Întâmplările pe care vreau să vi le povestesc s-au petrecut în timpul Primului Război Mondial şi au fost trăite cu adevărat. Eroii povestirii au fost un dezertor şi un câine. Dezertorul - un român fugit din armata austro-ungară, împreună cu alţi şase camarazi, pentru a lupta alături de fraţii români de peste munţi - şi câinele, un dulău de stână, întâlnit de bietul fugar pe drum. Alergau amândoi spre mai bine, omul, ferindu-se de grăniceri, câinele, căutându-şi un nou stăpân. Dezertorul se furişa să ajungă cât mai curând peste munte, neştiind că în urmă, unul dintre cei şase camarazi, Văsălie, fusese prins şi spânzurat chiar pe graniţa românească, nici că în satul său din Mărginimea Sibiului, buna sa mamă era bătută de moarte ca să spună unde-i este feciorul.
Pentru calităţile de orientare demonstrate la trecerea munţilor, soldatul a fost înrolat în armata română ca cercetaş, trimis în patrulare, ca iscoadă, până aproape de liniile inamice. În acest răstimp, el a fost nedespărţit de Burcuş, câinele pribeag care îl urma pretutindeni, participând chiar şi la instrucţia plutonului.
La plecarea în misiune, comanda soldatului era scurtă: "Hai, Burcuş". Soldatul înainte şi, la o distanţă, adulmecând terenul şi văzduhul, Burcuş. Într-o altă misiune, mergând ca de obicei, soldatul înainte, cu binoclul de gât şi arma încărcată, iar Burcuş la distanţă, în urmă, adulmecând -, un fâlfâit deasupra capului anunţă dintr-odată o explozie. Soldatul s-a trântit la pământ şi un val de ţărână l-a acoperit. Când şi-a revenit, Burcuş săpa cu labele lui puternice în pământul afânat, ca să-şi salveze stăpânul. După luptele de la Mărăşeşti, soldatul a fost decorat cu "Virtutea Militară" şi "Ferdinand cu spade".
La puţin timp, tifosul şi-a făcut apariţia şi în rândurile companiei din care făcea parte soldatul. Tifosul era al doilea inamic pe care trupele române erau nevoite să-l înfrunte. Tânărul s-a îmbolnăvit şi a fost transportat cu ambulanţa cu cai la un spital, de fapt un cort-spital din spatele frontului, în care agonizau şiruri întregi de soldaţi. Bineînţeles că Burcuş l-a urmat şi a stat la uşa cortului până ce într-una din furgonetele cu morţi a fost aruncat şi stăpânul lui. Câinele s-a luat după căruţa ce mergea spre groapa cu var, dar nu urla, aşa cum îşi plâng câinii stăpânii, ci mergea liniştit. Când căruţa s-a oprit şi sanitarii s-au apucat de treabă, unul a spus: "Măi, câinele ăsta nu urlă, stăpânu-său o fi viu!". Într-adevăr, soldatul gemea şi a fost pus înapoi, în căruţa ce se întorcea spre spital, cu un om în ea şi-n spate cu un câine. După zile de suferinţă, soldatul s-a ridicat în capul oaselor şi l-a văzut pe Burcuş stând de pază răbdător şi credincios, aşteptându-l la intrarea în cortul-spital. Lăsat la vatră, soldatul l-a luat cu el pe Burcuş în trenul ce-i ducea spre viaţa nouă instaurată în România cea Mare, după victorie.
Uneori, soldatul îşi mângâia câinele, spunând: "Ehei, Burcuş, Burcuş, a trecut răul, e pace, e bine". Atunci Burcuş îşi aşeza capul pe genunchiul stăpânului şi suspina ca în tranşee, când moartea şuiera pe la urechile lui...
De fiecare dată, când se apropie 1 decembrie, gândul mă duce la jertfele cerute de Marea Unire, dar mă duce şi la acel soldat şi la câinele său, Burcuş, eroul patruped al Primului Război Mondial.
Aceste amintiri, aureolate de trecerea anilor, mi-au fost povestite chiar de stăpânul curajosului şi devotatului câine, care a fost tatăl meu.
SILVIA P. - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
