Un ţăran făcător de minuni - "Moşu"

- Ne-am învăţat să căutăm minunile la capătul lumii, învăluite în mistere, deşi, adesea, ele se află foarte aproape de noi. În familie, la rude, la prieteni... Drumul spre povestea pe care v-o spun mi-a fost deschis de teologul şi scriitorul MIHAIL NEAMŢU, în familia căruia, în urmă cu un secol, a existat un "sfânt": MOŞU, un ţăran simplu, dar cu o credinţă aşa de puternică, încât l-a văzut, aievea, pe Dumnezeu -

Un om simplu, cu sufletul cât pita

Călăuză prin viaţa lui de roman mi-a fost însă Gheorghe Neamţu (tatăl lui Mihail Neamţu), stră­ne­­potul lui Moşu, care a stat pe lângă el până la 14 ani. Când l-am întrebat pentru prima dată des­pre minunile străbunicului său, a început să plân­gă. "Moş Ilie a fost pentru mine ca o icoană. Cu el am crescut, de copil mic. Un om simplu, cu su­fletul cât pita, cum se zice la noi, în Ardeal. A su­ferit toată viaţa, a avut multe necazuri şi a fost un neînţeles. Cred că de înţeles l-am înţeles doar noi, copiii, şi fraţii lui din Oastea Domnului, împreună cu care se ruga. Până s-o întors cu totul către Dum­nezeu, în urma unei mari minuni. S-a născut în 1885 şi a trăit toată viaţa în satul Târnova, din judeţul Arad. În Primul Război Mondial s-a înro­lat ca voluntar şi a luptat în regimentul Horea, pen­tru «dezrobirea Ardealului». Aşa zicea de fie­care dată. Nu zicea «pentru Unire», ci pentru «dez­robirea Ardealului». Cu gândul ăsta a luptat, dar nu numai el, ca el au fost mulţi, o generaţie în­treagă, generaţia care a făcut România Mare".

- Aţi pomenit de o minune care i-a schimbat viaţa. Ce s-a întâmplat, de fapt?

- Moşu s-a îmbolnăvit grav, de a trebuit să îi taie piciorul ca să nu moară. Dar nu a vrut să audă de amputare şi s-o pus pe rugăciune, iar Dum­ne­zeu l-a vindecat printr-un miracol. Minunea a descris-o apoi într-un jurnal, pe care l-a ţinut până spre moarte. Această vindecare i-a schimbat viaţa. El era credincios şi înainte, dar după aceea avea o dragoste, aş spune, doar pentru Dumnezeu. Umbla desculţ prin sate şi se ruga pe la casele oamenilor bolnavi, iar tata îl certa că e desculţ şi râd oamenii de el, dar lui puţin îi păsa ce crede lumea. Desigur, nu se ruga doar el. Creştinii din Oastea Domnului obişnuiau să se adune la căpătâiul câte unui bolnav şi să se roage împreună cu el. Îmi aduc aminte că, pe când eram copil, găseam prin cameră câte o carte poştală (aşa se comunica pe atunci), pe care scria: «Vino, frate Ilie, că sora Lena îi pă pat, bo­leaşte. Vino şi te roagă pentru ea!». Şi oamenii se vindecau! Dar despre toate astea, greu am scos de la el câte ceva, pentru că tare se ferea de laude. Minte nu am avut să păstrez ce spunea pe de rost. Mi-au rămas doar caietele lui, două la număr, un fel de jurnal, în care Moşu şi-a notat tot drumul său către Dumnezeu. Le-am găsit într-un fioc (ser­tar) vechi, şi acum vi le încredinţez spre lectură.

