Televiziune, înot și tenis, cu cancelarul Austriei
- Zeci de ani ați fost impresar artistic și manager muzical al Operei de Stat din Viena, apoi, încă 19 ani, directorul general al celebrei instituții europene. Ați făcut performanță culturală și managerială, fapt pentru care ați fost menținut în funcție, până la o vârstă înaintată. Nici astăzi, la anii de pensie, nu păreți să fi abandonat preocupările dvs., căci oferiți, în continuare, consultanță în domeniu. Cum arată o zi din viața dvs., acum, când v-ați detașat de multele obligații profesionale de altădată?
- Știți cum se spune, "când nu mai faci nimic, dai consultanță". (Râde) În calitatea asta, e simplu: ești întrebat, răspunzi, se face ce spui, bine, nu se face, iarăși bine, tu îți încasezi onorariul și nu ai altă răspundere. Simplific, desigur, dar e mult mai relaxant decât ca director, când eram în Operă de dimineața până seara, mereu chemat la telefon sau în situația de a rezolva vreo problemă.
Revenind, ofer consultanță pentru Metropolitan Opera din New York, Opera din Tokyo sau Opera Națională din București și fac emisiuni de televiziune. Un prieten are o televiziune în Elveția, Germania și Austria și mi-a propus să fac 16 emisiuni culturale pe an. Eu am realizat, deja, peste 100, și nu mă opresc. Televiziunea a devenit activitatea mea principală. Nu m-aș fi gândit la asta până acum câtva timp, dar mi-a deschis o perspectivă interesantă. Călătoresc mult, în locuri în care mi-am dorit să merg, deși nu sunt așa de ahtiat după călătorii. Dar în unele zone, trebuie să mergi, măcar o dată în viață. De pildă, am făcut o splendidă și plină de învățăminte incursiune în istoria României, prin palatele regale. De asemenea, am făcut o emisiune despre artiștii din Cluj. Am făcut trei emisiuni la Moscova. Acum sunt gata de plecare spre Crimeea. Voi merge și la Yalta. Vreau să văd locul unde au stat "cei trei care au împărțit lumea". E o viață nouă, care m-a acaparat. Între timp, încerc să scriu și o nouă carte. Nu știu dacă voi mai izbuti, cu atâta alergătură. Dar ca să vă răspund mai exact la întrebare, ziua mea începe cu o jumătate de oră de înot, după care îmi consult agenda și plec la birou. Aici se întâmplă ca într-o zi să am de scris pentru una dintre publicațiile austriece care mă găzduiesc periodic, sau să pregătesc o emisiune, să am întâlniri cu artiști, impresari și manageri. Săptămânal, joc tenis. Am jucat și cu cancelarul Austriei și am avut delicatețea să mă las învins. (Râde) Cred că un stil de viață sportiv te menține în formă pe termen lung. Trebuie să fii disciplinat și sever cu tine, că altfel nu merge, pentru că una dintre plăcerile vieții este mâncatul și, dacă nu vrei să renunți la ea, măcar să nu consumi surplusul de calorii.
- Deci, sunteți și acum, destul de "aglomerat"...
- Da, exact, dar nu mă vaiet, pentru că eu sunt vinovat pentru asta. Altminteri, aș putea sta liniștit, la 83 de ani, să trăiesc din pensie și din ce-am mai agonisit.
"Mă simt mai mult român decât austriac"
- Anii de pensie vă fac să vă simțiți în retragere, mai puțin important ca înainte?
- Nu consider că sunt mai puțin acum decât atunci când conduceam Opera, cum n-am fost nici înainte de a prelua direcția Operei mai puțin decât după ce am devenit director. Cred că sunt egal cu mine însumi, că întotdeauna am lucrat la cel mai înalt nivel și am obținut rezultate excelente. Și, când spun asta, nu mă laud, nici nu mă amăgesc, pur și simplu sunt sincer cu mine. Sunt mulțumit cu destinul meu, ceea ce nu înseamnă că nu cred că pot mai mult, că nu năzuiesc mai sus, că nu fac mereu planuri să-mi depășesc propriile performanțe. Altfel, ar însemna să mă adorm cu părerea bună de sine și să scad în pretenții și în realizări.
- Nu vă lipsește deloc faptul că nu mai conduceți Opera? Era o zonă extrem de vizibilă și de strălucitoare.
