Paradoxul fericirii: Aveţi 50 de ani? Viaţa abia începe!

- Noi trăim astăzi mai mult decât generaţia bunicilor noştri. Şi trăim mai bine. Mai sănătoşi. Mai mulţumiţi. A doua jumătate a vieţii este mai fericită decât prima. Ce ne ajută, de fapt, să ne transformăm bătrâneţea în bucurie? Sfaturile care urmează sunt rodul unor studii recente -

Corpul se şubrezeşte, dar spiritul se emancipează

În prezent, şansele de a ţine sub control modul cum îmbătrânim sunt mai mari decât au fost vreo­dată. În comparaţie cu bunicii noştri, noi trăim cu zece ani mai mult, suntem în medie mai instruiţi, mai sănătoşi şi ne putem lăuda cu o condiţie fizică mai bună. Totodată, suntem mai bogaţi - dacă nu în bani, cel puţin în posibilităţile pe care încă ni le oferă viaţa. În mod bizar, în anii când podoaba capilară le încărunţeşte (sau le dispare complet), mulţi oameni sunt cuprinşi de o poftă de viaţă neo­bişnuit de intensă. Este toc­mai contrariul clasicei imagini a pen­sionarului resemnat şi apatic (care continuă să circule totuşi, în pofida faptului că şi-a pierdut valabilitatea deja de vreo trei de­cenii). Cum se explică feno­me­nul? Obiectiv, corpul se şu­bre­zeş­te, dar spiritul se distanţează cumva de el şi se emancipează, devenind principala noastră sursă de fericire. Şi chiar dacă nu mai au sănătatea ro­bustă din tinereţe, observăm că majoritatea celor din jurul nostru se declară mai mulţumiţi la 57 de ani decât erau la 17 sau 27. Ei tezaurizează un câş­tig de pe urma trecerii timpului, ceva ce le în­treţine sentimentul de fericire.
Desigur, dincolo de 45 de ani, fiecare întâmpină dificultăţi mai mari sau mai mici. Poate că apar, pe neaşteptate, primele boli grave, care îi lovesc pe prie­tenii apropiaţi. Poate că propriul corp dă semne de oboseală: o durere de spate sau de genunchi, înrăutăţirea vederii. Este firesc ca neputinţele fizice să ia amploare, odată cu înaintarea în vârstă. De exemplu, statisticile medicale ne informează că trei sferturi dintre persoanele de peste 65 de ani suferă de două sau mai multe afecţiuni cronice.

Curba "U"

Cu toate acestea, vicisitu­di­nile vieţii şi neplă­cerile provo­cate de boală nu ne mai zgu­duie sufle­teşte tot atât de dra­matic ca între 40 şi 50 de ani. Potrivit unui studiu realizat de geron­to­lo­gii ger­mani, aproxi­ma­tiv două treimi dintre senio­rii cu vârste cuprinse între 65 şi 85 de ani sunt pe deplin mulţu­miţi. Vi se pare paradoxal? Cercetătorii fo­lo­sesc un termen consacrat pen­tru a denumi a­ceastă situaţie: "paradoxul fe­ri­cirii". Şi ne ajută să-i înţe­legem semnifica­ţia: "Înrăutăţirea obiectivă a ca­lităţii vieţii nu se răsfrânge asupra evaluării ei su­biective de către persoana în cauză, respectiv a atitudinii sale faţă de viaţă. Pe măsură ce îmbă­trânim, integritatea fizică trece pe un plan secund, iar locul ei este luat de un sentiment de mul­ţumire."
Psihologii olandezi au întrebat 1.340 de conaţionali, între 18 şi 87 de ani, dacă sunt sau nu mulţumiţi de viaţa lor. Răspunsurile con­fir­mă faimoasa "curbă în formă de U" a satis­facţiei emoţionale, actualmente acceptată de spe­cialiştii din întreaga lume. Ea rezultă din aşezarea gradului de satisfacţie subiectivă în raport cu vârsta: tinerii sunt fericiţi, însă a­tunci când ajung la vârsta mijlocie, muţumi­rea lor înre­gistrează de regulă o prăbuşire evidentă. Este peri­oada în care excesul de îndatoriri profesio­nale, fa­miliale şi de cuplu se află într-un contrast a­brupt faţă de speranţele adesea nerealiste legate de pro­pria existenţă. În medie, cam în­tre 45 şi 49 de ani, sentimentul nos­tru de fericire coboară la ni­­ve­­lul său cel mai de jos. Porţiu­nea inferioară a curbei echiva­lează cu o "vale a plân­ge­rii". Însă apoi ea continuă cu "ju­mătatea mai bună": curba se înalţă din nou.
Lucrul cel mai inte­re­sant este că însăşi îna­intarea în vârstă consti­tuie unul dintre principalii factori ce de­ter­­mină creş­­te­rea satisfacţiei la o vârstă înaintată. Dacă reu­şim să tra­versăm "valea plânge­rii", fără a cădea victimă unor ac­cidente majore, după aceea mul­­ţumirea sporeşte de la sine. Cert este fap­tul că îşi regăsesc mulţu­mirea în a doua jumătate a vieţii mai ales acei oameni a că­ror existenţă are un scop.Bărbaţi şi femei care au ce oferi şi care cred în ceva. Pe care îi satisfac relaţiile lor, cre­dinţa purtată în suflet, prezenţa unui sens în pro­priile fapte, recu­noştinţa pentru ceea ce primesc şi prilejul de a transmite celor ce vin după ei cu­noş­tinţele acu­mu­late de-a lungul vieţii. O impor­tantă sursă de ener­gie o repre­zintă comu­niu­­nea cu natura. Să adău­găm că nu toată lumea par­curge curba în formă de U cu aceeaşi viteză. Une­ori, inter­vin în evoluţia normală eve­ni­­mente care accelerează procesele de creştere lăuntrică, ducând la o ma­turizare mai rapidă.
Redeşteptarea bucuriei de a trăi după vârsta de 50 de ani este în fond destul de ciudată, dacă avem în vedere unele lucruri care se petrec inevitabil în această etapă a existenţei noastre, ca de pildă, restrângerea contactelor sociale sau diminuarea capacităţii de a reacţiona la provocări exterioare. Aşa­dar, obiectiv ar trebui să ne simţim frustraţi, însă noi nu percepem sau nu evaluăm astfel situa­ţia. De ce? Fiindcă, de multe ori, vârstnicii sunt ca­pabili să gestioneze mai bine decât tinerii împre­jurările potrivnice. I-au întărit feluritele experienţe trăite ani de-a rândul, ei îmbinând acum înţelep­ciunea cu pragmatismul. Mulţi îşi spun cu seninătate: "Totul e bine." Sau: "Mă simt sănătos - în ciuda neputinţelor mele." Sau: "Am învăţat să convie­ţuiesc cu suferinţa şi să nu-i permit să mă tulbure."

