Neștiutele căi ale Domnului... Pr. RADU IOAN TRIFON: "E foarte important ca un copil să crească cu Hristos"

- Catedrala Eroilor, Hunedoara -

- A fost 20 de ani inginer, apoi asistent universitar, de zece ani e preot, și de cinci, și consilier pe probleme de învățământ și tineret, la Episcopia Devei și Hunedoarei. A mai fost, o vreme, și "star rock", ca membru al trupei "Bethleem", cu care a cunoscut un nesperat succes. Dar cel mai mult i-a plăcut să-l slujească pe Dumnezeu -

"Lovește primul"

- Părinte Trifon, sunteți preot, și pare ciudat să vă întreb cum ați ajuns de la rock, în biserică? Care este povestea legăturii dvs. cu muzica?

- Eu, de cântat, am cântat încă din clasa întâi. N-am fost atras de muzica clasică, dar am cântat tot ce se difuza la radio, pe vremea aceea: Semnal M, Compact, Holograf... Am cântat și la școală, am participat la "Cântarea României", la toate concur­surile, iar când am terminat liceul, în 1986, am vrut să merg la Conservator. Făcusem deja zece ani de pian, îmi plă­cea, dar tata s-a lăsat con­vins de pro­fesoara de pian că asta nu este o meserie și mi-a interzis să dau la Conser­vator. Așa că m-am dus cu valul la Electro­tehnică, la Timișoara. La facultate, preocuparea mea pentru muzică s-a con­cretizat în ceva real, am înființat o trupă rock stu­dențească. Deși nu mi-a plăcut nicio­dată ingineria, am rămas, timp de un an, asistent uni­versitar, până când am pus, la modul se­rios, bazele for­mației mu­zi­cale. Când am început să avem concerte, ieșiri, înre­gistrări radio, mi-am dat demisia din ca­riera univer­sitară.

- Ce mesaj avea mu­zica pe care o cântați?

- Erau anii de după Re­voluție, și am compus niște piese foarte dure, cu mesaj social. Una se nu­mea "Lo­vește primul", era o piesă anti Iliescu, despre acel zâmbet viclean al său, cu care a ignorat orice, și Piața Universității, și mineria­dele, totul. Piesa a fost di­fuzată la radio și am avut surpriza să rămână pe locul I în topuri timp de șapte săptă­mâni. A avut un succes extraordinar, care ne-a în­curajat să continuăm. În 1995, am înregistrat, în studioul lui Adi Ordean, un CD pe care l-am lansat la magazinul "Muzica" din București. La lansare, am avut parte de pre­zența celor de la Holograf, iar Horia Moculescu a scris o cronică foarte bună, spunând că asta nu e doar rock, ci e muzică ade­vă­rată. La fel și Petre Magdin.

- Și de ce ați renunțat?

- După succesul cu "Lovește primul", s-a ivit o ocazie în București, ca o trupă englezească să caute un solist vocal. M-am dus, dar am avut neșansa să intru primul la preselecție, mi s-a dat o orchestrație și mi s-a spus să fac text și linie melodică, într-un sfert de oră. Aveam experiența compusului, am scris, am cântat, a fost ok, dar după mine, au mai urmat alți 20 de inși, și, la sfârșit, am ieșit pe locul doi. Să fii primul sub linie, e jale, mai ales că mi s-a spus: "Ne-a plăcut vocea, ne-au plăcut ideile, modul în care compui, dar nu ne place înfățișarea ta". Și au luat un arătos de doi metri, cu părul negru, cu ochi albaștri. Atunci am decis să închei cu muzica, cu facultatea, cu totul. Și am făcut o depresie. Dar Dumnezeu m-a ajutat să mă vindec, ducându-mă la Mânăstirea Râmeți. Era Vinerea Mare. Acolo, a­ceeași poveste: plete, cer­cel în ureche, maicile spu­neau: "Piei, satană! Ieși afară!". Dar am avut de­terminarea să rămân, până am reușit să intru la pă­rintele Ioachim, despre care auzisem că e un du­hov­­nic deosebit. Mi-a spus multe, foarte multe lu­cruri pe care le-am înțeles atunci pentru prima dată. Mi-a zis că-mi dă canon să-mi tund părul. Cum să fac asta? Hris­tos avea plete, domni­torii români, la fel... Mi-a zis că părul meu e trufia mea și, când voi renunța la el, atunci lu­crurile se vor aranja.

Sfatul părintelui Ghelasie

Doar că a mai durat trei ani, până când am decis să fac ce mi-a zis părintele Ioachim, să re­nunț la plete. Aveam un păr pe care mi-l cereau doamnele în oraș, mă întrebau dacă nu-l vând, așa că, într-adevăr, era și un pic de mândrie acolo. Cu trupa, aveam în pregătire al doilea album, urma să îl înregistrăm, când eu am zis că nu mă mai regă­sesc pe scenă. Apoi, după ce am renunțat la scenă și la vedetism, lucrurile s-au legat.

- Și înclinația către teologie cum a venit?

