Despre Transnistria ("Republica Moldovenească Nistreană") s-a vorbit mult în anii 90. Este "cucerirea" Armatei a 14-a a Rusiei și soră cu pseudostatele Abhazia, Nagorno-Karabah și Osetia de Sud. Piciorul rus, obișnuit să calce orice fâșie de pământ din statele fostei URSS, a lăsat pretutindeni, în regretatul imperiu, "subiecte" de drept politic, nerecunoscute de ONU și de țările aflate în conflict cu armata Moscovei. Ne amintim de luptele din 1992, de pe Nistru, în care au pierit peste o mie de moldoveni, uciși de "eroii" generalului Alexandr Lebed, viteazul care a amenințat România că armata sa poate ajunge la București "în două ore". Până a ajunge la București, armata generalului s-a ocupat de Tiraspol, cu participarea naționalistului comunist Dmitri Rogozin. În anul 1994, echipe de pușcăriași ruși, găgăuzi, ucraineni și moldoveni, supravegheați de miliție, au distrus școala generală, viitorul liceu "Lucian Blaga", pentru că folosea limba română și alfabetul latin. A doua distrugere a avut loc în 2004, iar a treia, în 2014. Din zece în zece ani, s-a încercat ruperea școlii de sub autoritatea Chișinăului, dar părinții, elevii și profesorii au rezistat cu eroism presiunilor criminale. Printre luptătorii cauzei românești, activând eroic în această insulă slavizată, s-a remarcat profesoara Raisa Pădurean, directoare adjunctă a liceului. Povestea ei doare orice inimă românească.
"Valiza, gara, România"
- Sunteți de 24 de ani profesoară la Liceul "Lucian Blaga" din Tiraspol. În anul 1994, a avut loc prima devastare. Purtați "vina" de a fi români și de a sfida "autoritățile" transnistrene. Întâmplarea aceasta dramatică este prea puțin cunoscută la noi. Cum a fost?
- Era în octombrie 1994. Îmi pregăteam copiii să plece, cu bagajele, la bunici. La un moment dat, directorul adjunct mă cheamă la școală. "Ce s-a întâmplat?", întreb. "Școala e devastată", mi-a spus. "E grozăvie!". Am mers în speranța că se mai poate face ceva. Ceea ce am văzut atunci m-a marcat pe viață. Mobila și băncile școlii erau distruse, au rupt și au dărâmat tot ce s-a putut dărâma. În jurul școlii, grupuri de studenți moldoveni, de la așa-zisa universitate locală, purtau pancarte agitatoare și strigau rusește: "Români fasciști", "Duceți-vă în România", "Plecați acasă", "Valiza, gara, România". Noroc că părinții au fost tari. Au venit noaptea, îmbrăcați în salopete și am hotărât să refacem stricăciunile. Noapte de noapte am lucrat ca la propria noastră casă. Cine a devastat școala nu știe nimeni, nici până în ziua de astăzi. Știm, însă, cine a spart școala în 2004 și în 2014: pușcăriași, bețivani de pe stradă, oameni fără adăpost! Supravegheați de miliție, toate națiile din închisori au dat iama și au distrus, s-au luat la întrecere, au aruncat în stradă avutul nostru. Au rămas numai trei obiecte simbolice: pușcăriașii nu au reușit să distrugă portretul lui Eminescu, steagul tricolor și o icoană a Maicii Domnului. Le-am recuperat în grabă și le-am ascuns. În rest, tot, tot, tot a fost sfărâmat. Au dus cu camioanele la marginea orașului, în depozite de lemne, băncile și scaunele, catedrele și materialele grafice și hărțile de pe pereți. Culmea "generozității", generalul Lebed s-a oferit să ne aducă un tanc și o grupă de soldați ruși în fața școlii, ca să ne apere de atacul nelegiuiților beți instigați de autorități, care aveau ordin să ne împiedice să refacem lăcașul limbii române. I-am mulțumit, dar am refuzat. Am hotărât să ne apărăm singuri.
"Am reușit să ne întoarcem în școală, pentru că s-au implicat organismele internaționale"
- În anul 2004 a avut loc o nouă devastare a școlii, considerat cel mai feroce atac anti-românesc din Tiraspol.
