ATLETUL CENTENARULUI - ION MĂRGINEANU

- Pe jos, din Basarabia în Ardeal -

Pentru a sărbători o sută de ani de la Ma­rea Unire, la Alba Iulia, oraşul în care a fost sem­nat actul unionist şi unde au fost încoro­naţi regele Ferdinand şi regina Maria ca monarhi ai României Mari, zeci de mii de români s-au strâns, anul acesta, la 1 decembrie, din toate colţu­rile ţării. Unii s-au străduit să parcurgă dis­tanţele lungi, de sute de kilometri, fie în căruţe, fie în şaua calului, întocmai ca înaintaşii lor, cu un veac în urmă. Zurgălăii atârnaţi de harnaşament au clin­chetit vesel pe şosele, în timp ce vizitiii şi călăreţii şi-au îndemnat caii cu vorbe neaoşe din Mara­mureş sau Covasna. Din­tre toţi cei sosiţi la Alba Iulia, altfel decât aşezaţi comod pe scaunul autotu­rismului sau al autocarului (să recunoaştem că pro­gresul tehnic ne-a unit şi mai mult!), superlativul abso­lut îl deţine un profesor pen­sionar din Basa­rabia. În vârstă de 77 de ani, Ion Mărgi­neanu a mers pe jos peste 500 de km, din oraşul Bălţi până la Alba Iulia, pentru a participa la fes­ti­vităţile orga­nizate cu ocazia Centenarului! Trecând prin satele româneşti, el nu a uitat o clipă că, în urmă cu un secol, basarabenii şi bucovinenii, ală­­­turi de tran­silvăneni, s-au unit sub acelaşi steag, sperând să trăiască pentru eternitate, ca fii ai ace­luiaşi popor.

Cetatea primenită

Am pornit şi eu spre Alba Iulia, dintr-o autogară bucureşteană aglomerată, pasager al unui microbuz condus de un şofer cu vorbă domoală, ardelenească. Pe Dealul Negru, celebrul deal dintre Piteşti şi Râm­­nicu Vâlcea, am circulat în lungi coloane, care abia se târau pe serpentine. Când am ieşit din Defileul Oltului, soarele în asfinţit aurea colinele transilvane. Era deja noapte, când am urcat scările spre crenelurile cetăţii din Alba Iulia. Autorităţile locale au transformat cetatea construită cândva de habsburgi într-un obiectiv turistic de toată frumuse­ţea: ziduri renovate, unele scoase la lumină prin decopertare, pavaje noi, sistem de iluminat public, statui din bronz etc. Lucrările au fost finan­ţate din fonduri europene. În semn de recunoştinţă, edilii au arborat pe stâlpii bulevardelor steagul Uniunii Eu­ro­pene, alături de tricolorul românesc. În seara dinain­tea zilei aniversare, lumea se plimbă prin tot centrul vechi al oraşului, mulţi îşi fac poze, fil­mează, privesc noul monument din marmură albă, operă a sculptorului Mihai Buculei. Într-un sfert de oră, sunt într-un taxi, ca să ajung la 20 de km nord de Alba Iulia, la o pensiune cu meniuri şi deco­ruri tradiţionale. Aici e cazat şi "atletul Centena­rului", cum îmi place să-i spun lui Ion Mărgi­nea­nu, bătrânul basarabean ce urmează să so­seas­că din oraş, unde a dat un interviu la o tele­viziune locală. Apare îmbrăcat cu sacou, că­maşă, cravată, pantaloni de stofă călcaţi la dun­gă. Îl privesc nedumerit. Aflu că în astfel de haine, nu în costum de sportiv, a parcurs cei peste 500 de km, străduindu-se să onoreze şi prin ţinută, marele eveniment către care se în­drepta.