După 50-60 de ani, este obligatoriu ca mişcarea să devină un element central în viaţa noastră

Pentru a menţine acest echilibru, este necesar să fim activi. Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă mi­nimum două ore şi jumătate de miş­care pe săptămână. Un imperativ moderat. Totuşi, investiţia de timp va trebui să crească proporţional cu vârsta. Până la 50-60 de ani, o putem privi ca pe o preocupare secundară, însă după aceea este obligatoriu ca mişcarea să devină un element central în viaţa noastră. Forţă, rezistenţă, coordo­nare şi flexibilitate - numai antrenând în întregime acest pachet de întreţinere a ap­titudinilor motorii vom păs­tra nealterată funcţiona­litatea corpului nostru.
Lista avantajelor dove­di­te ştiinţific pe care ni le oferă sportul s-a lungit mereu în ultimii ani. El scade riscul de infarct, accident vascular ce­rebral, diabet, Parkinson, can­cer mamar şi de colon. Se poate ameliora osteoporoza, este activat sistemul imunitar. Se reduce tensiunea arterială, ca şi nivelul glicemiei la dia­betici, până acolo încât unii dintre ei pot chiar să renunţe la injecţiile cu insulină. Se încetineşte procesul de îmbătrânire a musculaturii.
Totodată, activitatea fizică face să crească şi forţa interioară. Vârstnicii se deprind să nu se mai streseze din pricina unor inconveniente mărunte. Numeroase neplăceri, care odinioară li se păreau insuportabile, îşi pierd din proporţii şi însemnătate, pe măsura trecerii timpului. Încercând să desci­freze resorturile acestor transformări, neurologii au constatat că, odată cu înaintarea în vârstă, creierul începe să dezvolte un anumit mecanism de reglare, ce permite persoanei respective să-şi păstreze cal­mul atunci când se confruntă cu o dezamăgire. La această concluzie au ajuns cercetătorii de la Clinica universitară Hamburg-Eppendorf, în urma unui experiment în cadrul căruia reacţiile participanţilor la un joc de noroc au fost înregistrate cu ajutorul tomografului.
De asemenea, o bătrâneţe împlinită presupune mai ales legături umane. Este ca şi cum în viaţa noastră s-ar închide un cerc: mai întâi ne îndreptăm către exterior, simţim nevoia de a primi recunoaş­tere din partea celorlalţi, aspirăm la carieră şi pres­tigiu, însă pe măsură ce îmbătrânim ne întoar­cem la fundamentele vieţii, la ceea ce contează cu ade­vărat. Descoperim fericirea în forma ei lipsită de spectaculos, dar cu atât mai profundă, în ceea ce constituie, de fapt, esenţa lucrurilor: în relaţii ba­zate pe încredere deplină cu oameni care sunt im­portanţi pentru noi şi în contactul permanent cu na­tura.
Credinţa şi spiritualitatea au fost şi ele identi­ficate de cercetători ca factori esenţiali, care contri­buie la fericirea din amurgul vieţii. Cei ce văd un sens superior în tot ce li se întâmplă şi încearcă să acţioneze în acord cu el duc un trai mai armonios, au o deschidere altruistă faţă de semeni, astfel pro­vocând din partea lor un răspuns similar. Şi gă­sesc în ei suficientă putere pentru a transmite senini ştafeta generaţiei următoare, cea căreia îi revine misiunea de a construi viitorul.