"M-am pus în post şi rugăciune, din toată inima, către Domnul"

"Însemnare. Luna august, anul 1931. Am avut o durere în piciorul stâng şi m-am dus la Cuţa lui Simion se-mi facă leacuri. Am probat cu felurite doctorii, numa la medic n-am fost, şi durerile erau tot mai grele, mi se părea că eşa foc din picior, ear piciorul se umfla şi eşea câte o beşicuţă mică, apoi se spărgea beşicuţa şi eşea din ea venin galben subţire. Me rugam Domnului şi postiam, căci am ajuns de nu mai puteam nici mân­ca de durere. Dar durerea tot mai rău s-a fă­cut, după ce a trecut Naşterea Domnului. Prin Ia­nuar, am ajuns de zece nopţi n-am mai putut dormi şi în tótă noaptea trebuia femeia mea se me lege cu zăpadă la picior, iar când se topea neaua, se me deslege şi se pună altă neauă. Şi nu mai aveam stare, de durerile ce am avut am fost gata să mor.
A venit într-o zi la mine fratele meu, Nica, şi m-a dus la Arad, la medicul Capdebou, de mi-au făcut vizită. Şi mi-a zis medicul că aiasta este o bólă fórte periculósă, care nu se póte vindeca nici de un doctor. Doctor nu este pe pământ se me pótă vindeca! Numai aşé se póte vindeca, dacă îmi taie picioru din genunchi. O zis se me aleg: or se me taie piciorul, or voi muri în cele mai grele chi­nuri. Eu am zis căci, totuş, să-mi dea ceva me­di­cină, el însă răs­punde: «Pot să-ţi dau, dar aceasta nu-ţi va ajuta la nimica, şi nici un doc­tor, fără nu­mai singur Dum­nezeu. Dumnezeu póte da vinde­ca­re, da doctoru nu!», aşe mi-o zâs. Iar când mi-o pome­nit de Dum­nezeu, a­tunci mi se păru că intră un cuţit la mine în inimă. Am venit acasă, căci eram într-o zi de vineri sea­ra. Am pus lea­curi sâmbătă şi Duminecă şi luni nu mai pu­team de durere şi lea­curile nu pu­tea nicio clipă să-mi uşureze durerea. Apoi marţi am ţâpat tóte docto­riile şi legăturile de la picior şi m-am pus în post şi rugăciune, din tótă inima, cătră Domnul Dum­ne­zeu. Că numai El póte da vindecare şi scăpare de la mórte. L-am rugat să mă ajute şi m-am făgă­duit că voi asculta cuvântul Lui şi tot ce se cere de la mine voi face cu bucurie şi oriunde voi fi tri­mis voi merge, la orice lucrare în numele Lui. M-am făgăduit că voi fi întru totul cu Domnul. După terminarea acestei făgăduinţe şi după ce mi-am făcut rugăciunea de seară, m-am culcat şi am adormit ca mort, nemaiputând dormi până atunci atâta vreme. Şi nu m-am putut trezi până miercuri dimineaţa la orele 10. Soţia mi-a venit la mine şi-mi grăieşte: «Te-ai sculat?». «Da», zic. «Vai», zice, «bine că ai dormit şi ne-am putut odihni şi noi». Şi-mi zice: «Nu te mai doare picio­rul?» «Nu!», i-am răspuns eu. «Apoi să-ţi pun să prânzeşti», şi-mi puse să mănânc fasole şi, mân­când, i-am spus să-mi caute opincile să merg. Ea se sfădeşte cu mine zicându-mi să las să se obici­nu­iască piciorul şi să nu mă încălţăsc ca să ies afară. Eu m-am încălţat şi am eşit afară şi am rânit la vite şi am tăiat lemne nemaiavând nicio durere, măcar că era cam frig şi neauă. Piciorul nu mai m-a durut nicicum şi nu mă mai doare nici astăzi".

