Oastea Marii Uniri

Chemaţi de Iuliu Maniu, soldaţii români din armata austro-ungară, rătăciţi prin tranşeele primului război mondial, au format, la Viena, "Oastea Marii Uniri". Stăpâni, vreme de o lună, pe marea capitală europeană, au venit apoi aca­să, în ţară, apă­rând cu arma în mână, marele eveniment de la 1 Decembrie 1918.


În călătoria din toamna aceasta a "For­mulei AS" la Viena, în fosta capitală a Impe­riului Austro-Ungar, am descoperit o poveste prea puţin cunoscută din istoria noastră, o poveste fas­cinantă, fără de care, Unirea de la 1 de­cembrie 1918 nu ar fi fost posi­bilă. Cu doar o lună înaintea marelui eveniment de la Alba Iulia, când Eu­ropa era cu­prinsă de haos şi nesigu­ranţă, Iuliu Maniu a plecat la Vie­na cu misiunea de a-i strân­ge pe soldaţii ardeleni trimişi de Imperiu pe fron­turile Primului Război Mon­dial şi de a-i organiza într-o mare ar­mată româ­nă a Transil­vaniei. Forma­tă din 70.000 de oameni întorşi de pe front, armata lui Maniu a fost stă­până peste Viena, pe care a salvat-o de distru­ge­rile şi de haosul sfâr­şi­tu­lui de război. Apoi, cu arma în mână, cei 70.000 de ostaşi au apărat Marea Adunare de la Alba Iulia, garantând împli­nirea unirii Transilva­niei cu ţara-mamă.

"Cătuşele sunt sfărâmate, românul e liber!"