- Era luna iulie. Antiufeev, un criminal urmărit internațional, șeful securității lui Smirnov, a fost coordonatorul acțiunii bolnave împotriva școlii noastre românești. I-am trimis pe copii acasă, la fel ca în 1994. Băncile au fost scoase în curte, tot mobilierul a fost fărâmat. Paznicul fusese închis într-o clasă, dar a reușit să iasă pe geam și să ne anunțe. Ograda era plină cu diverși ștabi locali: șefa administrației din Tiraspol, șefa secției de învățământ și mulți ofițeri. Ulterior, toți au devenit miniștri și directori, ca răsplată a distrugerii școlii. Le-am cerut documentele de intrare în instituția noastră, dar au început să mă înjure grosolan. Toată vara, școala a fost păzită de miliție, să nu ne apropiem. Noi veneam zilnic, cu elevii, și protestam de la distanță. Cu toate că n-am putut să intrăm, am câștigat reîntoarcerea în clasă, deoarece s-au implicat organismele internaționale. Pe 30 august, am scris o scrisoare șefului miliției locale, în care rugam să fim păziți la începutul anului școlar. Din păcate, în primele săptămâni, miliția nu și-a respectat promisiunea și nu ne-a dat voie să ne adunăm în curtea școlii. "Veți fi arestați", ne-au zis. Atunci ne-am dus copiii cu autocarul la o școală vecină, în satul Copanca. După ce ne-am întors, fiecare profesor, cu clasa lui, a contribuit la repararea școlii distruse. De aceea, pot spune că 2004 a fost un an greu. Și băiatul meu, Andrei, a fost arestat și bătut. Milițienii și KGB-iștii turbaseră.
- Iar după zece ani, când lucrurile păreau să intre în normalitate, atacul asupra școlii s-a repetat.
- În 2014 au fost mai puține distrugeri, dar semnificația atacului nu s-a schimbat. Au luat altă tactică, cu impozitele, cu listele salariaților. Era în decembrie. Au dat buzna în liceu și au pus o domnișoară să ne solicite lista angajaților, cu salarii, cu tot, cu tot. Ce doreau? Să ne pună taxe de... cetățeni străini! Eram români și doream să avem învățământ în limba română, cu alfabet latin? Atunci să plătim ca străinii!!! Directorul Ion Iovcev a refuzat. Nu avem nimic în comun cu voi, a spus el, de ce să vă dau lista? Doi erau în uniformă, doi erau civili. Dar în fața școlii, microbuzul era plin cu mascați. Cu puțin noroc, am scos din birou o cameră foto și am început să pun în imagini ceea ce se întâmpla. Mi-au cerut să-l deconectez. De ce? am întrebat. E spațiu public, am același drept ca și voi. Cine sunteți, de ce ne dați ordine? Până la urmă, am scos cardul cu filmarea pe furiș și l-am dat unei femei de serviciu, care, la rândul ei, l-a dat unui elev să-l păstreze. Au căutat peste tot, dar nu l-au găsit. Imaginile au ajuns în România și apoi în toată lumea.
"Dispariția limbii române este cea mai dramatică amenințare a zonei"
- Doamnă Raisa Pădurean, cât românism mai există în satele transnistrene? Mai vorbesc localnicii românește?
- Nu! În liceele românești, da, se învață o limbă română corectă, dar generațiile mai vârstnice vorbesc o româno-rusă greu de înțeles. Din fericire, mai sunt încă active Liceul "Evrica" din Râbnița, Liceul "Alexandru cel Bun" din Bender, Liceul "Mihai Eminescu" din Dubăsari, Liceul "Ștefan cel Mare" din Grigoriopol și Școala Românească pe Roți, din satul Rohi. Cărora li se adaugă, desigur, liceul nostru din Tiraspol. Dar copiii se împuținează și școlile se sting. Natalitatea a scăzut și mulți copii pleacă în România, ori la școli private din Chișinău sau din alte orașe basarabene. Pe de altă parte, tinerii nu au nici o activitate în limba română, nu este presă, nu este televiziune, nu este radio. O singură televiziune din Tiraspol emite o jumătate de oră în limba română, de multe ori, cu aceleași programe repetate. Este corectă această situație aberantă? Când ne-au instalat televiziunea digitală și au venit cu decodorul, le-am cerut să putem vedea un program din București și unul din Chișinău. S-au enervat și au aruncat aparatul, au plecat înjurând. În aceeași ordine de idei, duceți-vă în orice librărie, în orice bibliotecă și cereți o carte în limba română, fie ea și scrisă cu chirilice. Nu găsiți! Dispariția limbii române este cea mai dramatică amenințare a zonei.
- Ce se va întâmpla dacă Uniunea Europeană va lua în calcul o extindere spre est, doar până la Nistru, a Basarabiei? Ce vor face cei 400.000 de români din Transnistria?
- În cazul în care UE va pune graniță la Nistru, așa cum se spune, peste râu nu vor rămâne decât bătrânii care nu se pot deplasa. Restul moldovenilor vor trece în Basarabia și vor pleca mai departe, spre vest. Sunt plecați deja foarte mulți. Chiar și absolvenții noștri ajung la Iași, la Suceava sau la București, iar unii dintre ei pleacă spre țările occidentale. Dar să știți că și mulți ruși învață limba română, și-au luat cetățenia română și au afaceri sau servicii în România. Ei nu pot accepta să mai rămână în sărăcia rusească de-aici. Cine va rămâne cu siguranță în locul ăsta este Armata a 14-a! Există atâta armament în cazemate, încât nu-l vor muta niciodată, orice tratat ar semna politicienii de la Moscova. Dacă vrea cineva să vadă o imagine victorioasă a comunismului în ziua de azi, să viziteze Transnistria.