Formula AS în Munţii Ciucaş: Părintele CLAUDIU LIHOR - "Casa preotului are pereţi de sticlă"

- parohul bisericii "Sfinţii 40 de mucenici" din Sita Buzăului -

Până să ajungă în Sita Buzăului, părintele Claudiu Lihor a trecut prin mai multe pa­ro­hii. A slujit în sate ungureşti, în care şi românii vorbeau maghiara între ei, a fost, pentru scurt timp, singurul profesor al liceelor noastre din Miercurea Ciuc şi a ridicat, de la zero, o biserică în satul Acriş. A mers de fiecare dată acolo unde epis­copul i-a spus că e nevoie de el, chiar dacă asta în­semna să se rupă de credincioşii care i se prinseseră cu rădăcini de inimă. Fără să obosească, fără să se plângă, fără să pună întrebări, un slujitor credincios al lui Hristos, pentru care acasă înseamnă, întot­deauna, biserica. Cu toată scurgerea timpului (au trecut de când a fost hirotonit 20 de ani), părintele Claudiu este foarte tânăr. Simţi asta din sinceritatea directă cu care îţi răspunde la orice întrebare, din prospeţimea cu care priveşte viitorul şi, mai ales, din felul în care râde. Atunci îi simţi sufletul curat, care încă poartă în el o copilărie nealterată, crescută la picioarele crucii. Dialogul nostru, care s-a înjghebat firesc, a pornit de la momen­tul în care Dumnezeu i-a sădit în inimă dorul de slujire.

Dor mare de rugăciune

"Preoţia este o che­mare. Eu aşa am ajuns în faţa altaru­lui. Credincios am fost de mic - mer­geam cu mama la bi­serică în fiecare du­minică, în parohia în care m-am născut, dar nu mă gândeam că voi ajunge preot vreodată. Însă Dum­ne­zeu a lucrat în ini­ma mea şi, în clasa a XI-a, s-a produs în mine o schimbare pro­fundă. Nu ştiu de ce, poate că Domnul a văzut credinţa mea de copil sau dragos­tea faţă de biserică. Cert e că s-a trezit în mine un dor mare de rugăciune. Aş vrea să mai trăiesc rugă­ciunea pe care o aveam atunci... Stăteam şi câte trei-patru ore să îmi fac canonul şi voiam să plec la mâ­năs­tire să mă călugăresc. Dar tot Dumnezeu mi-a dat prin minte că poate ar fi mai bine să îi împac şi pe ai mei, fiind singur la părinţi, şi să fac Teologia, pentru a deveni preot. După ce gândul acesta s-a născut în inima mea, am simţit o chemare extraordi­nară să îl urmez. Pentru mine şi ai mei a fost o răs­tur­nare de situaţie spectaculoasă. Până atunci mă pregăteam pentru a intra la Facultatea de Ştiinţe Eco­nomice. Cu teologia, familia, părinţii şi prietenii m-au încurajat, dar nu prea tare, pentru că era târziu să mă apuc să învăţ pentru o altă facultate. Cred că am intrat numai prin voia lui Dumnezeu."

- Aţi fost hirotonit foarte tânăr, în anul al trei­lea de facultate. De ce aţi luat asupra dumnea­voas­tră atât de repede o slujire atât de grea?

- În facultate mi-am întâlnit soţia. Am fost co­legi şi am simţit amândoi că, dacă tot suntem apro­piaţi şi vrem să fim împreună, să ne căsătorim, fără să mai aşteptăm terminarea facultăţii. Aşa că m-am însurat în vara anului 1997, în anul trei de facultate, şi apoi am mers la Înaltpreasfinţitul Ioan Selejan, care era pe atunci episcop al Covasnei şi al Harghi­tei. Ştiam că primeşte tineri să îi hirotonească preoţi (aveam doar 21 de ani), poate că alţii nu m-ar fi primit, aşa că am mers la dânsul, i-am povestit viaţa mea, iar pe 6 august, am fost hirotonit dia­con, şi în 21 sep­tem­brie, hirotonit preot în parohia Be­lin, judeţul Covas­na. Momentul hiro­tonirii a fost cu totul deosebit, nu vă pot explica în cuvinte, dar rugăciunea mea a devenit, parcă, din acea clipă, mai lu­crătoare.
Aşa am ajuns, la doar 21 de ani, preot într-o parohie unde erau doar 20 de familii de ro­mâni, toţi vârstnici, iar restul maghiari. Noi eram maximum 100 de români, iar ei erau 3.000 şi erau unitarieni. Însă la 21 de ani, nu stai să te gândeşti la cifre şi diferenţe, la 21 de ani iei lucrurile aşa cum sunt, te bucuri de românii pe care îi ai, te bucuri de faptul că eşti preot între ei. Eram fericit că învăţam preoţia. Stăteam în biserică şase ore încheiate, de la opt dimineaţa la două. Nu aveam cântăreţ, la strană era soţia mea. La început, la sluj­bă veneau doi-trei oameni, când am plecat din pa­rohie, doi ani mai târziu, în 1999, aveam în fiecare duminică 40 de credincioşi. Era biserica plină.

