Părintele Cosmin Ioan Sîmboan, din Curciu, jud. Sibiu - "Niciodată crucea nu e mai grea decât poţi s-o duci"

Preoţii satelor româneşti

Dimineaţa de octombrie se trezeşte din somn, îmbrăţişată de primele raze de soare şi de albastrul cerului. Drumul trece printre dealuri molcome, golaşe de-a dreapta, împădurite de-a stânga, terasate ciudat, într-un fel de trepte, perfect egale, numai bune pentru jocul vreunor prunci de uriaşi. Ajung în satul Curciu, din judeţul Sibiu. Pare pustiu, atât e de linişte pe cele trei uliţe drepte şi lungi, ce ţin firul văii care-l străbate de la un capăt la celălalt. În poarta bisericii mă aşteaptă, conform "convocării", părintele Cos­min Ioan Sîmboan. Mă bucur tare! Făcute "de meserie", la început, drumurile mele prin sate pier­dute, unde singurul licăr de viaţă şi de speranţă este biserica, au devenit, de la o vreme, bucurie curată. Aşezări condamnate la moarte, cu obştea de altă­dată risipită prin ceea lume, în căutarea unei bucăţi de pâine mai albe, su­pravieţuiesc sufleteşte, datorită vreunui preot cu chemare adevărată, care se jert­feşte în sărăcie, ca să le ţină trează, măcar nădejdea în Dumnezeu. Sim­pli, modeşti, dar cu familii bo­gate, părinţi de prunci "câţi dă Dumnezeu", preoţii satelor noastre umplu duminicile cu glasuri de clopot, ţinându-şi slujba cu atâta adevăr şi ardoare, de parcă biserica n-ar încăpea de numărul credin­cioşilor. Lumină de la lumină.

Sofronie de la Cioara

Nu e foarte mare biserica, dar soarele ce-o inun­dă prin toate ferestrele îi dă, cumva, dimensiuni de catedrală, iar părintele stă chiar între raze, iluminat. Bucuria din glasul său este molipsitoare, ca şi când prin ea s-ar răscumpăra, peste timp, obida ortodoc­şilor trăitori pe aceste meleaguri, care abia târziu au avut o biserică a lor. Se rugau, când li se permitea, în biserica evanghelică, sau în şurile mai încăpă­toare ale unor gos­podari din sat. În secolul al XVIII-lea, frământările timpului au ajuns şi în locul acesta, uitat de lume, dar nu şi de Dumnezeu. Fiica preotului greco-catolic s-a căsă­torit cu un tânăr din Sebeş, tot preot şi el, căruia, însă, socrul i-a refuzat cedarea prerogativelor biseri­ceşti. Tânărul preot a plecat în Ţara Românească, s-a hirotonit preot ortodox şi s-a întors în sat alături de călugărul Sofronie de la Cioara, eroul cruciadei ţăranilor orto­docşi din Ardeal. Împreună, i-au con­vins pe majori­tatea creştinilor din comunitate să nu renunţe la credinţa ortodoxă, chiar dacă nu aveau o biserică a lor. Abia la începutul secolului XIX, sătenii din Curciu şi-au văzut dorinţa împlinită: o primă bise­rică de zid, ridicată în cimitirul ortodox al satului. Piatra de temelie a actualei biserici este pusă în anul 1872, atribuindu-i-se două hramuri: SfântaTreime şi Sfinţii Mărturisitori Ardeleni.

"Una vrea omul, alta dă Domnul"