- Nu, pentru că m-am pregătit sufletește și mental cu doi, trei ani înainte, pentru această postură în care sunt acum. Să nu uităm că am mai bătut un record: m-am pensionat la 75 de ani, vârstă până la care nici un director de dinaintea mea nu ajunsese să stea în funcție. Și mă uitam la câte un spectacol și-mi spuneam: "Asta este ultima oară când vezi Aida pe care ai făcut-o tu. Și ce-o să faci mai departe?". Și-atunci am scris două cărți în românește, de care m-am bucurat foarte mult: "De la Timișoara la Viena" (2002), "Spuse, trăite, dorite. Amintiri" (2011). Apoi, mi-am luat o proprietate cu ieșire la unul dintre cele mai frumoase lacuri din Austria, unde îmi place să merg vara, să meditez, să mă plimb, iar seara, să mă uit la televizor pe canalele românești, pe care se difuzează câte un film vechi, comunist. (Râde) Îmi plac aceste filme vechi, pentru jocul extraordinar al marilor noștri actori. Pe de altă parte, și când sunt la Viena, mă uit aproape în fiecare seară la buletinele de știri românești, spre exasperarea soției mele. Mă miră mult ce se întâmplă în țară. Nu mă mai enervează, pentru că e țara mea. Atașamentul pentru România este mai mare acum decât oricând în cursul vieții mele. Poate pentru că, deși arborele care sunt își întinde tot mai mult coroana către cer, rădăcinile, bine înfipte în pământul românesc, îmi sunt și ele tot mai aproape. Mă simt mai mult român decât austriac și mai în pielea mea în limba română decât în limba germană, deși am trăit cea mai mare parte a vieții aici.
"Austriecii nu sunt chiar așa de simpatici"
- Ceea ce ați făcut o viață întreagă în Austria, puteați face în multe alte locuri din lume. De ce ați ales Viena?
- S-a întâmplat să rămân în Austria, nu mi-am dorit asta. Mi-ar fi plăcut mult mai mult în Italia, din toate punctele de vedere, începând cu limba și cultura ei. Austriecii nu sunt așa de simpatici, sunt destul de naționaliști și au o atitudine imperială, se uită superior la cei veniți din Est. De altfel, eu am fost destul de atacat aici, pe seama faptului că sunt român. Dar așa mi-a fost destinul. Am venit aici cu mama și cu tata, am studiat la Conservatorul din Viena, am cântat aici, am devenit antreprenor cultural... Lucrurile au mers de la sine în acest oraș, care îți oferă totuși multe oportunități și nu a fost nevoie să caut alt loc.
- În directoratul dvs. la Operă, ați îmbinat două calități care, în general, nu se întrunesc în aceeași persoană: creativitatea (căutarea și recunoașterea de talente) și știința managementului (promovarea și administrarea talentului). Ce abilități speciale îi trebuie cuiva ca să facă ambele lucruri?
- În primul rând, trebuie să cunoști foarte bine domeniul în care activezi. Pentru mine, baza a tot ce am știut despre operă a fost ce am învățat la Opera din Timișoara. E vital să știi cum funcționează o operă, din punct de vedere tehnic, ce e posibil și ce nu e posibil, care sunt notele muzicale, să poți deosebi o interpretare bună de una mediocră sau de una foarte bună, să poți aprecia ce poate cânta unul sau altul etc. Atunci poți să te înțelegi cu artiștii, să ai argumente pentru deciziile tale și să iei cele mai bune hotărâri. De asemenea, e important să cunoști câteva limbi străine, pentru o mai facilă comunicare cu impresari și artiști. Eu vorbesc șase limbi destul de bine și asta m-a ajutat să mă apropii de oameni din diferite țări și culturi. Instinctul, flerul are și el un rol important.
- Spuneați că ați învățat totul la Opera din Timișoara. Patima aceasta pentru operă a pornit încă din România?
- Da. Între 13 și 25 de ani, până am plecat din România, dragostea mea au fost, în aceeași măsură, teatrul și opera din Timișoara. Mergeam la fiecare spectacol, am jucat și ca figurant. Am luat ore de canto și mi-am dorit să devin cântăreț. Iar când am venit în Austria, cinci sau șase ani am trăit din cântat. N-am fost un cântăreț ieșit din comun și n-am ajuns foarte departe, dar mi-am câștigat totuși pâinea din cântat. Apropo, poate niciodată în viață n-am avut o fericire mai profundă, decât atunci când m-au angajat prim bariton la teatrul din Klagenfurt. O altă bucurie enormă am avut la șapte ani după plecarea din România, când am fost invitat la Opera din Timișoara, în orașul meu, să cânt în două spectacole: "Traviata" și "Carmen".
"Am fost acuzat că românizez opera vieneză"
- Aveți multe realizări de care să fiți mândru. Există unele care să vă fi bucurat în mod special?