"Fraţilor soldaţi! Am venit în mij­locul vostru ca să vă luăm jură­mântul de credinţă pentru noul stat românesc, care va înfăptui visul nos­tru de aur: unirea tuturor româ­nilor! Fraţilor! Când aţi intrat la oaste, aţi făcut jurământul unei stăpâniri străine, unei stăpâniri care nu numai că ne-a asuprit, dar pentru care aţi luptat şi v-a silit să vă vărsaţi sângele pentru inte­rese ce au fost duş­mane neamului nostru. Cu totul altfel este ju­ră­mântul ce aveţi să depuneţi astăzi. Cătuşele secu­lare, ce au apăsat poporul nostru, mai cu sea­mă în Ardeal şi în Ungaria, sunt sfărâmate. Ro­mânul a devenit liber şi poate să-şi croiască soar­ta sa, ca ori şi ce popor liber. Să ne închinăm pro­niei dum­nezeieşti şi să-i mulţumim din adâncul inimilor noastre că ne-a ajutat să ajungem aceste zile înălţă­toare. Dumnezeu însuşi a pus soarta în mâinile noastre, însă aceste mâini trebuie să fie puternice şi bine înarmate, ca să fim la adăpost îm­potriva duş­manilor. Iar jurământul vostru de astăzi nu vă leagă mâinile şi armele voastre de un­gurii ce ne-au asuprit atât de greu, ci vă leagă de neamul vostru, adică de ce aveţi voi mai scump pe lumea aceasta, vă leagă de părinţii şi fraţii voştri, de ne­vestele şi surorile voastre şi de copiii voştri. Subor­dinaţiunea însă, pe care veţi făgădui-o, nu este o supu­nere faţă de o voinţă străină, ea nu în­seamnă că ungurii vor porunci, iar noi ne vom pleca, ci înseamnă că fie­care din noi va împlini fără preget şi clătire gândul şi voinţa româ­nească. Ju­rămân­tul trebuie deci să-l faceţi cu dra­gă ini­mă, cu liberă voinţă şi cu însufle­ţire românească, căci în jurământul vos­tru, poporul româ­nesc va găsi vointţa şi viitorul său. Când veţi rosti cuvintele de jurământ, noi toţi ne vom ruga ca Dumnezeu să ocrotească nea­mul nostru, pentru care, fiecare îşi va da şi cel din urmă pic de sânge şi cea de pe ur­mă suflare. Trăiască neamul nostru româ­nesc!".
Teofil Simio­no­vici îşi încheie emoţionanta ex­poziţiune în ura­lele întregii adunări. Tuşeşte de trei ori, cât să-şi dreagă glasul, apoi ia în mână "Biblia" şi caută bucata de trico­lor pusă semn la pagina unde pitise bine hârtiuţa cu tex­tul sacru al jură­mân­tului. Mai tuşeşte o dată şi începe, cu voce groa­să, tunătoare, apă­sând pe fiecare cuvânt, de parcă l-ar fi dăltuit în piatră, să rămână viu până la sfâr­şitul vea­cului. "Jur credinţă na­ţiunii româ­ne! Nu voi sta decât în ser­viciul nea­mului românesc, pe care nu-l voi pă­răsi la niciun caz şi sub nicio îm­prejurare. Aşa să-mi ajute Dumne­zeu!". Ros­tit sacadat, sol­dă­ţeşte, din piepturile a mii de tineri, şi amplificat de zidu­rile înalte ce stră­juiesc in­cinta ca­zar­mei "Franz Fer­di­nand" din Vie­na, jurământul răsu­nă ca un strigăt de luptă. Dinain­tea unui sobor de "preoţi cu crucea-n frun­te", de­putatul ba­sara­bean Teo­fil Si­mionovici plânge ca un copil. A fost îngâ­nat de miile de fii ai Ardea­lului, întorşi de pe fron­turile Primului Răz­boi Mon­dial. Fu­se­seră tri­mişi acolo de Împă­răţie, la o lup­tă care nu era a lor; acum, că răz­boiul se terminase, iar Im­periul Austro-Ungar se destrăma, puteau, în sfâr­şit, cu toţii, să se dezbare de ju­ră­mântul făcut Îm­păra­tului şi să jure cre­dinţă, pe veci, tri­colorului româ­nesc!
Toată suflarea are lacrimi în ochi. Doam­ne dis­tinse din socie­ta­tea vieneză, so­ţiile ofi­ţe­rilor de carieră şi ale preoţilor români stabi­liţi în ca­pitala Imperiu­lui strigă, şi ele, jură­mân­tul, de parcă mâine s-ar înrola în armată! Sunt înflăcărate cum nu s-a mai pomenit! Au croit, cu mâi­nile lor, din mătasea cea mai de preţ, luată de pe Mariahilferstrasse, mi­nunăţia de drapel naţio­nal pe care-l vor săruta sol­daţii, ca şi cocardele tricolore pe care le vor purta de-acum, în piept, pe străzile Vienei. După slujbă, lumea toată e cuprin­să de euforie. Soldaţii cântă cu patos "Pe-al nostru steag e scris «Unire»". De acum, gata, nu vor mai lupta pentru cauza stăpâ­nilor, de-acum vor lupta numai şi nu­mai pen­tru cauza Ardealului, care e una şi aceeaşi cu cauza tuturor românilor, cum fru­­mos le povestiseră popa Serafim şi de­putatul Si­mio­novici, înaintea jurămân­tu­lui...

