi aduce îna­poi, acasă. Toată pri­măvara şi toată vara munceau oamenii că să aibă ce duce la moară: "Era frumos atuncia, heeeei... Toam­na mer­jeam să faşem la moară tuluşi cu tărâţă şi fănină şi urui cu sare că să aibă alt gust la ani­male. Tră­iam tăţi împreună şi era bine. În piele de viţel tă­bă­cită duceam bobii la moară şi pruncu adormea legănat de cum se hâţâna moara. Mi-e dor să merg sus, în strungă, măcar să văd cum mai arată acolo. Da eu nu mai pot merje nici să îmi iau pita. Nu ne era frică de nimic nici atunci, nu ne este frică nici acum, că Dumnezeu îi cu noi. Câtă vreme noi faşem şi res­pectăm ce-a zâs El, n-are ce să fie rău. Vârcolaci şi zâne, descântătoare şi alte lucruri slabe au fost şi mai sunt, aşa e lumea de când îi ea. Îs făpturi ca şi noi. Trăiesc alăciurea de noi. Nu le vezi, da le înţă­leji. Dacă din copilărie şi pân' la moarte, te duci pe aceeaşi cărare de munte, într-o bună zi sâmţi cum fagul pe lângă care treci pe potecă, de atâta vreme, se îndoaie cumva spre cine, îţi face sămn cu o ra­mură sau o frunză că urmează să se întâmple ceva. Cu vremea, săm­nele astea le-nţăleji tot mai bine. Că-s flori, că-i vântu', că-s norii pe cer... Toate îs vii câte ne în­conjoară, numa' că lumea de azi îi grăbită şi nu le poate vedea. Rău destul! Ştii dum­neata cât de faină îi viaţa noastră, lărjită cu aia de dincolo? Aşa a rânduit Dumnezeu şi-aşa îi bine, să trăieşti în bună vecinătate cu tot ce vezi şi nu vezi.".Apoi bătrâna mi-a descris, mai bine de o oră, drumul ei către strungă. De la drumul satului care se îngusta în pădure, devenind pote­cuţă, până la pârâul pe care trebuia să îl sară, căl­când pe o pia­tră albă, aşezată în mijlocul lui. Cei trei stejari din marginea poienii, poiana cu flori, apoi mestea­cănul singuratic în care stătea în fiecare dimineaţă şi cânta o mierlă, dealul golaş cu cele cinci pietre pe o coas­tă, iarba măruntă cu cimbrişor albastru care mirosea a rai... Toate şi le amintea bătrâna, pas cu pas. Ce taină a morilor să mai caut? Am înţeles că misterul oamenilor din Rudăria era chiar viaţa lor, nedespărţită de lumea din jur, prezenţa, în acelaşi spaţiu şi rost, de la naştere şi până la sfârşit.