- Înclinația către teologie s-a produs când încă mai cântam. Primeam foarte multe scrisori, căci pe vremea aceea nu era internet, nu era facebook, nu era nimic, erau doar fan-box-uri în reviste. Aveam un fan-box al trupei Bethleem, în revista "Pop, rock'n'show" a lui Andrei Partoș și încă într-o re­vistă. Primeam mesaje, scrisori, chiar cu sacii. Ver­surile pe care le scriam nu erau reli­gi­oase, dar erau spi­­rituale, vorbeau și despre Dum­ne­zeu, despre dragos­te, despre speranță, despre lumea de dincolo de lume și, spre surprinderea mea, am început să primesc scrisori în care mi se cereau sfaturi. Fete, băieți, doamne, bărbați, ajunși în pragul di­vorțului, își puneau nădejdea în sfatul meu. Nu știam ce să răspund, eram neștiutor complet, mă căsătorisem și eu între timp și căs­nicia mea mergea foarte bine, nu era nici o pro­blemă. Atunci am început să ci­tesc, mai întâi psi­hologie, apoi religii orientale și, la un moment dat, am început să citesc scrieri ale părin­ților contem­porani: pă­rintele Cleopa, părintele Pai­sie, era explozia aceea de spiritualitate după care România tânjea. Încet, domeniul acesta al religiei a început să-mi placă mai mult decât toate celelalte. Între timp, mă angajasem la Romtelecom, lucram în proiectare, dar simțeam că nu e locul meu și tre­buia să fac ceva în plus. Ce puteam să fac? Ceva cu mintea. M-am gândit din nou la Conser­vator, visul din tinerețe, la filologie, filozofie. Un văr al tatălui meu, preot în Sebeșul de Sus, Dum­nezeu să-l odih­nească!, mi-a spus: "De ce nu te duci tu la Teolo­gie? Că acolo le poți face pe toate - și muzică, și filozofie, tot". L-am ascultat și m-am dus la început din curiozitate: "Cum să le poți face pe toate acolo?". După primul an, m-a prins. Întâi, la Alba Iulia, apoi la Arad, unde am și terminat Teologia. Cum să vă zic? Transformarea de care vorbeam s-a produs lent. Când am terminat Teo­logia, n-am primit hirotonia imediat, pentru că nici n-am căutat-o. Am căutat întâlnirile cu cât mai multe personalități de excepție ale ortodoxiei ro­mâ­nești: cu părintele Arsenie Papacioc, cu părin­tele Teofil Părăianu, două întâlniri foarte grele cu pă­rintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei. El a fost foarte categoric cu mine, în stilul neaoș, ro­mânesc.

- În ce sens?

- Am avut probleme de sănă­tate cu cea de-a două fetiță, care era să moară la un an. Atunci, pentru că toată medicina nu-i dădea de capăt, l-am căutat pe părintele Ghe­lasie și, după ce mi-a testat răbda­rea și m-a dus la slujbe vreo trei nopți, de nu mai îmi puteam ține capul, m-a primit la el și mi-a zis: "Măi, omule, fata n-are nimic, pro­blemele sunt la tine și, puțin la soție, dar la tine! Ești ne­hotărât, ești în căutări, ține-te de Teologie!". I-am zis: "Părinte Ghe­lasie, eu sunt cu muzica, com­pun, scriu versuri...". "Lasă muzica", a zis, "ține-te de Teologie. Ia-ți li­cența. Dacă nu te duci de bună voie, îți dau canon să te duci!". L-am întrebat dacă pot să-l mai caut și a zis da, când îi aduc și licența. Eram hotărât să merg din nou la Frăsinei, în săptămâna după ce dau licența. Dar Dumnezeu a rânduit ca părintele Ghelasie să treacă la cele veșnice la doar două zile după ce eu dădusem examenul de li­cență.

- Și cu fiica dvs. ce s-a întâmplat?

- Maria a rămas cu niș­te probleme, n-a cres­cut cât tre­buia, e micuță de statură, dar e foarte prin­zașă cu mintea, e stu­dentă la SNSPA, tocmai s-a întors de la o bursă Eras­mus în Germania, e prima din an.

- Părinte Tifon, oare preoția, căreia v-ați de­dicat în cele din urmă, a stins patima muzicii, ca­re, totuși, v-a adus bucu­rie în tinerețe?

- După epoca forma­ției Bethleem, am mai în­registrat un album de au­tor, "Departe de casă". Sunt piese foarte emoțio­nale. Am scris un al­bum de colinde, am avut o colaborare cu regretatul Ioan Gyuri Pascu, n-am renunțat la muzică. Și acum am, în fie­care an, cel puțin două-trei spectacole, un concert de colinde, de Crăciun, și altele, cu piese de dra­goste, despre viață... Am înțeles că pot reda prin aceste piese un mesaj al bisericii, un mesaj al lui Dumnezeu. Nu toată lumea e pregătită să i se servească direct Evanghelia, cre­deți-mă! Muzica a fost o un­diță cu care am pes­cuit mulți tineri. Muzica poa­te fi mesa­gerul Evan­gheliei, dacă știi s-o inter­pretezi.

