Formula AS în Munţii Ciucaş: Poveste despre un sat fericit - VAMA BUZĂULUI

- Se trezesc la 5, dau de mâncare la animale şi abia apoi "se pun la rând" ca să meargă la serviciu. Când scapă după-amiaza de la muncă, se îmbracă iară-n ţărani şi o iau de la capăt: întorc fânul, sapă în gră­dină, fac brânză şi caş, se ocupă de albine... Nu e casă în Vama Buzăului care să nu aibă măcar două-trei vaci şi câteva oi în munte. Dar nici nu e casă care să nu te lase mut, prin ordinea şi curăţenia ei. În Ţara Buzaie­lor, la 40 de kilo­metri peste munte de fostul Regat, gard în gard cu Covasna, şi la o aruncătură de băţ de Braşov, am găsit o comună şi nişte oameni care şi-au transformat de mult tradiţia în viitor. Am pornit, la pas, pe urmele lor, ca să le aflăm secretul -

"Dacă mă întrebaţi cu ce se ocupă oamenii din Vama Buzăului, nici nu ştiu ce să vă răspund mai întâi. Se ocupă cu de toate. De când lumea, vămăşenii au făcut ce au făcut şi s-au descurcat", spune Tiberiu Chirilaş, primarul comunei de la poalele Ciucaşului. Stă aşezat pe un scaun ales la întâmplare, de la lunga masă de şedinţe din birou: un de­taliu care te face să crezi că eşti, mai degrabă, într-un sediu de firmă străină, nu într-o primărie de co­mu­nă...
Când spune despre consătenii lui că se descurcă, tânărul edil face gesturi largi, prin care scoate ghili­melele care însoţesc, de obicei, cuvântul. Nu e genul acela de "a te descurca" pe sub mână. Pentru oamenii din Vamă, să se descurce înseamnă, dimpotrivă, să tragă mai mult decât alţii, să-şi pună şi min­tea la contribuţie, pentru a mai scoate ceva pe lângă ocupaţia ori salariul de bază şi, mai ales, să-şi pună la bătaie ambiţia de a nu se lăsa mai prejos decât părinţii, bu­nicii ori străbunii lor. Au moştenit de la strămoşii vămăşeni nu doar un fel de a fi atât de aparte, ci şi păduri, pajişti şi pământuri de care, în ruptul capu­lui, nu pot să-şi bată joc. Sus, la munte, de când lu­mea, pământul e sfânt, nimic nu cade din cer fără sudoare, aşa că-i păcat de la Dumnezeu să nu lucrezi pământul!
Astfel plămădiţi, nu-i de mirare că vămăşenii au un sat cum rar vezi prin ţară, nici măcar pe la cei mai mândri dintre ardeleni. E ceva care te intrigă, dincolo de bunăstarea care se vede cu ochiul liber, de cum intri dinspre Întorsura Buzăului, prin curţile dichisite ale oamenilor. Satul are ceva aparte, greu de cuprins la prima vedere, are o aşezare şi o curăţe­nie care cadrează perfect cu peisajul fabulos dim­prejur. Nimic ţipător, nimic ieşit din firesc: toţi oamenii, de la copii la bătrâni, îţi dau bineţe, schim­bă două vorbe dacă-i opreşti, apoi întind pasul la ale lor. E plină vară şi, printre reprizele de ploaie, sunt atâtea de făcut! Ba de dat la coasă, ba de întors fânul, ba de cărat, ba de cules câte ceva... Răscolite de zumzetul maşinilor de tuns iarba, pajiştile miros înnebunitor, esenţe de plante rare topite în roua dimineţii. Mergi pe mar­gi­nea drumului, prin Va­mă şi, îmbătat de par­fumul câmpului, parcă pluteşti... "Ce are atât de aparte satul ăsta?", e gân­dul care te urmăreşte pes­te tot pe unde te în­vârţi.

"Dacă nu vrei balegă pe stradă, du-te la Braşov!"