Pe urmele fotografiilor lui Samoilă Mârza

Deputatul Simionovici, generalul Boe­riu, căpi­tanul Popa şi preotul Oprean orga­nizaseră ca la carte festivitatea de depunere a jurământului. Era nevoie de un astfel de mo­ment pentru a strânge întreaga suflare românească din Viena! Găsiseră până şi un român pasionat de fotografie, întors şi el de pe front, şi-l tocmiră să vină "să tragă în chip" marele eveniment. Era chiar Sa­moi­lă Mârza, cel care avea să fie cunoscut mai apoi drept "Fo­tograful Marii Unirii"! Doar trei cadre s-au păstrat de la festivi­ta­tea de pe Trostgasse. Dar solemni­tatea cli­pei respiră prin fiecare por al hârtiei vechi, îngălbenită de timp. Ofiţeri "ţifraşi" stau în pri­mele rânduri, aliniaţi ca la careu. În centru sunt preoţii şi oficialităţile, în vreme ce soldaţii cei mai hotărâţi se caţără pe ce găsesc prin curtea ca­zarmei ori în brazii din preajmă, pentru a intra şi ei în ima­gi­nea evenimentului. E 17 noiem­brie 1918 şi, într-un moment în care lumea întreagă e dată cu totul peste cap, în care imperii stau să se destrăme, iar destinele popoarelor mici sunt suspen­date de-un fir de aţă, entuziasmul acestor tineri bărbaţi, reveniţi de pe front după ani de lupte crân­cene, prevesteşte împli­ni­rea cea mare ce avea să vină în numai câteva zile...
E toamnă şi acum, prin Viena, când merg pe urmele întâmplării de acum o sută de ani. O toam­nă cu parfum de primăvară. Port cu mine foto­gra­fiile lui Samoilă Mârza şi încerc să umplu cu zâm­betele tinerilor ostaşi încremenite pe ele, curtea pustie a fostei cazarme "Franz Ferdinand". "Uriaşa clădire e acum cămin studenţesc", îmi explică "ghi­dul", un simpatic taximetrist austriac de origine libaneză, absorbit la culme de docu­mentarea mea pe urme vechi româneşti. E ziua într-amiaza mare, totul e pustiu, intru nebăgat în seamă în curtea im­presionantă şi încerc să cuprind cu ochii, cât amar de soldăţime a încăput acolo la jurământul din toam­­na lui 1918. Mă uit apoi pe fotografii şi încerc să identific personajele princi­pale. Îl găsesc pe deputatul Simionovici, îl găsesc şi pe impozantul general Boeriu, pe bravul căpitan Popa, pe inimosul preot Oprean. Patrioţi unul şi unul, pătrunşi cu toţii de importanţa momentului, ca şi de importanţa mi­siunii lor. Un singur om lipseşte din frumosul tablou al lui Mârza...