Caietul cu minuni

Jurnalul cu mi­nuni al lui Moşu este un caiet simplu, dic­tando, de felul celor pe care, în clasele primare, ne scriam te­mele la limba ro­mână. E vechi, nu mai are coperte, au rămas doar paginile cu colţurile răsfrânte. Scrisul este înclinat cuminte, spre dreap­ta. Din când în când, cerneala se diluează, iar literele se înce­ţo­şează. Moşu scria fru­mos, cu o cali­gra­fie de copil cuminte şi un stil simplu, di­rect, ţărănesc. De mul­te ori, un mare mi­racol, care a iz­vo­rât dintr-o adâncă zba­tere a rugăciunii şi a credinţei sale, este închis într-o sin­gură frază - "Însem­nare. Sfânta Marie, 1952. În ziua de Sfânta Marie, s-a vindecat o fetiţă de cinci ani, de la Caransebeş." Sau - "Însem­na­re, 14 septembrie 1952. În ziua de Înălţarea Sfintei Cruci, am făcut rugăciune pentru fratele George Gârboveanu din Zarand şi l-a vindecat Domnul, întru acea clipă." "Acea clipă" e mare cât o viaţă, dar la Moş Ilie se simte tot timpul sfiala de a spune cum se ruga, de a se aşeza pe el în faţă. Arareori, când e vorba de o soră din Oastea Domnului, foar­te apropiată, cutează să îi prevestească ce se va întâmpla cu ea: "Însemnare 29 iunie 1953. Am făcut rugăciune pentru sora Lena de la Cheri. Am fost la ea acasă, că era grav bolnavă de tifus în cap. Dacă m-am sculat de la rugăciune, mă uitai la cias - era două ore fără un sfert. Apoi i-am zis: «Soră Lenă, crezi în Dom­nul că El lucrează?». «Cred!». «Dacă crezi, mâi­ne, la aciastă oră. nu-i mai avea nicio durere». Şi în ziua ur­mătoare, după ma­să, s-a trezit că a venit ca un vânt şi i-a luat toată durerea ei. Şi s-au uitat la cias şi au fost fix cât i-am spus când am plecat de la dânsa eri". Alteori, Moşu do­reşte să se ascundă, pur şi simplu, în spatele adu­nării fraţilor, pe seama că­reia pune miracolul - "În­sem­nare. Pri­ma duminică după Rusalii, 1952. A venit Floa­rea lu Gheor­ghiţa lu Sfârlea, cu fata ei, la noi, la adunare. Fata era şchioa­pă, avea atât de gra­vă durere, că nici în cârjă nu pu­tea um­bla, dar mila Dom­nului a fost mai mare ca du­rerea ei. Am fă­cut rugă­ciuni pen­tru ia şi a vinde­cat-o". Moş Ilie iese din zgâr­ce­nia cu care îşi po­me­neş­te mira­co­­lele doar atunci când e vorba de o mi­nune care im­plică toată aduna­rea. Abia a­tunci inima sa se des­chide spre jur­nal - "Însemnare, 20 mai anul 1941. Am rugat pe fraţi se ne punem în stăru­inţă către Dumne­zeu şi Domnul, se ne dea ploie ca să putem ara de cucuruz, căci nime n-o putut ara şi semăna, de tare ce era pă­mântul. Pământul era dubit ca focul şi crăpat, de puteai băga mâna în crăpătură. Şi m-au ascultat 22 de fraţi şi surori şi în ziua de 20 mai era zi de duminică şi ne-am rugat şi ne-am supus Domnului laolaltă. Am început rugăciunea la orele două după amiază şi am ţinut-o până la orele patru, când am încheiat-o, şi am auzit, afară, tunând. Iute am tulit-o cătră casă, că s-a ridicat un nor de la vârful muntelui Hodiş. Trei fraţi mai bătrâni n-am putut fugi mai iute şi ne-am băgat la frate-meu. Până am ajuns de la stradă la târnaţ, apa nu mai încăpea pe sub portă, aşa venea pe uliţă. Şi a ploat numai în hotarele noastre, în rest niciun strop. Şi toată lumea a putut ara şi semăna şi am avut cea mai bună recoltă de cucuruz de când s-a văzut vreodată şi am avut recoltă bună în tote ce­realele, cum n-au fost nicăiri în regiunea Ara­dului".