Din moşi-strămoşi, vămăşenii s-au ocupat cu lemnul şi cu creşterea animalelor. Mai scoteau şi un cartof, dar nu mai mult de atât. Cu ce aveau, cobo­rau mai la vale, la Buzău, spre vechiul Regat, şi schimbau brânza lor de munte, cu grâu şi porumb. "Bu­nicii mei cu asta s-au ocupat. Bu­nicul tăia lemne şi mer­gea cu ele spre Regat, aducea la schimb prune sau porumb, venea cu nutreţ mai bun pentru ani­male...", îmi povesteşte Tiberiu Chiri­laş. Feriţi de colectivizare, după război, vămăşenii nu doar că au rămas cu un simţ al proprietăţii care s-a pierdut prin alte părţi, dar şi-au dezvol­tat, cu timpul, şi un spirit întreprinzător care răzbate din tot ce fac. "De-asta mi-e şi greu să spun cu ce se ocupă", re­vine primarul la prima întrebare. Primul răspuns vine sub forma unui pliant ele­gant, ce cu­prinde o listă cu peste 30 de producători locali de brânzeturi, cu sa­tul, numărul casei şi numărul de tele­fon ataşat, ca să dai imediat de ei când vrei un caş bun. "Puţini sunt cei de aici care nu au peste 500 de oi şi 30-40 de vaci", îmi spune primarul. S-a zbătut să-i strângă pe toţi într-o aso­ciaţie şi să cer­tifice su­prafe­ţele de păşune, pen­tru ca oa­menii să îşi poată certifica, la rândul lor, pro­dusele, ca fiind bio. Brânza de Vama Bu­zău­lui e la mare căutare: când vezi stema asociaţiei "Trans­hu­manţa", cu mân­dreţea de creastă albă a Ciucaşului şi cu ciobanul păscându-şi va­ca, oaia şi capra, ştii că asta e ga­ranţia calităţii!
"La un moment dat îmi spune cineva că nu mai su­portă balegile as­tea de pe străzile din Vamă", spune, râzând, pri­marul. "Zic: «Du-te în Piaţa Sfatului din Bra­şov, că acolo nu sunt balegi! Vacile astea au existat de când lumea şi trebuie să existe şi de acum încolo la noi în sat. În Vama Bu­zăulu nu se poate altfel!»".

Satul din care tinerii nu pleacă

Creşterea animalelor e doar una dintre îndelet­ni­cirile străvechi care se regăsesc şi azi la Vama Bu­zăului. Se face şi exploatare forestieră, dar nu ca prin alte părţi. "Aici, fiecare e atent la proprietatea lui!", întăreşte primarul. Pe lângă vechile meserii, găseşti azi la Vama Buzăului tot ce vrei: firme de transport, firme care prelucrează lemnul, firme de catering, firme implicate, mai nou, în industria tu­ris­tică. Acum, primarul vrea să facă în aşa fel încât gospodăria omului să poată să ofere servicii de ma­să turiştilor. Ideea lui e simplă: dacă fiecare gospo­dărie are o mică afacere, atunci fiecare familie va avea "condiţii" şi se va simţi în siguranţă. Iar dacă va fi aşa, nimeni din Vamă nu va fi tentat să plece prin străinătate şi să lase satele goale, cum se în­tâmplă în atâtea locuri din România. La Vama Bu­zău­lui, lucrurile stau diferit: comuna înregistrează creştere demografică, este pe plus, chiar şi faţă de perioada comunistă! "Au mai plecat şi de la noi prin Italia sau Spania, dar nu e un fenomen. Bucu­rie mai mare pentru mine nu există: mie asta îmi spune că oamenii au încercat în permanenţă să-şi facă un rost, că au căutat să prospere aici, în sat, iar asta are la bază hărnicia lor. Dacă vă plimbaţi prin Vama Buzăului, nu trebuie decât să vă uitaţi la gospodăriile oamenilor! Nu o să vedeţi case dără­pănate. Avem familii în care trăiesc câte trei sau patru generaţii într-o gospodărie. Când ai pământ de muncit şi când îi ai pe toţi ai tăi pe lângă tine, nu-ţi vine să te duci nicăieri"...
Ca să nu se mai întindă cu explicaţiile, Tiberiu Chirilaş mi-l prezintă pe Neluţ Mariş, care a venit cu un pic de treabă pe la primărie. Om muncit la câmp şi la pădure, Neluţ mi-l confirmă imediat pe primar, fără să ştie ce-am vorbit înainte. "Domnule, la noi tinerii nu au plecat pe afară. La noi tinerii or rămas în sat, pe lângă bătrâni, să-i ajute cu gos­podăria, cu animalele, cu pământul. Majoritatea or rămas pe lângă avere şi şi-or construit casele pe care le vedeţi prin sat. Palate!". Stau cu Neluţ în poarta primăriei din Vama Buzăului şi, privind de-a lungul străzii principale, văd casele oamenilor, chiar în timp ce-mi vorbeşte despre ele. Vile în toată re­gula, multe dintre ele au fost construite - nu pe bani aduşi din străinătate, ci pe bani trudiţi chiar aici, în vârf de munte, pe graniţa dintre Ardeal şi fostul Regat!