Părintele Sîmboan îşi mărturiseşte emoţia. Con­sideră că tot ce a trăit până acum a fost rânduială dumnezeiască, chiar dacă nu a înţeles dintru început asta. Bunicii şi părinţii i-au deschis drumul spre biserică încă de mic, dar, la vârsta unor prime ale­geri, nu a ales Seminarul Teologic, ci s-a înscris la un liceu veterinar, lângă Gherla, de unde e de loc. "Nu mi-am propus să fiu preot, dar impre­sionat de credinţa şi atmosfera magică a locului, mergeam foarte des la Mânăstirea Nicula, astfel încât, în clasa a XII-a, mi-am propus să dau la Teologie". A fost greu, a trebuit să muncească, să se întreţină, sprijinul pe care părinţii i-l puteau oferi fiind ne­în­semnat.
"Contează foarte mult familia din care provii. Pentru că as­ta este baza formă­rii tale ca om, altfel nu poţi. Am avut bu­nici foar­te credin­cioşi şi o străbunică ce a trăit 103 ani, fără să-şi piardă minţile. A fost foarte înţeleaptă, ştia de ea, nu avea nevoie de ajutor, alegea fa­sole, dădea la porci, făcea mân­care. În toa­tă viaţa ei, o im­por­tanţă ma­joră a avut-o rugă­ciunea, o oră dimi­neaţa, o oră seara. Postea mier­curi şi vineri, asta era rân­duiala ei. Deşi se ruga foar­te mult, nu citea din carte, ci spu­nea din minte. Mai târ­ziu, am aflat, la fa­cultate, despre rugă­ciunea inimii, ru­gă­ciu­nea minţii. Aşa mi-am dat sea­ma că ţăranul ro­mân făcea de mii de ani, ceea ce ştiinţa certifică abia as­tăzi: îşi îngrijea su­fletul, ca să trăiască frumos. Pe părinţi nu i-am văzut niciodată bând alcool sau înjurând. Contează foar­te mult şi mediul în care trăieşti. Aveam un prieten foarte credincios care era apropiat de Mânăstirea Nicula, el m-a şi introdus în această lume a mona­hilor. La sfârşitul liceului, aveam starea sufletească pregătită, dra­gostea de Dumne­zeu, şi m-am gândit că asta tre­buie împăr­tăşit, talantul nu trebuie în­gropat. Nu sunt perfect, dar am încercat mereu să fiu atât cât se poate de bun", spune părintele.
Nu regretă că a venit aici, la o distanţă atât de mare de locul natal. "Când devii preot, e ca în răz­boi, trebuie să te duci unde eşti chemat. Ştiţi cum se spune: «Una vrea omul, alta dă Domnul!». Oa­menii ne-au primit foarte bine, sunt credincioşi, majoritatea vin la slujbă îmbrăcaţi în straie popu­lare. După un an, când am devenit şi profesor de religie, am încercat să-i armonizez pe ortodocşi cu penticostalii, să le predau Evanghelia lui Hristos fără discriminare, să fiu ecumenic pe cât se poate. Le-am câş­tigat res­pec­tul, iar acum toţi îmi spun «Părin­te­le», prea puţini îmi ştiu nu­mele de fa­mi­lie. Mă bucură asta".

Un întreg: preotul şi jumătatea sa

Părintele Sîm­boan for­mează un în­treg cu so­ţia sa, Ioa­na, şi o fa­milie fru­moasă, cu Ma­ria şi Marius, cei doi co­pii blonzi şi luminoşi, ale căror râsete se aud până aici, din curtea ca­sei parohiale. Pe doam­­na preoteasă a întâl­nit-o tot într-unul dintre pele­rinajele la Mâ­năs­tirea Nicula, semn că evlavia pe care o are la Maica Domnu­lui i-a mai dat părintelui Sîmboan un semn. "Dum­­nezeu a rânduit să-mi găsesc o soţie de­să­vârşită, jert­fel­nică, credincioasă, ceea ce e mare lucru. Ne-am unit şi la bine, şi la rău. E o mare pro­vocare pentru un preot să-şi găsească o preo­teasă vred­nică, puternică, dispusă să îndure poate multe frustrări, să se jertfească pentru a ţine familia unită şi întrea­gă. Cred că, între soţi, important e să se accepte unul pe altul aşa cum sunt, să nu doreşti să-l schimbi pe celălalt, ci să-l iubeşti şi să-l în­ţelegi. Dra­gostea trebuie să biruiască totul."

"Să rămâi curat, într-o lume murdară"

- Dacă n-ar fi ispitele, mai multe ca frun­za şi iarba...

- Ispitele vin din trei locuri: din neputinţa ta, de la oameni şi de la diavoli. Nu numai ca preot, ci pur şi simplu ca om, întâi trebuie să fii tu în regulă, să ştii ce cale ţi-ai ales, să-ţi asumi crucea lui Hristos, care, chiar dacă nu este uşoară, trebuie s-o duci cu drag, pen­tru că niciodată crucea nu este mai grea decât poţi să duci. Hristos alege o cruce potrivită fiecăruia. Se spune aşa: să ferească Dumne­zeu să ai de dus cât poţi cu adevărat să duci! Că întotdeauna e mai uşor decât pare, dar noi trebuie să învăţăm să ne în­vingem neputinţele, să ne ducem ispitele. Este o ispită foarte grea, ce-i drept, să rămâi moral în zilele astea, să nu furi, când toată lumea fură, să nu minţi, când toată lumea minte, să rămâi curat într-o lume murdară. Să-ţi păstrezi drumul spre Hristos, cu nădejde.