- Mă bucură amintirea unor prietenii speciale, cu artiști de mare valoare, cum e cea cu Placido Domingo, cum a fost aceea cu Ludovic Spiess. Mă bucură că am putut lansa aici, la Viena, numeroși artiști români, dintre care unii au făcut o carieră impresionantă. Mai sunt și azi la Opera din Viena șapte români, pe care eu i-am angajat și care își confirmă, în fiecare zi, calitatea. Am fost acuzat, la un moment dat, că românizez Opera vieneză. O frază destul de naționalistă, de altminteri. Dar la mine a contat calitatea artistică, nu apartenența etnică. Și mă mai bucură că printre acești artiști români pe care i-am adus aici, se numără poate cea mai importantă voce din istoria teatrului cântat din România, cea a Ilenei Cotrubaș. Succesul unor artiști în care am crezut a fost și succesul și împlinirea mea. Am avut și dezamăgiri, dar acelea sunt date uitării. În amintirea tuturor au rămas cei care au fost câștigători. Să știți că școala de muzică românească este foarte bună, încă superioară Vienei. De aceea, sunt mulți cântăreți români și în Austria și în multe alte țări. Și asta mă face să fiu mândru că aparținem aceluiași pământ.
- D-le Holender, aveți o existență plină de împliniri. Există bucurii și acum, la anii mai târzii ai vieții?
- Bucuriile mele actuale sunt legate de copii. Am trei, unul din prima căsătorie, și doi mai tinerei - o fată de 20 de ani, care studiază violoncelul, și un băiat de 25 de ani, care a terminat Dreptul și Universitatea de Muzică și este solist. O împlinire enormă am avut în primăvara acestui an, când fata mea a cântat un concert de violoncel, pe scena Ateneului Român, iar băiatul a cântat în două spectacole la Opera Națională din București. Este ceva să-ți vezi copiii performând în țara natală și culegând aplauze. Apoi, mai am bucurii legate de artiștii pe care îi recomand și care confirmă. De asemenea, poate că o să vi se pară ciudat, dar mă bucură eșecul unor artiști pentru care nu-mi dau avizul și care totuși sunt luați în spectacole. Sigur, nu e prea elegant să te bucuri când cineva ratează, dar pe mine mă mulțumește gândul că nu mi-am pierdut flerul. Astfel de satisfacții, din păcate, am mereu, și vizavi de instituții culturale din România.
"De la Viena, România se vede foarte puțin"
- Cum se mai vede România azi de la Viena? Am depășit stadiul de "mâncători de lebede"?
- Se vede puțin, foarte puțin. Mai degrabă, România e ignorată. Nu prea contează ce se întâmplă acolo, pentru Europa Centrală și de Vest. Necunoașterea asta e și bună, și rea. Ne scutește de critici și oferă surprize plăcute celor care își înving temerile și merg să cunoască România. Toți austriecii pe care îi cunosc și au fost măcar o dată în țara noastră au rămas încântați. Natura este fabuloasă, iar ei apreciază asta, dar sunt fermecați și de orașele în care s-au păstrat părțile vechi, Sibiul, Brașovul, chiar și Bucureștiul, de mânăstirile din Moldova... E foarte puțin ce văd ei, într-un sejur, dar e ceva care îi marchează. Din păcate, noi nu știm să ne folosim de aceste frumuseți, ca și de nivelul de inteligență și de talent, de celelalte daruri native ale poporului român. Ne manifestăm mult sub ele. Mă refer la cei care conduc treburile publice și care nu sunt, totuși, mult diferiți de restul românilor. La noi există un stil al improvizației permanente. Soția mea, care este elvețiancă, nu poate înțelege nici acum acest fel de-a fi al românilor. E un miracol cum putem, totuși, să rezolvăm unele lucruri, fără a respecta mai nici o regulă, de la cele minime, de conviețuire și comunicare, până la cele de organizare administrativă și politică. Totuși, iată, izbutim. De aceea, când mai mergem în țară sau avem de-a face cu români pe-aici, la sprânceana ei ridicată, o liniștesc: "Lasă, că o să fie bine". Și s-a obișnuit ca realitatea să-mi dea dreptate în această privință.
- Vă mai e dor de România? Și dacă da, ce anume vă mai leagă de țară, după aproape șase decenii de când ați părăsit-o?
- Nu mi-e dor de România, pentru că merg în țară de câte ori am ocazia. Uite, peste câteva săptămâni, voi merge să vorbesc la un congres al medicilor cardiologi, desigur, nu despre cardiologie, ci despre muzică. Am fost măgulit de invitație și bucuros că pot vizita Sinaia. De asemenea, merg frecvent la Timișoara, unde mi-am luat o casă. Și eu chiar așa spun: merg acasă.
Foto: 123 RF (2), AGERPRES (2)