Fulgerul de lumină

Am lăsat la urmă o "însemnare", cum le spunea Moşu, care redă fidel întâlnirea lui cu Dumnezeu. Astfel de vedenii, spun marii părinţi ai bisericii, se arată doar sfinţilor ajunşi pe cea mai înaltă treap­tă a desăvârşirii. Doar ei au sufletul atât de cu­răţit prin rugăciune, încât se pot urca cu el până în adâncul de iubire al Sfintei Treimi.
"Însemnare, anul 1942. Luni după Rusale, noap­te, între orele 12 şi 1, am plecat de acasă la gi­nerele meu, George. Când am închis uşa, înainte se ies în uliţă, eram cam întristat şi am gândit aşa: «Doamne, tu atâtea arătări ai arătat de Rusale, dar eu n-am avut niciuna. Poate m-ai părăsit pen­tru păcatele mele». Când terminai cu gândul, căzu peste mine o strălucire drept din ceri, ca un fulger, şi tot amorţii, nu mai putui să mişc nimic şi aşa s-a văzut în jurul meu ca ziua la amaz şi lacrimile îmi curgeau şiroi pe obraz. Lumina a ţinut cam două minute şi peri, iar eu mersei la ginerele Geor­ge, dar lacrimile nu le-am putut opri, până la el acasă. Am zis, «Doamne, iartă-mă, că am greşit naintea Ta! Sunt ca Toma necredin­ciosu!»".

"M-am rugat Domnului se me treacă de aici"

Când au venit anii roşii, Oas­tea Domnului a fost in­ter­zisă. În biserica ortodoxă "fra­ţii ostaşi" erau prea fier­binţi, prea activi, prea mi­sio­nari, pentru a putea fi îngă­duiţi de regim. Aşa că re­gi­mul i-a de­ci­mat. Pentru Mo­şu, obiş­nuit să alerge prin sa­te ori de câte ori un creştin bol­nav avea ne­voie de el, pri­goana a fost foar­te grea. Doi membri ai fa­miliei au fost ares­taţi, unul dintre ei nu s-a mai întors nicio­dată din tem­niţele co­mu­niste. Însă firea sa dârză, de luptător, nu s-a plecat. A continuat să umble desculţ, prin sate, şi să îi vin­dece pe cei săr­mani. Multe dintre tă­mă­duirile sale mi­nu­nate le-a făcut chiar în anii '50. Parcă în po­fida te­ro­rii de afară, sufle­tul său se întărea. Străne­potul său, Gheorghe Neamţu, i-a fost în preaj­mă chiar în anii de dina­inte de tre­cerea la Domnul. Era în pragul adoles­cenţei, pă­rinţii plecau la lucru, iar el ră­mânea cu Moşu să cu­reţe cucuruz. Încet, bătrânul blând şi iu­bitor de Dumnezeu i-a pătruns în suflet. "De câte ori mer­geam în anii aceia la el, cu mân­ca­re, îl găseam în genunchi. Adesea l-am aflat chiar plân­gând la rugăciune. A trăit o viaţă de mâ­­năs­tire, izolat în casa lui cu patru odăi şi lipită pe jos cu pământ. Niciodată nu a vrut să se mute la noi, cu familia, să îl îngrijim, chiar dacă ajun­sese deja la o vârstă înaintată. Voia să aibă linişte pen­tru rugăciune. Uneori, îl găseam cântându-I lui Dum­nezeu şi atunci mă ruga să cântăm îm­preună. Cred că am fost printre puţinii care l-au înţeles".
Din ultimele însemnări ale jurnalului răzbate o durere adâncă, de moarte. Viforniţa comunistă îi zăgăzuieşte lucrarea, iar Moşul ar vrea să plece spre lumina din ceruri - "Însemnare, 20 mai 1955. Am fost în stăruinţă şi m-am rugat Domnului se me treacă de aici, căci de toţi suntem prigoniţi şi nu mai avem drept nici se ne rugăm în adunare căci suntem urmăriţi. Domnul, noaptea în vis mi-a dat respuns, căci peste 83 de zile vom fi li­beri...". Zece ani mai târziu, în 1965, Domnul avea să îl ia la el. Moşu a murit aşa cum a trăit, cu rugăciunea pe buze.