- Ne ajută spo­vedania în lup­ta cu ispitele?

- Spovedania e foarte impor­tantă pentru omul modern. Suntem îndrumaţi să mer­gem la psiholog, dar poporul ro­mân mergea la psiholog înainte ca această mese­rie să se inven­teze, căci preotul ţinea loc şi de psiholog. Doar că acesta, pe lângă faptul că te dezmeti­ceş­te de cap, îţi mai dă pe deasupra şi harul lui Dumne­zeu. Împărtăşania este, la rândul ei, un medicament care te revigorea­ză şi te repune pe linia de plutire. Sunt păcate foar­te grele, care-l slăbesc pe om şi care fac ca, în astfel de momen­te, să nu poată primi împărtă­şa­nia. Unui om în pragul co­mei nu-i dai medica­mente puternice, că-l ucizi. Întâi îl întăreşti, îl pregăteşti să primească hrana Împărăţiei lui Dumnezeu.

Albinuţa lui Dumnezeu

- Părinte Sîmboan, vă ascult de aproape o oră, şi nu pot să nu vă întreb dacă vorbiţi la fel şi în biserică. Ai zice că preoţia începe odată cu dum­neavoastră. De unde vine entuziasmul? Dar bucu­ria?

- Mai ales când eşti preot, trebuie să fii bucuros şi optimist, pentru că-l vesteşti pe Hristos. Hristos este bucurie şi asta trebuie să vestim şi noi: "Bucu­raţi-vă şi vă veseliţi!". Că ai fost flămând, batjo­corit, sărac, bucură-te! La Înviere se ajunge doar trecând prin Golgota. Iar viaţa întru Hristos trebuie să ţi-o asumi cu bucurie. Mulţi oameni vin la Litur­ghie întristaţi şi tot aşa pleacă, ceea ce înseamnă că nu l-au găsit pe Hristos, au venit la biserică doar ca să aibă de unde pleca. Hristos vesteşte Evanghelia bucuriei, Evanghelia fericirii. Iar dacă te-ai îm­părtăşit, fii bucuros că Împăratul Împăraţilor e în tine!

- Mă gândesc că nu e chiar foar­te uşor să fii preot de ţară... Cuvin­tele sfinţiei voastre sunt înţelese? Vin oamenii să vă as­culte?

- S-a-ntâmplat la început să vină mai puţini la bise­rică, dar mi-am a­min­tit ce-mi spunea duhov­nicul meu: "Nu vin credincio­şii la biserică? Nu-i nimic, fă slujba ca şi când ar fi biserica plină! Nu contează câţi credincioşi sunt în biserică, contea­ză să fie Hristos pe masă". Asta în­seam­nă biserica vie, biserica luptătoare. Dacă am înţelege viaţa din biserică, ar fi extraordinar, pen­tru că Hristos este viaţa. Cu El, suntem în echipa cea bună, echipa ca­re va ieşi birui­toare, oricât de pu­ţini vom rămâne. Prin orice vom fi nevoiţi să trecem în viaţă, cu harul lui Dumnezeu vom birui toate. Cred că pe vremuri era o teologie mult mai simplă, dar şi mai profundă decât cea pe care mulţi o practică azi. Ea se găsea în inima fiecărui creştin, în inima bunicilor şi stră­bunicilor noştri, care erau oameni simpli. Ei se ru­gau după ce se spălau pe faţă, dimineaţa, în faţa icoanei sau a carului cu fân, nu se puneau niciodată la masă fără a spune o rugăciune sau fără a-şi face măcar sfânta cruce şi nici nu se culcau fără a spune o rugăciune seara. Dumnezeul lor era "integrat". Nu trebuia să-l caute în altă parte. Harul lui Dumnezeu este ca o albină care nu se aşază pe toate buruienile, ci caută doar polenul cel bun, floarea cea mai bună. Dacă tu nu eşti ca o floare curată, înmiresmată, nu coboară nici harul în sufletul tău.

Foto: arhiva personală pr. Sîmboan