Omul care lipseşte din poze

Iuliu Maniu a fost omul-cheie în "Operaţiunea Viena". Fostul deputat din Parlamentul de la Bu­da­pesta, trimis cu forţa pe front, pentru că refuzase să jure credinţă Ungariei, dezertează de la Piave, de cum simte înfrângerea Puterilor Centrale, şi fuge să prindă Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania. Reuniţi la Arad, într-o şe­dinţă-fulger, fruntaşii românilor transil­văneni reali­zează că ambiţioasele lor idealuri na­ţio­­nale, despre care unii dintre ei încă vorbeau pe şoptite, n-au nicio şansă de împlinire fără o rapidă organizare militară. Ca să-şi poată impune voinţa, Transilvania românească avea nevoie de o armată a ei, o armată puternică şi entuziastă, mai puter­nică decât cea a lui Horea, mai puternică decât cea a lui Avram Iancu. Iar această armată chiar exista! Românii aveau trei generali în armata Imperiului, ce stătea să se pră­buşească, aveau sute de ofiţeri de carieră prin Viena, prin Praga, Salzburg, Inns­bruck, Villach sau Oder­berg, iar peste 400.000 de oşteni români fuseseră trimişi "carne de tun" pe fronturile Primului Război Mondial. Tot ce aveau de făcut fruntaşii din Consi­liul Naţional Român era să-i strângă laolată pe toţi aceşti soldaţi supra­vieţuitori de pe fronturile pe care luptaseră şi să-i aducă acasă ca să fie străjeri cu arma în mână, ai cauzei naţionale. Misiunea nu-i putea fi încre­dinţată decât lui Iuliu Maniu. El e res­ponsabilul cu afacerile externe şi militare al Con­siliului Naţional Român şi tot el e, de altfel, sin­gurul ofiţer dintre fruntaşii românilor transilvă­neni: pedeapsa trimi­terii lui de către maghiari pe front avea să se răz­bune cu vârf şi îndesat!
Maniu porneşte în trombă spre Viena, princi­palul nod feroviar al Imperiului, locul prin care treceau majoritatea convoaielor de soldaţi care se întorceau de pe front. Încă de la începutul lunii octombrie, zeci de mii de soldaţi români, originari din Transilvania, Ba­nat şi Bucovina, se aflau în preaj­ma Vienei. Acestora li se alăturau, zilnic, alte sute şi sute, care părăseau linia fron­tului, cu trenuri ce duceau spre casă. Nucleul grupării româ­neşti din Viena îl consti­tuia Regimentul Cezaro-Cră­iesc 64 Infanterie din Orăş­tie, re­cru­tat din Transilvania, care avea o componenţă ma­jori­tar româ­neas­că. Obiecti­vul lui Iuliu Ma­niu era cât se poate de clar: să preia con­ducerea regi­mentelor româ­neşti din Viena şi Praga, să le organizeze într-o armată pu­ternică, pe care să o trimi­tă cât mai grabnic în Transil­vania, pen­tru a asigura secu­ritatea viitoa­rei Mari Adu­nări Naţio­nale de la Alba Iu­lia şi pentru a pune braţ înar­mat la înfăptuirea Marii Uniri.
Atât de bine au lucrat Iuliu Maniu şi oamenii săi de legătu­ră de la Viena, că ungurii n-au bănuit nicio secun­dă ce puneau la cale românii! În timp ce li­derii maghiari încercau să-i amă­gească pe românii ar­deleni cu promisiuni peste promi­siuni, Iuliu Ma­niu fuge de la Viena ca să dea răspunsul final în cadrul negocie­rilor de la Arad, cu Iazsi Oszkar, reprezentatul Bu­da­pestei. Exasperat de încă­păţânarea "Sfin­xului" de la Bă­dăcin, Jaszi Os­kar răbufneşte. "Până la urmă, ce vor românii?", îl în­treabă pe Maniu. "Teljes elszay­das!", răs­pun­­de Maniu, apă­sat, în ma­ghiara lui impeca­bilă. "Des­păr­ţirea totală de Un­garia! Asta vor româ­nii!". Ungu­rii sunt stupe­fiaţi, îşi ima­ginează că Ma­niu blu­fează. Dar Maniu nu e omul care să glumească cu isto­ria: chiar în timp ce dă­dea răs­punsul final Bu­da­pes­tei, zecile de mii de sol­daţi ro­mâni jurau la Vie­na, în curtea cazarmei "Franz Fer­dinand", credin­ţă idea­lului României Mari. Şi-ar fi dorit să fie şi el, şeful cel mare al misiunii, acolo, în fotografia lui Sa­moilă Mâr­za. Dar cineva trebuia să le spună ungu­rilor, pe limba lor, că ro­mânii şi-au luat soarta în propriile mâini şi că nimic nu-i mai poate întoarce din drum. "Oastea Unirii" de la Viena era gata să pornească în marş hotărât spre casă. Ceasul Unirii sosise!

"Operaţiunea Viena"