"A fost un om excepţional. Un om care a avut cunoaşterea directă a lui Dumnezeu"

Mihail Neamţu, cunoscutul scriitor şi teo­log ortodox (i-aţi întâlnit de multe ori numele în "Formula AS"), fiul domnului Gheorghe Neamţu şi stră-străne­potul lui Ilie Neamţu, a crescut cu portretul Mo­şului, aflat la loc de cin­ste în casa bunicilor, şi crede că ceea ce este acum i se datorează şi stră-străbunicului său, căruia i-a închinat o par­te din volumul Visul Ro­mâniei Mari, un volum dedicat Marii Uniri.
"Aveam în casă un portret al lui Moş Ilie în care purta o decoraţie dată de rege - un om înalt, frumos, cu doi ochi albaştri pătrunzători. Asta m-a marcat la acea fotografie - privirea blândă, dar pătrun­ză­toare, intensă, opusul privirii împrăştiate a omului de astăzi. Era privirea unui om care îşi dorea un singur lucru - pe Dumnezeu! Cei din familie îmi spuneau că era mereu zâmbitor şi că umbla numai în alb, în straiul lui naţional, încins cu un chimir. Eu aveam cam 10 ani pe atunci, exact când ai nevoie de modele, iar ai mei mi-au vorbit despre el ca despre un erou, un re­prezentant al armatei regelui Ferdinand Între­gitorul, aşa o numeau în familie. Moşu lup­tase în armata aceasta, condusă de gene­ralul Gheor­ghe Mădărăscu, trecuse cu ea Tisa şi luptase cu comuniştii lui Bela Kun, pe care, îmi spuneau tot ai mei, «i-o bătut de s-or căcat pe ei!». Figura lui eroică m-a marcat. Era un om născut în 1885, un reprezentant al gene­raţiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care îşi păstrase limba română şi credinţa ortodoxă cu preţul unor mari jertfe. Ei bine, omul aces­ta, care avusese o pasiune politică ardentă în prima parte a vieţii, nu numai că luptase ca voluntar pe front, dar fusese şi un membru activ al Par­tidului Naţional al lui Iuliu Maniu, acest om a suferit, la un moment dat, o schim­bare lăuntrică radicală, în urma unei tămăduiri miraculoase, primită de la Dumnezeu. După această vindecare, el începe să facă misiune în popor, alături de fraţii lui din Oastea Dom­nului, iar Hristos îi dă puterea de a tămădui el însuşi, prin rugăciune, felurite boli. Toate acestea şi le-a notat în jurnal, un document excepţional, care pe mine m-a dus cu gândul, când l-am citit, la scrierile altor doi mari sfinţi ai ortodoxiei - Simeon Noul Teolog şi Siluan Athonitul, ultimul chiar din generaţia lui Moş Ilie. Stră-străbunicul meu a fost un om excep­ţional, un om care a avut cunoaşterea directă a lui Dumnezeu. Astăzi, noi ne aşteptăm să vedem toate darurile cu care Mântuitorul ne-a înzestrat, numai la preoţi şi la monahi. În rea­litate, dacă citim Patericul, vom găsi în­tâm­plări în care pustnicii din deşert vin la oameni simpli, cu familie, pentru a primi un cuvânt de folos. Şi să ştiţi că aşa era şi Moş Ilie. La el veneau nu pustnici, dar ţărani din împrejurimi, ca să ceară sfat în multe privinţe, pentru că ştiau că rugăciunile sale aveau putere. Şi cred că tot ceea ce fac eu astăzi şi ceea sunt este şi rodul rugăciunilor acestui mare om. Un om din generaţia celor care au făcut România Mare.