La poveşti, în biserică

- Dar cum i-aţi atras? Ce le-aţi făcut?

- Nu ştiu. Poate că tinereţea, avântul şi slujbele pe care le făceam. Sau, poate, dragostea noastră de a vorbi şi a simţi româneşte. Ne-am şi speriat, cum­va, văzând că vin atât de mulţi la biserică, duminică de duminică, ştiindu-i bătrâni şi bolnavi. Îi şi între­bam: "Mai puteţi??. Îmi aduc aminte prima slujbă pe care am făcut-o acolo. Am terminat liturghia, au fost mulţi oameni - curioşi să vadă cum suntem - şi, când au ieşit afară din biserică, au început să vorbească ungureşte între ei. "Totuşi, de ce vorbiţi maghiara??, i-am întrebat. "Aşa ne-am învăţat. Nu doar vorbim, ci şi gândim în limba maghiară. E un efort să traducem din maghiară în română, ca să putem vorbi în limba maternă". "Bine, dar de ce nu vorbiţi şi în biserică ungureşte??. "Pentru că nu vrem! Noi ştim că aici este biserică noastră româ­nească, aşa că în biserică vorbim numai româneşte?. Şi atunci le-am spus: "Bine, atunci hai să povestim toţi, dar în biserică?. Aşa am ajuns să stăm după liturghie şi câte un ceas cu cei care mai rămâneau, şi nu rămâneau puţini, ca să vorbim în româneşte. După aceea, am început să îi caut pe la casele lor. Fiind puţini, îmi programasem ca, lunar, să ajung la casa unuia dintre ei. Mă primeau cu mare drag, se bucurau că vorbeam româneşte. Îmi aduc aminte că aveam o familie, nenea Ioan şi Ana Suciu, îi pomenesc, pentru că au fost ca nişte bunici pentru mine -, epitropul bisericii de acolo, oameni deose­biţi, au venit la 1 decembrie şi mi-au spus: "Părinte, ce frumos ar fi să cântăm noi aici nişte cântece ro­mâ­neşti?. Şi a început maica Ana să cânte nişte cântece româneşti, aşa cum şi le aducea aminte de la bunicii ei, folclor autentic. Trăind între unguri, nu mai vorbeau nici în casă limba română. Asta, în condiţiile în care în 1947, când s-a sfinţit biserica de la Belin, erau în sat 400 de familii de români şi aveau cor pe patru voci la sfinţire. Acum mai rămă­seseră 100 de oameni.

Anii flămânzi

- Nu v-a fost teamă că, mergând într-o parohie cu atât de puţini credincioşi, nu veţi avea din ce trăi? Nu v-a fost frică de sărăcie?