Când îl vezi aspru şi înţepenit în portretele vechi, nu ţi-l poţi ima­gina pe Iuliu Maniu cu abi­lităţi de agent secret. Însă ce a reuşit el să facă la Viena, în mai puţin de o lună, e demn de un veri­tabil roman poliţist. De cum ajunge "la Ca­pitală", Maniu ia legătura cu entu­zias­tul căpitan Traian Popa, din Regimen­tul de la Orăştie, şi-i cere să se vadă, de urgenţă, cu toţii ofi­ţerii români din Vie­na. Pentru dita­mai că­pi­tanul Popa, or­dinul subloco­tenen­tu­lui Ma­niu nu se dis­cu­tă, se exe­cută! "Nimic mai firesc decât să-l ascult, căci din sublo­co­tenent devenise că­pi­ta­nul na­ţiunii. Pusei telefonul în su­nete de alarmă şi apoi o luai la picior căutând şi avi­zând con­fraţii să se înfiinţeze seara, la ora 20, la o consfătuire în lo­calul domnului Wei­gel din Dreherpark. Apelul a găsit un entuziasm formi­dabil. Toţi care au aflat s-au înfiinţat la consf­ătuire", îşi amintea, peste ani, căpitanul. La be­răria Weigel, azi dispă­rută, Maniu le ţine un discurs memorabil ofiţerilor români. Toţi îi jură credinţă, iar cei mai veseli dintre ei se apucă să re­cite "Pe-al nostru steag e scris «Unire»". Pentru ca entu­ziasmul ofiţerilor români să nu bată la ochi, următoa­rele şedinţe conduse de Ma­niu au loc în sala de gim­nastică a locuinţei căpi­tanului Traian Popa, de pe Maysen­dergasse nr. 2. "Lo­cuinţa mea se transformase într-un atelier de croitorie. Soa­cră-mea şi nevastă-mea con­fecţionau în ruptul capu­lui un drapel în culori na­ţio­nale şi cocarde cu emble­me", povestea căpi­tanul Popa.
Aflat în inima Vienei, în Neuer Markt, Pia­ţa Nouă a oraşului vechi, am fost cu­rios să descopăr locul unde locuia căpitanul Popa şi un­de se ţineau şe­dinţele de taină conduse de Maniu. La doi paşi de Opera de Stat, stra­da Maysender dă perpen­dicular pe una dintre cele mai mari artere comer­ciale ale Vie­nei. Chiar pe colţul clădirii cu numărul 2, un mare brand de haine de lux ocupă parterul. O uşă impozantă, ca de catedrală, duce spre scara blocu­lui. Patronul unui magazinaş de peste drum mă asigură că sunt apartamente unul şi unul, spa­ţioase şi înalte, pe stil clasic vienez. Acesta era stan­dardul marilor ofiţeri români din armata impe­rială, care stăteau cantonaţi, de la începutul războ­iului, în Viena! Calculul austro-ungarilor fusese unul cât se poate de practic: să nu lase regimentele româ­neşti în Ardeal, unde puteau pactiza cu popo­rul sau pu­teau conspira cu liderii politici. Aşa au ajuns trupele noastre pe la Pola, în Croaţia, pe la Praga, în Cehia, sau la Viena. Prezenţa lui Iuliu Maniu în capitala Imperiului avea să dea lovitura finală aces­tui plan diabolic al austro-ungarilor. După ce îi organizează pe ofiţeri şi ştie că are deja controlul câtorva mii de soldaţi, Maniu îl ia pe căpitanul Popa şi merge direct la Ministerul de Război. Petiţia pare şi azi absolut nebunească: cere ca toţi soldaţii români să iasă de sub autoritatea imperială şi să treacă în subordinea Consiliului Naţional Român! Toate na­ţiu­nile din Imperiu plă­nuiau asta, dar Maniu e primul care se organi­zează şi primul care are cu­rajul să ia pieptiş scările monumentale ale Minis­terului de Război. Înălţată pe cinci etaje, plus demi­sol şi mansardă, clădirea Kriegsminis­terium e una dintre cele mai frumoase şi mai cu­noscute din Vie­na, după cum mă asigură Gerhard, şoferul de taxi. Cu vulturul imperial bi­cefal, ne­gru, agresiv, meta­lic, aplecat deasupra fron­tispi­ciului, cu inscripţia "Si vis pacem para­ bellum" şi cu statuile a sute de ofiţeri din diverse epoci stră­juind încruntate fiecare rând de ferestre, clă­direa inspiră teamă şi azi, când e sediul unui mi­nister deloc războinic, cel al Re­giunilor.

Ura şi la gară!

Dar Iuliu Maniu nu se lasă deloc impresionat nici de clădire, nici de cei dinăuntru, unii dintre ei vechi adversari politici prin Parlamentul de la Bu­dapesta sau oameni care l-au trimis ilegal pe fron­tul de unde tocmai ce dezertase. Se duce direct la noul ministru de război, abia instalat, căpitanul Mayer. Nepoţii lui Iuliu Maniu, Ionel Pop şi Matei Boilă, povestesc că, în antecamera ministrului de război, Maniu s-ar fi întâlnit cu prinţul de Liech­tenstein, fost coleg de şcoală militară, care ar fi cerut arestarea şi judecarea lui imediată în faţa Curţii Marţiale, ca dezertor. Nu se întâmplă asta. Dimpotrivă! Iuliu Maniu iese triumfător de la ne­go­cieri. "Sublocotenentul de­zertor" era, de-acum, liderul politic al tuturor soldaţilor români de pe întreg teritoriul Imperiului Austro-Ungar! De la cei zece ofiţeri care-i juraseră credinţă la berăria Weigel, acum avea în spate zeci de mii de soldaţi! Primise şi o cazarmă celebră, în care să-i încarti­ruiască şi să-i orga­nizeze pe soldaţii care conti­nuau să vină de pe front: "Franz Ferdinand Ka­zerne"! Ura şi la gară! Ofiţerii români fug de în­dată în gara din Viena, pentru a întâmpina trenu­rile venite de pe front cu steaguri şi cocarde trico­lore... Se orga­nizează "echipe de propagandă", cu misiunea de a-i mobiliza pe cei întorşi de la răz­boi. Prin gări şi cazarme, în piet?e şi în crâşme, oamenii lui Maniu flutură gălăgios tricolorul, noul steag al românilor ardeleni, ţin discursuri pom­poa­se, împart ziare cu veşti din Ardeal... E o eferves­cenţă nemai­po­menită, ziua de 1 de­cembrie se apro­­pie, iar oastea lui Maniu tre­buie să fie pregă­tită, cu arma în mâ­nă, pen­tru întoarcerea aca­să!