Muzica destinului

Pe 1 noiembrie, de dimineaţă, basarabea­nul Ion Mărgineanu pleacă pe jos, din centrul oraşului Bălţi, spre Alba Iulia. S-au strâns rude, prieteni, foşti elevi. Îl conduc cu toţii până la periferie. De aici pleacă de unul singur. Seara se opreşte în satul Mărăndeni. Bate la poarta casei unei foste eleve, care îl primeşte cu drag. A doua zi, pleacă mai de­parte, până în oraşul Făleşti, unde înnoptează tot la un fost elev.
Dascăl preţuit şi iubit, purtător vrednic de sen­timente naţionale, Ion Măr­gi­neanu s-a născut în 26 octom­brie 1941, în satul Funduri Vechi. Armata română, aliată cu armata germană, era în Ba­sarabia, dar în 1944 va fi respin­să de armata sovietică, iar provincia româ­nească va fi transformată în republică so­vie­tică. S-a făcut pace, dar după război, o cumplită foa­mete a lovit populaţia civilă, iar ţăranii moldoveni înstăriţi au fost deportaţi în Siberia. Cei rămaşi acasă, încet-încet, se obiş­nuiau cu noua orânduire. Io­nel crescu­se cât să poată munci la colhoz. "Îmi plăcea să lucrez acolo. Erau şi fete multe din sat, nu era chiar rău. Tata m-a îndemnat să merg la Bălţi, să dau examen la Institut, dar eu i-am răspuns că nu vreau, că mie îmi place viaţa la colhoz. Până la urmă, m-a con­vins cu o bătaie zdravănă. Am dat examen şi am picat. Am fost opt candidaţi pentru un loc. Mi-a fost tea­mă să mă întorc acasă. Vreo două luni, am mers la cursuri, deşi ofi­cial nu eram stu­dent. Noro­cul meu a fost că doi stu­denţi din Bucovina nu s-au mai prezentat la şcoa­lă şi locurile lor au ră­mas libere. M-am rugat de con­ducerea Insti­tu­tului să facă ceva pentru mine. De­ca­nul, om bun, a emis un ordin prin care am fost pri­mit pe unul dintre locurile neocu­pate. Abia după aia m-am întors la părinţi şi le-am spus că voi fi pro­fe­sor", îşi amin­teşte Ion Măr­gi­neanu întâm­plă­rile ado­lescenţei, în timp ce soar­be o înghiţitură de ţuică ardele­neas­că, plină de arome şi jar.

Primire de fraţi

Pe 5 noiem­brie, cu o bască neagră pe cap, ţinând în mâna dreaptă un toiag şi în spate un ruc­sac, Ion Măr­gi­neanu ajunge în vama Sculeni. După îndepli­nirea formalităţilor, băr­batul în vârstă de 77 de ani trece Prutul şi calcă pe teritoriul României. La Iaşi, aflând din presă că basarabeanul e în oraşul lor, câţiva locuitori îl aşteaptă la statuia lui Mihai Vitea­zu şi îi oferă flori. Reporterii îl intervievează şi, în scurt timp, toată ţara, ba chiar şi românii plecaţi în străinătate, află de planul ambiţios al profesorului basarabean. Preoţii îl primesc în biserică şi-l bine­cuvântează, sătenii îl întâmpină cu pâine şi sare, camionagiii îl claxonează, în semn de admiraţie şi respect. În anii de studenţie, la Institutul din oraşul Bălţi, Ion a trimis o scrisoare revistei "Flacăra" din Bucureşti. Era o perioadă permisivă cultural în ce priveşte relaţiile dintre românii din dreapta şi cei din stânga Prutului. Venise la putere Nichita Hrus­ciov, care a dus o politică de destalinizare, şi un vânticel cald, de primăvară, pornise să sufle peste iarna stalinistă. Scrisoarea tânărului Ion Mărgi­neanu a produs efec­tul aşteptat. Studenţii români i-au trimis 1200 de ilustrate, cu vederi din diferite locuri din ţară. Le păstrează şi azi. Tot în anii aceia, au ajuns în Ba­sarabia cărţi în limba română. Aflu că volumele acelea au stat mereu pe raftul întâi al familiei Măr­gineanu, iar copiii din sat veneau să le împrumute, ca de la o bibliotecă publică. Apoi, la putere a urcat Brejnev şi punţile s-au rupt iar. A ur­mat o politică de rusificare sistematică, în învăţă­mânt, adminis­traţie şi cultură. Ilustratele cu peisaje şi oraşe ro­mâneşti au rămas, însă, acolo, în casă, ca nişte fe­restre deschise către ţara cea mult iubită, din sufletul lui Ion.

"Sunt fericit de ceea ce fac"