Familia, o spovedanie continuă

- Părinte, aveți cinci copii, două fete și trei băieți, cu vârste cuprinse între 10 și 23 de ani. Cât e de greu să fii și părinte, și preot?

- Să știți că nu e simplu. Cât am fost preot la o parohie de țară a fost liniște, pentru că acolo lu­crurile nu sunt atât de multe și de încurcate ca la oraș. Aveam timp destul să mă ocup de copii. De trei ani, slujesc la Ca­tedrala Eroilor din Hune­doara și lucrurile s-au com­plicat, pentru că, fiind slujire zilnică, în săp­tămâna mea de slujire, trebuie să fiu mereu acolo. Timpul petrecut cu copiii e foarte important. Se creează niște relații, niște legături speciale, pe care le văd nu numai cu copiii mei, ci și în taina spovedaniei. Nu e suficient să le asigurăm mâncare, haine, încălță­minte, mai știu eu ce. Practic, timpul petrecut cu familia e o spovedanie continuă. Ne confesăm unul altuia. De exemplu, fetele mele, Petra și Maria, au o relație extra­ordinară cu mama lor, dar băieții, Ioan, Mihai și Filip, în viața cărora n-am fost foarte prezent, încep deja să se detașeze și resimțim asta și noi, și ei. Când nu eram preot, copiii mei au crescut cu muzica rock, cu multe părți ale lumii laice. Apoi, am avut însă șansa de a-i crește sub umbrela a doi părinți-du­hov­nici extraordi­nari, preoții Vasile Vlad și Crăciun Opre din Hu­ne­doara, care ne-au spus: "Lăsați-i să facă ce le place, dar țineți-i în bise­rică, pentru îm­părtășire!". Asta este ceea ce reco­mand și eu tuturor celor care au co­pii: împărtășirea cât de deasă. Așa copiii vor crește cu Hristos, prac­tic, toată psihologia lor va fi hră­nită cu Hris­tos. Iar în mo­mentul când vor veni ispitele, cu sigu­ranță, se vor descurca mult mai bine.

"În ortodoxie nu există rețete"

E foarte important ca un copil să crească cu Hristos! Ne acuză unii că bo­te­zăm copiii de mici. Păi, de aia-i botezăm, ca să poată creș­te în biserică și fără păcatul strămoșesc, hrăniți fiind de Duhul Sfânt și de Sfânta Împărtășanie. Și atunci, la vremea ten­tațiilor, chiar dacă vor cădea, vor avea unde să revină, vor avea un reper unde să se întoarcă și de ce să se agațe. Nu există rețete pentru părinți, nici măcar când tații sunt preoți. De fapt, în ortodoxie, în general, nu există rețete. Tot ce înseamnă ca­noane, pași de urmat sunt doar niște jaloane, niște parapeți, ca pe autostradă, ca să nu ieși în decor. Dar calea este unică pentru fiecare. Suntem suflete unice, nu prea putem trăi prin comparație sau n-ar trebui, deși o facem, și atunci, până la urmă, și calea înspre Hristos este pentru fiecare alta. Un om poate se pocăiește în 50 de ani, altul în șase luni. Pocăință în sensul de a-ți schimba viața, de a trăi altfel în perspectiva veșniciei. Unul trece prin­tr-o mare suferință, altul n-are nevoie de asta ca să se întoarcă la Dumnezeu, deci, calea e foarte per­sonală. La fel, fiecare fa­milie ar trebui, în func­ție de tempera­men­tul co­pi­lului, de mediul pe care îl frecventează, să-și gă­seas­că propriile căi de a ține cumva copiii într-un anume echilibru cu toate. Pentru că nici extrema nu e bună, nu poți să-i pui mereu interdicții, fără să pui ceva în loc. Căci dacă vii cu con­strângeri, co­pilul abia va aștepta să evadeze și atunci e mai rău.

- Cu ce probleme se confruntă tinerii cu care veniți în contact ca preot?

- Tinerilor le lipsește un spațiu în care să poată relaționa unii cu alții, fără constrângeri. Orele de cateheză de la biserică sunt foarte bune, dar sunt tot ore. Acesta cred că ar trebui să fie și scopul bise­ricii: să intre în mintea și în lumea tinerilor și să le direcționeze apro­pierea de Dumnezeu, nu doar prin canoane, ci să aducă în biserică lumea lor. Apostolul Pavel este ge­nial în privința asta, s-a dus in­clusiv la atenieni și le-a vorbit pe limba lor, pe urmă i-a adus în biserică: "Să fiu tuturor toate, ca pe cât mai mulți să mântuiesc". Asta le lipsește tinerilor, dar nu numai lor. Toți vor să le dea lecții, la școală, acasă, morală peste tot, și nimeni nu-i ascultă. Asta e pro­blema lor, vor să fie ascultați, că au și ei ceva de zis. Tinerii Ro­mâniei de azi au ne­voie de dragoste și ascultare.

Foto: arhiva personală Pr. Trifon