Plugarii care au salvat Viena

O singură ru­găminte are mi­nistrul Mayer la Maniu: să dea o mână de ajutor autori­tăţilor vieneze şi să pună capăt, cu tru­pele sale bine or­ga­nizate, jafuri­lor şi de­bandadei gene­ra­lizate care cuprinsese oraşul, după terminarea răz­boiului. Iuliu Maniu nu ezită nicio cli­pă. Ce răzbunare istorică putea fi mai mare decât ca soldaţii ro­mâni, cu cocarde tri­colore în piept, să pa­truleze triumfător prin ve­chea capitală a Im­periului? "Începuseră jafurile, demolă­rile, devastările. Revo­lu­ţia bân­tuia cu înver­şu­nare, cu toate atro­ci­tăţile şi fero­ci­tăţile ei", îşi amintea căpitanul Traian Popa. Aflat la doctorat la Viena în acele zile istorice, Lucian Blaga surprinde şi el tumultul capitalei. "Mânjite de sânge, sim­bolurile impe­riale se nă­ruiau. Studenţii, care lup­taseră ani de zile pe fronturi, se în­torceau la vetrele lor. Pe gan­gurile Universităţii apă­reau tot mai multe feţe com­bative, brăz­date de experienţa războiului. Sub colonade se vocifera. Alma Mater se înne­grea de funin­gi­nea de­cli­nului. Rumoarea stră­zii străbătea prin toate zidurile. Manifes­taţiile se înteţeau. Foi vo­lante, vestind revo­luţia, se ames­tecau cu frunzele toam­nei. De un roşu înflăcărat erau şi manifestele, şi frun­zele. Nimeni nu mai stăvilea tumultul. Se anunţau vremuri haotice...", scrie Blaga, care por­neşte spre Ardeal, mânat de speranţa Unirii, chiar în ziua în care trupele româneşti din Viena jurau credinţă pe tri­co­lo­rul cusut de soţia şi de soacra căpi­tanu­lui Po­pa.
De cum i se dă în grijă Viena, Re­gi­men­­tul Orăştie re­pune or­dinea pe străzi. "În­chipui­ţi-vă un guvern, pe teritoriul ţării sale, să facă apel la noi, la români, pentru menţi­nerea şi asi­gu­rarea or­dinii. Ceva mai înăl­­ţător nici nu se putea! În metropola habs­bur­gică, românii che­maţi să asigure li­niştea şi avutul cetăţenilor!". Ma­niu îşi ia foarte în serios misiu­nea. Cu oamenii lui, timp de trei săptă­mâni, Ma­niu domină Vie­na, o apără de asal­­turile bolşevice. De cum preia puterea, blochează intrările în Viena. Pune for­tifica­ţii în centrul oraşului, în gară, în pieţe, în zonele care puteau fi atacate, în zonele care puteau con­stitui fo­care de violenţă. Sunt atestate nume­roase încercări ale unor trenuri cu soldaţi veniţi de pe front de a intra şi a ataca Gara din Viena. Maniu blochează orice acces. Astfel salvează Vie­na de la prăpădul bolşe­vic, ceea ce nici în Unga­ria, nici în Slovacia nu s-a reuşit. Mai mult, pe 28 octombrie, cehii îşi pro­­clamă independenţa faţă de Imperiu, cu toate că lângă Praga se aflau unităţi austro-ungare. În faţa unei posibile reacţii, cehii apelează la români, bazându-se pe solidaritatea lor. Iar soldaţii români refuză să tragă în ma­ni­festanţi şi le ţin spa­tele cehilor, până se organi­zează. Armata lui Maniu salvează nu doar Viena, ci şi Praga!