Truda din spatele bunăstării

Că în spatele acestei bunăstări care îţi ia ochii în Vama Buzăului e foarte-foarte multă muncă, nu am nici o îndoială. Mâinile lui Neluţ spun singure po­vestea încăpăţânării vămăşenilor. "Aici, la noi, programul e program: de la 5 dimineaţa până la 12 noaptea suntem în priză, toată familia. Lucrez cu maică-mea, cu soţia, cu vecinii, că ne mai ajutăm, asta-i regula peste tot". Ca mulţi alţi vămăşeni, şi Neluţ, şi soţia sa au un loc de muncă. Treaba cu agricultura - 5 hectare de teren şi 17 vaci, dintre care 12 cu lapte, plus nişte oi! - e "suplimentul" de după programul de 8 ore. "Venitul nu e foarte mare, câştigi cât să rezişti. Mult facem şi din plăcere. Sincer, nu mi-ar cădea bine să mă duc acasă şi să nu am nimica de făcut. Nu există să stăm seara la televizor!", spune Neluţ Mariş. "Lumea e munci­toa­re. Suntem mulţi care avem animale, suntem mulţi care lucrăm pământul, pe lângă serviciu: să laşi pământul de pârloagă nu se poate, te doare inima!". Neluţ creşte Bălţată românească, e înscris într-o asociaţie, cu care lucrează pentru îmbunătă­ţirea rasei. Ia şi o subvenţie pentru asta, 400 de euro pe cap de bovină. Ajută şi banii ăştia, chit că te alegi cu multe controale pe cap. "Bălţata e foarte bună, foarte adaptată la condiţiile de mediu de aici. Dacă o îngrijeşti, îţi şi dă lapte!", îmi spune Neluţ.
Vaca dă, săraca, lapte, dar ce te faci cu el când îl mulgi în şiştar? Când ajung la lapte, toţi cei cu care vorbeşti în Vama Buzăului se fac negri de ne­caz. "Să vinzi litrul de lapte cu 75 de bani nu-i po­si­bil! Şi o sticlă cu apă plată costă mai mult! Eu, la atâtea vaci, am instalaţie de muls. Dacă socoteşti detergentul, apa, curentul, munca, hrana anima­lelor, cu ce te alegi?", se întreabă Neluţ. "Mulgi 10 litri de lapte pe zi şi îi dai pe 8 lei? Din care scazi furajele, că vacii dacă nu îi dai, nu îţi dă. Barem 1 leu 50 de ar fi, că aici e lapte bun, totul e eco în zonă", intră în vorbă şi Petrică Tohăneanu. Are, şi el, nouă vaci în gospodărie, iar oi vreo 50. "Multă muncă...".