Pe 7 noiembrie, profesorul Mărgineanu ajunge la Războieni, judeţul Iaşi. Fiica lui, Violeta, i-a creat pe facebook, încă de la începutul călătoriei, o pagi­nă numită "Ion Mărgineanu şi Unirea", unde îi sunt publicate fragmente din jurnal, fotografii şi fil­muleţe şi unde pri­meşte mesaje. Seara, profesorul notează în jurnal: "Dragi prie­teni, compatrioţi, cu­noscuţi şi necunos­cuţi. Mă bucur ne­spus de mult pentru faptul că sunteţi cu mine, alături de mine, când eu, asumân­du-mi angajamentul să străbat pe jos dis­tanţa Bălţi - Alba Iulia, de 500 km, sunt în realizarea acestei aventuri. Credeţi-mă, sunt mul­ţumit, chiar fericit de ceea ce fac. (...) Simt cum îmi obosesc picioarele, dar vă asigur că me­sajele pe care le pri­mesc de la dumnea­voastră mă întăresc şi mă încurajează să-mi continuu calea până la sfârşit. Tind să rea­lizez această faptă în numele dragostei de ţară, de mamă, de adevăr curat, nepo­li­tizat. Sunt mândru de toţi cei care îşi amin­tesc de mine şi îmi scriu cuvinte de încurajare. Ceea ce fac eu nu poartă interese egoiste sau materialiste, ci este un ideal de a promova sfântul adevăr până la realiza­rea lui. Basarabia şi România sunt una. Le sunt recunoscător celor care mă înţeleg şi celor care vor să mă înţeleagă. Vă sărut pe toţi cu dra­goste, Ion Mărgineanu".
Era în aprilie 1989. Anul marilor schimbări în partea aceasta de lume. URSS era con­dusă de Mi­hail Gorbaciov, care a iniţiat cunoscuta sa politică de dezgheţ social şi economic, numită "Peres­troika". Vântul libertăţii sufla şi prin republi­cile sovietice. Popoarele din imperiul comunist erau tot mai animate de un spirit naţionalist, dorind să ob­ţină independenţa faţă de Kremlin. Ion Mărgi­neanu rămăsese acelaşi profesor de ţară, care preda ele­vilor muzica şi limba franceză, iar dacă devenise între timp membru de partid, noul statut nu-l pro­pulsase mai departe, la vreo şcoală din Chişinău. So­ţia lui, Cleopatra Mărginea­nu, înce­puse să acti­veze, însă, în cercuri naţionaliste. Într-o neagră zi, soţii Măr­gineanu au primit o veste cumplită: Virgil, băiatul lor, a murit într-un accident de maşină. Avea 18 ani. Profe­sorul e convins însă că fiul lor a fost omorât de agenţi se­creţi, pentru a înfrânge elanul naţionalist al mamei. Ochii i se umezesc. "Ca să dea în soţia mea, l-au ucis pe Virgil. Nu a fost ni­meni con­damnat. Am ajuns şi la procurorul gene­ral. A înăl­ţat din umeri, a nepu­tinţă". Nu-mi vine parcă să cred. Evo­carea acestui mo­ment tragic din viaţa fa­miliei Măr­gi­­neanu frânge po­vestea care a curs, până acum, liniştit. Tac, în timp ce îl pri­vesc pe bătrân, tot mai obosit, la ca­pătul zilei, la capă­tul unei călă­torii făcute pe jos, din sat în sat, din oraş în oraş, cale de 500 de km. Tace şi el, cu gândurile fu­gindu-i preţ de câteva clipe, poate pentru a-l întâlni pe fiul mort într-un accident dubios, în aprilie 1989. Un an mai târziu, în 1990, când au fost orga­nizate alegeri poli­tice, profe­sorul, în­demnat de locuitorii satelor care-l cu­noş­teau bine de zeci de ani, a candidat din partea Frontului Plugarilor şi l-a în­vins pe candida­tul comunist, obţi­nând 78% din vo­turi. Ion Mărgi­neanu a fost ales deputat în par­la­mentul democra­tic al Republicii Mol­do­va. A fost secretarul Co­misiei de Politică Ex­ternă: "Oamenii îmi spun şi acum domnule deputat. După mai bine de două­zeci de ani". A semnat, în 27 august 1991, alături de colegii săi, 278 de parla­men­tari, Declaraţia de Inde­pen­denţă a Repu­bli­cii Moldova, actul fon­dator al ţării în era post-so­vietică. Ţine să con­sem­nez şi alt lucru, îm­plinit din iniţiativa sa: elevi din Transnistria au ajuns la înce­putul anilor '90 să studieze în şcoli din Ro­mânia.