"La arme! Ardealul ne cheamă!"

Copii cu bună creştere, "plugari săraci lipiţi pă­mântului, aruncaţi din cătunele lor liniştite în vâl­toarea marelui oraş", blajinii soldaţii români erau nespus de iubiţi de vienezi. Juraseră să nu se dedea, ca soldaţii din alte neamuri, la "jaf şi prădă­ciune", dar nici să nu se lase jigniţi "în sentimen­tele naţionale". Maniu însuşi îi învăţase asta! Ge­ne­ralul Boeriu, românul cu cel mai înalt grad în armata imperială, îi sfătuise, însă, părinteşte, să nu afişeze prea la vedere cocardele tricolore într-o ţară străină. Dar entuziasmul soldaţilor noştri e prea mare şi nimeni nu îl ascultă pe marele gene­ral. "Nu am voit odată cu capul să renunt?ăm la cocar­da tricoloră", povestea unul dintre martorii mo­men­tului istoric din capitala Imperiului. Tinerii plu­gari din Regi­mentul Orăştie bat ţanţoş pasul de defilare pe Ma­riahilferstrasse, cu cocarda tricoloră în piept, răz­bunând generaţii întregi de înaintaşi veniţi la Îm­părat cu jalba-n proţap şi nebăgaţi de ni­meni în seamă. Ce n-ar da să-i vadă bieţii lor pă­rinţi de acasă, ce n-ar da să-i vadă bunii şi străbu­nii lor, ce n-ar da să-i vadă Horea, Cloşca, Crişan, ce n-ar da să-i vadă bietul Avrămuţ, pe ei, copiii amărâţi ai Transilvaniei, cântând sunător "La arme, Ardealul ne cheamă!", zile întregi, neîntre­rupt, pe străzile Vienei, în aşteptarea trenului spre casă...

Drumul cel mai lung

Încet-încet, pe măsură ce ziua de 1 decembrie, ziua Marii Adunări Naţionale, se apropie, soldaţii români de la Viena pornesc spre casă în trenuri special pregătite de autorităţile străine, pe care le serviseră cu atâta de­votament. Pentru a evita cioc­nirile cu armata maghiară, Iuliu Ma­niu nego­cia­ză trimi­terea sol­daţilor noş­tri pe un drum ocolit, prin Bal­cani. După 4 ani de răz­boi, solda­ţii noş­­tri pornesc pe lun­gul drum spre casă. Cei mai mulţi dintre ei s-au înrolat pe dată, în Gărzile Naţionale ro­mâneşti, stând de pază la bu­na desfă­şurare a Ma­rii Adu­nări de la Al­ba Iulia. Pe unii din­­tre cei pozaţi de Sa­moilă Mârza la Ca­zarma "Franz Ferdi­nand" îi vedem şi în fotogra­fiile fă­cu­te de acelaşi Samoilă Mâr­za, cu prilejul Marii Uniri. Tot ei vor apă­ra, în lunile ur­mă­toare, sa­te­le şi avuţiile româ­nilor, de atacurile soldaţi­lor unguri. Şi tot ei vor lua parte, în 1919, la glorioasa cam­­panie îm­potriva tru­pelor bolşevice ma­ghiare, finalizată cu cuceri­rea Buda­pes­tei. Nicicând în is­to­ria noastră, o ar­ma­tă nu s-a acoperit cu atâta glo­rie ca "Oastea lui Ma­niu": armata care, în mai puţin de un an, a stă­pânit cele mai importante capitale ale Euro­pei Cen­trale - Praga, Viena şi, mai apoi, Bu­dapesta...