La 30 de ani de la Revoluţie şi la mai bine de 10 de la aderarea la Uniunea Europeană, agricultura con­tinuă să fie una de subzistenţă în România, la nivel de mică gospodărie, indiferent cât eşti de har­nic. Pentru vămăşeni, care şi-au dorit dintotdeauna mai mult de la viaţă, asta e de neconceput! Aşa că nu au avut încotro decât să îşi caute un loc de mun­că. Petrică şi soţia sa sunt asistenţi maternali, cresc copii abandonaţi alături de propriii copii şi încă mai speră - "că speranţa moare ultima" - că "poate, poate" va veni şi ziua în care nişte oameni cinstiţi şi harnici precum sunt ei vor putea prospera numai şi nu­mai din munca pământului şi din creşterea animalelor, aşa cum se întâmplă prin alte părţi ale Europei. "Nu ne plân­gem: avem un cartof în gră­dinuţă, o ceapă, nu tre' să le luăm din piaţă, de la Bra­şov. Avem şi utilaje, mai înca­săm subvenţii, dar e greu şi aşa. Munca omului nu e plă­tită aşa cum s-ar cuveni", îmi spune Petrică, în timp ce îmi arată "găzduşagul". Vaci­le îi sunt la ciurdă, oile în munte, are acasă doar câţiva miei.
Pentru că nu le rentează să dea laptele la fabrică la preţ de nimic, şi Petrică, şi Neluţ, şi toţi cei peste 30 de crescă­tori de animale din asociaţie şi-l procesează singuri şi fac brânzeturi. "Facem brân­ză de burduf, facem caşcaval. Produsele le vând de acasă, nu mă duc nicăieri, că n-am timp de piaţă. Din cunoştinţe, din gură în gură, s-a dus vorba că brânza-i bună, iar cine a luat o dată de la mine, acum stă la coadă şi aşteaptă să mai fac, ca să mai ia", spune Neluţ. Petrică, la fel, are şi el clienţii lui, care aşteaptă să mai facă un rând de brânză sau de caşcaval. "Poate n-ar fi rău să aibă asociaţia noastră o fabrică de lapte a ei", îi vine o idee lui Petrică. Şi Dănuţ Chi­rilaş vede o soluţie în asocierea oame­nilor: "Ar fi foarte important să avem în zonă un punct unde fiecare să ducă produsele pe care le are, iar de acolo ele să fie distribuite. Asta e o proble­mă în zonă, să fructifici sur­plusul de produse: vorbim de car­tofi, de legume, de carne, lap­te sau ouă. Fiecare ar putea să producă un pic în plus, ca să obţină un mic profit, căci chel­tuială e destulă...".