Tristeţea învingătorului de cursă lungă

Pe 17 noiembrie, profesorul Măr­gineanu intră în Cheile Bica­zului. Coastele munţilor sunt deja aco­perite cu zăpadă şi peste pădu­rile de molid se des­tra­mă lent fu­ioare de ceaţă. A­juns celebru dato­rită presei şi reţelelor de socializare, călătorul e oprit de şo­feri pentru şedinţe foto. La Gheor­ghieni, vre­mea s-a înrăutăţit, a început să vis­colească. Ace de gheaţă îi în­ţea­pă obrajii, dar nici gând să-şi între­ru­pă drumul. Are un singur ţel: să ajun­gă, la 1 decembrie, la Alba Iulia! A călcat pentru prima oară în Româ­nia cu ocazia Podului de Flori, când, în pre­mieră după cel de-al Doilea Răz­boi Mondial, românii nu au mai avut nevoie de paşaport şi viză ca să treacă Prutul. Apoi, în 1993, când România a aniversat la Alba Iulia 75 de ani de la Marea Unire, profesorul, pe atunci deputat basarabean, a parti­cipat în mod ofi­cial la festivităţi: "M-am gân­dit încă de atunci că dacă Dumnezeu mă va ajuta să mai trăiesc şi să apuc Centenarul, voi veni pe jos până aici. Uite că Dumnezeu m-a ţinut în viaţă, iar eu mi-am respec­tat promisiunea". Acum zece ani, şi-a pierdut soţia. A fost, după moar­tea băiatului, a doua tragedie din viaţa lui. Ca să-şi mai îm­blân­zească suferinţa, s-a mutat din nou la ţară, după ce trăise şi activase o vreme la Chişi­nău, ca profesor universitar. Aceas­tă lungă călă­torie, de sute de km, făcută pe jos, uneori prin ploaie şi ninsoare, e un fel de leac al sufe­rinţelor lui sufle­teşti. Întâlnirea cu fraţii români a fost dătătoare de viaţă. A văzut locuri care l-au fas­­cinat şi a întâlnit oameni care l-au primit, în sens propriu, cu braţele deschise. A dor­mit în case paro­hiale, în pensiuni turistice, în case par­ticulare, ale unor oa­meni ospitalieri, care i-au pus pe masă toa­te bunătăţile. Pri­e­tenii de pe face­book l-au încu­rajat să meargă mai de­par­te. Re­porte­rii l-au aştep­tat în fie­care judeţ, şi seara, la jur­nal, publicul a aflat cum a fost ziua lui Ion Măr­­gineanu, ba­sa­ra­beanul în vârstă de 77 de ani, pornit pe jos din Bălţi până la Alba Iulia, cale de 500 de km, ca să participe la fes­tivităţile organizate cu oca­zia Cen­tenaru­lui. Pe 23 noiembrie, la Târnă­veni, călăto­rul e primit de preotul greco-catolic Ste­lian Barbu. Acesta îi vor­beşte despre cardi­nalul Iuliu Hossu, care a citit la 1 decem­brie 1918 pro­cla­maţia de uni­re a Tran­sil­va­niei cu Regatul Româ­niei. În 29 no­iem­brie, la ora 13:00, profesorul ajun­ge, în sfârşit, la Alba Iulia, rupt de oboseală, dar fericit. Surpriza e însă amară: la intrarea în Cetate nu-l aşteaptă niciun oficial. Niciun edil, niciun func­ţionar din ad­ministraţia ora­şului, niciun parla­mentar nu-i spune la intrarea în oraş: "Bine aţi venit!".

"Să fim uniţi toţi românii"

Poate unii dintre cititorii revistei se întreabă da­că nu cumva profesorul a mai păcălit traseul, par­cur­gând cu maşina distanţele mai anevoioase. Eu, mai sceptic din fire, chiar îl întreb acest lucru, iar profesorul îmi explică: "Dacă am mai avut vreo 5-6 km de mers pe jos până la următorul sat sau oraş şi deja era seară şi eu obosit, am fost luat cu ma­şi­na şi dus înapoi, am dormit acolo, apoi am fost adus a doua zi în punctul respectiv şi de acolo mi-am continuat traseul, pe picioarele mele". Insist: "Aţi acoperit toţi aceşti 500 de km cu tălpile dvs.?" "Toţi", îmi răspunde. "Mă iertaţi că vă întreb aşa de direct, dar oare sacrificiul dvs. a meritat? Ce-aţi vrut, de fapt, să transmiteţi prin încercarea asta, atât de grea?". Mă priveşte uimit. "Ce-am vrut să trans­mit? Adevărul pe care mulţi l-au uitat sau sunt pe cale să-l uite: Basara­bia şi Ro­mânia sunt una! Ele trebuie să se unească ne­greşit. Să fim uniţi toţi ro­mânii, «de la Nistru pâ­nă la Tisa», cum a spus Emi­nescu, şi să fim feri­ciţi într-o ţară a noastră. Simt o mare dra­goste faţă de patrie, faţă de poporul român. Am o dragoste apar­te faţă de România. Am venit la Alba Iulia să spun românilor că şi noi, basarabenii, vrem să fim din nou uniţi cu Ţara-Mamă. Aş mai parcurge o dată pe jos aceşti 500 de km, dacă românii care trăiesc de o parte şi de alta a Prutului s-ar uni. Ăsta e visul cel mare. Să fim la un loc, în hotarele unei singure ţări."