- Să ştiţi că îmi aduc aminte cu nostalgie şi cu bucurie de anii aceia, parcă am trăit pe altă lume. Eram sărac... dar nu ştiu cât de sărac, pentru că aveam soţia lângă mine şi Îl aveam pe Hristos cu noi. La început nu am avut copii, aşa că nu am simţit sărăcia neapărat. E adevărat că s-a întâmplat, câteodată, să nu avem ce mânca. Îmi aduc aminte că nenea Ioan Suciu a venit odată la noi cu o pâine mare, de ţară, avea vreo trei kilograme, şi cu un kilogram de zahăr. Mi-a spus simplu: "Părinte, bag seamă că dumneata nu prea ai ce mânca pe la noi, p-aici?. Ei, cu pâinea şi zahărul lui am avut ce mân­ca o săptămână şi jumătate. Făceam ceai cu pâine, că plante erau. O săptămână şi jumătate am mâncat doar ceai cu pâine, şi eu, şi soţia. După aceea, ea a rămas însărcinată şi situaţia s-a mai schimbat oarecum, ne-au mai ajutat şi părinţii. Au fost ani deosebiţi, poate şi de aceea am simţit preoţia mai autentic, am trăit-o cu tot sufletul, pentru că sim­ţeam că mă hrănesc de acolo, din rugăciune.
Slujeam foarte mult acolo. Poate şi asta i-a atras pe oameni, că slujeam foarte mult, chiar în con­diţiile acelea grele. Iarna era atât de frig în biserică, încât nu puteam să ţin mâna pe potir şi pe disc - mă ardeau, atât erau de îngheţate. Aveam lemne, dar era doar o sobă în mijlocul bisericii, o biserică mare, a cărei căldură nu ajungea până la altar. Slujeam cu două paltoane pe mine şi nu puteam să şterg discul, nu mai aveam simţ în degete. Aşa au fost acei doi ani de început ai mei, doi ani foarte frumoşi. Aşa se trăieşte preoţia, cu rugăciune multă prin care să te laşi în voia lui Dumnezeu, să simţi ajutorul Lui în toate. De exemplu, pâinea a venit la momentul opor­tun. Acolo, în parohie, ni s-a născut şi primul din cei opt copii, iar Înaltul Ioan, văzând situaţia noastră mai deosebită, ne-a propus să mă aducă lângă dânsul, la Miercurea Ciuc, ca profesor de religie la toate liceele româneşti din oraş. Am fost singurul profesor de religie la toate liceele, şi preot la parohia Ciceu, o parohie tot de 20 de familii. Dar am fost profesor, am avut salariu ca profesor, iar asta conta foarte mult şi ne-a scos un pic din sărăcie, să zic aşa. Apoi, tot Înalt Prea Sfinţitul Ioan m-a trimis să construiesc o biserică în parohia de la Acriş, aici, lângă noi, ceea ce am şi făcut vreme de 16 ani. După ce am terminat-o, am fost trimis aici, la Sita Buzăului.

"Arată-L pe Hristos din inima ta"

- Părinte Claudiu, la ţară, e foarte important ca preotul să fie un model, comunitatea e foarte mică, iar slujitorul altarului e foar­te vizibil, e sub lupa cre­dincioşilor. Dumneavoastră cum le-aţi câştigat încrede­rea oamenilor?

- Ştiţi cum se spune: casa preotului are pereţi de sticlă. Toţi credincioşii vor privi întotdeauna prin pe­reţii ei şi-i vor vedea fa­milia şi vor spune, da, dacă un părinte are grijă de familia lui, dacă în familia lui e pace şi bucurie, cu si­guranţă poate să aibă grijă şi de noi, de toţi. Apoi, cred că trebuie să te stră­duieşti să fii lângă oameni. Preoţia trebuie lucrată cu multă strădanie, cu multă luptă, că nu ai cum să îl convingi pe om decât prin exemplul personal. Poţi vorbi oricât de frumos, dar dacă nu lucrezi şi cu fapta, nu îl vei convin­ge niciodată. O­mul vine la bise­rică în primul rând pentru Hris­tos, dar vine şi pentru preot, a­tunci când simte că poate să aibă încredere în el. Contează foarte mult cum te ra­por­tezi la spove­danie şi cum se raportează ei la preot în taina spo­vedaniei. Am văzut că, dacă nu au încredere, nu vin la mărturisire. Apoi, le câştigi încrederea, căutându-i şi la casele lor, nu stând în­chis ca într-o colivie în casa parohială sau în bise­rică, ci căutându-i acasă şi mergând destul de des să îi cercetezi. Şi să ştiţi că fapte banale, precum cea de a fi punctual, contează foarte mult. Însă cel mai important este să Îl arăţi pe Hristos din inima ta. Tu, ca preot, nu te mai reprezinţi pe tine, eşti mâna lui Hristos în lume, iar credincioşii se vor ra­porta întotdeauna la Dumnezeu şi în funcţie de preo­tul pe care îl au, asta este foarte clar. Însă nu cred că dacă îmi propun eu în mod special să aduc oamenii la biserică voi reuşi ceva. Nu cred că, dacă mă scol de dimineaţă şi-mi spun: astăzi trebuie să capăt încrederea a zece credincioşi din parohie, voi reuşi. Însă dacă îmi propun să mă rog mai mult, să fac mai multă milostenie, să stau mai mult lângă oameni, atunci şi ei vor veni aproape de mine. Eu am mai încercat, în toate parohiile, să îi atrag şi pe tineri, nu numai pe oamenii în vârstă. Avem o şcoală de vară, "Icoana din sufletul copilului?, sun­tem deja la a patra ediţie, în care adunăm 30-40 de copii din sat şi îi învăţăm pictură de icoane pe sticlă. O săptămână durează totul, cu mâncarea şi materia­lele date de noi, de parohie. În afara acestei tabere, mă întâlnesc cu copiii de două ori pe lună, îi adun la casa parohială, ne uităm împreună la un film cu o temă spirituală şi apoi povestim pe marginea lui. La sfârşit, facem baloane, floricele, bem un suc şi ne jucăm. Ei se bucură foarte tare şi, în felul acesta, îi pot apropia şi de slujbe. Acum am început să în­văţăm răspunsurile la Sfânta Liturghie, iar ei vin du­minica la biserică să cânte.