Nebunie de vămăşean: să creşti albine la munte

Între Vama Buzăului şi Bra­şov faci 30 de minute cu ma­şina. Mulţi dintre săteni, deşi lucrează la Braşov sau la Prej­mer, preferă să stea în Vama Buzăului. De fapt, toc­mai com­binaţia aceasta de servicii la Braşov, la Prejmer, la Întorsura Buzăului sau la firmele din Vamă, şi încăpăţâ­narea de a ţine o gospodărie serioasă, cu hectare de pă­mânt, cu vaci multe şi cu zeci sau sute de oi, a dus la pros­peritatea aceasta, câştigată, ca peste tot în "România pozi­tivă", fără pic de ajutor de la stat, dimpotrivă, parcă uneori în ciuda deciziilor "de la centru". Chiar dacă nu le aduce decât un infim profit, oferindu-le, în schimb, o viaţă sănătoasă şi o masă bună, vitele şi munca pământului sunt ceva la care nici un vămăşean nu poate renunţa.
"Ce să facem? Am moşte­nit nişte terenuri pentru care bunicii noştri au muncit şi au suferit, nu le putem lăsa aşa, de izbelişte! De mâncat tre­buie să mâncăm. Carne şi lapte nici nu ştim de când nu am mai cumpărat! Avem şi o mică seră, unde cultivăm roşii. Orice ar fi, terenurile pe care le avem nu le putem lăsa în paragină, chiar dacă nu avem musai nevoie de recolta de acolo, că nu ţinem animale", spune Dănuţ Chi­ri­laş, fratele primarului. Dănuţ lucreză la Finanţe, în Braşov, soţia sa e asistent medical în Întorsură. La statutul meseriilor lor, ar fi putut, liniştiţi, să stea la oraş şi să nu facă agricultură. Ori să stea la ţară "ca la cabană", fără să se spetească cu agricultura. Dar, la fel ca şi consătenii lor, soţii Chirilaş, pur şi simplu, nu au putut sta deoparte şi s-au apucat, pe lângă grădinăritul din spatele casei din Vama Bu­zăului, şi de apicultură.
"De vreo 12 ani am început cu creş­terea albinelor, mai mult din pasiune. Am văzut la alţii, am mers o perioadă să studiez, să învăţ. La noi nu sunt stupi, nu e zonă meliferă, e o aventură să faci api­cul­tură aici. Mulţi mi-au spus chiar că e o nebunie, că e imposibil să reu­şesc. Nu a fost uşor. În primul an am avut un stup, apoi doi, iarna i-am pier­dut, anul următor am luat un alt roi, am văzut ce am greşit. Cu albinele nu e ca şi cum ai un pui, îl hrăneşti şi creşte. Ai nevoie de multe cu­noştinţe, care se acu­mulează în timp. Fac parte dintr-o aso­ciaţie a crescătorilor de albine, am beneficiat anii trecuţi de nişte fonduri europene din care mi-am făcut dotarea minimă necesară: mi-am luat stupi, mi-am luat topitor de ceară, un ma­tu­rator, o centrifugă, echipamente fără de care nu poţi face apicultură. E complicat, cu multe formulare, dar te ajută să începi".

Miere dintr-o mie de flori

Mă plimb cu Dănuţ Chirilaş prin spa­tele casei sale. O curte ca în poveşti: un solar mare, în stânga, pentru roşii şi pentru tot ce-ţi mai trebuie pentru o sala­tă sănătoasă în casă. Câteva ţarcuri cu păsări de curte, un rând lung de straturi cu legume, şi-apoi iarbă cât vezi cu ochii. În capăt de tot e pavilionul cu stupi. Pe dea­lurile din jur zboară albinele lui Dănuţ ca să aducă acasă cea mai bună miere poli­floră din câte am pomenit. O miere specială, adu­na­tă din mii de flori, un amestec 100% eco, pentru că dealurile din Vamă, cu miresmele lor care îţi iau minţile, nu au văzut îngrăşăminte de când lumea. Dănuţ Chirilaş îmi povesteşte cu pasiune despre al­binele sale, despre cum are grijă de ele, despre cum le dă pace când plouă şi le simte agitate, despre cum le lasă miere din cea mai bună să se poată hrăni cum se cuvine, în lunile lungi de iarnă din Ţara Buza­ie­lor. "Trebuie să îţi placă, trebuie să pui pasiune când vine vorba de agricultură. Apicultura, care pentru noi a fost un hobby, este profitabilă, numai că necesită timp ca să înveţi, ai nevoie de investiţie, iar abia apoi vine profitul. Dar vedeţi şi dumnea­voastră că în alte ramuri ale agriculturii e mai greu. Noi înşine investim, uneori, din salariu, ca să putem susţine această activitate. Dar, oricâte greu­tăţi avem, nimic nu se compară cu senzaţia de fericire pe care am trăit-o când am extras primul borcănel de miere! Aveam un stup sau doi şi aşa ne bucuram, lucraserăm un an de zile pentru asta! Faci familia de albine, aştepţi să culeagă nectarul... Şi la ele, ca la om".