Bătrânii sfinţi

- Aveţi în sat bătrâni care să fie rugători mai aparte, credincioşi, cu viaţă sfântă?

- Sunt bătrâni la care mă duc să îi spovedesc şi aş vrea să îmi dau patrafirul jos, pentru că ei pot să mă înveţe mai mult decât aş putea să îi învăţ eu. Chiar astăzi am fost la o bătrână din sat, eu îi spun mama Sofia, care a avut şi are o viaţă duhovnicească cu totul aparte. M-a uimit de când am văzut-o prima dată. Ochii ei sunt de o curăţenie extraordinară - strălucesc! Mă cheamă să o spovedesc şi să o îm­părtăşesc, dar, de multe ori, vin eu mai încărcat du­hovniceşte de la ea. Are 80 de ani, vine dintr-o fa­milie de oameni foarte cre­dincioşi. Tatăl său, Toma, avea o credinţă pro­­fundă, duminică de duminică mergea la bi­serică, şi zil­nic se ruga timp de patru ore. Când ajungea acasă, îi întreba întot­dea­una pe copii: "V-aţi făcut mă­tăniile astăzi? V-aţi rugat? V-aţi făcut rân­du­iala??. Şi asta a marcat-o pe maica Sofia ex­traordinar. Mai târziu s-a că­să­to­rit, iar soţul ei a iubit-o şi a pre­ţuit-o foarte mult. Îi spunea că dacă ar putea să o ţină ca pe un fluture în palmă, aşa ar ţine-o.

- Ce v-a impresionat cel mai mult la ea?

- Multe lucruri. De pildă, faptul că maica Sofia cunoaşte vieţile tuturor sfinţilor din calendar. Orice sfânt îi spui, este în stare să îţi spună câteva cuvinte despre el. Şi rugăciunea ei. Făceam Sfântul Maslu şi se ruga împreună cu noi cu atâta tărie, încât parcă ea ţinea slujba... O lăsam pe ea să zică rugăciunile începătoare, ca să învăţăm şi noi, preoţii, cum să ne rugăm. Îmi e greu să vă explic, dar era atâta tărie şi atâta râvnă în rugăciunile ei, încât ne copleşea. Apoi credinţa ei extraordinară în Dumnezeu. Acum, când am întâlnit-o ultima dată, mi-a mărturisit o vedenie. Se făcea că era în biserică, la Covasna, şi a împins-o cineva din spate. Când s-a uitat, era un om. "Mă cunoşti??, i-a spus. "Nu!?, a răspuns ea. "Uită-te mai bine la mine. Chiar nu mă cunoşti??. Şi, când s-a uitat mai bine, a văzut că era îmbrăcat cu un cojoc. "Eu sunt Sfântul Ilie. Acum mă cunoşti? Să spui lumii că m-ai văzut!?. "Mi-a lăsat o bucurie mare?, mi-a spus mama Sofia despre această întâl­nire. Nici ea nu ştie dacă dormea sau era trează când a avut vedenia, pentru că nopţile este foarte chinuită din cauza durerilor, e foarte bolnavă. Aşa că Dum­nezeu îi mai trimite câte o mângâiere de la sfinţi, direct. Eu am simţit-o ca pe o povăţuitoare. De multe ori îi mai ceream şi un cuvânt de folos, după ce mergeam să o spovedesc. Şi e preţuită şi de oa­menii din sat, mai ales de vecini. Nu se arată, pentru că este şi smerită. Trebuie să îi smulgi un cuvânt de învăţătură, nu ţi-l spune imediat. Nu-nu. Trebuie stăruinţă să o întrebi. Când am intrat prima dată, ea mi-a spus: "Părinte, să ştii că eu cunosc foarte bine oamenii, foarte bine îi cunosc. Înainte să vii, nu ştiam cum să mă spovedesc. M-am bucurat când ai venit pentru prima dată, am văzut în tine un om în care pot să am încredere şi pot să îţi destăinui anumite lucruri?. Am rămas uimit. Nu mă văzuse niciodată, dar m-a cunoscut...

- Părinte, la final aş dori să vă întreb dacă pentru un preot e importantă zona în care slujeşte, dacă ea poate să îl împlinească sufleteşte?

- Nu ştiu dacă este importantă. În principiu, nu locul te sfinţeşte, ci tu trebuie să îl sfinţeşti. Cred că este important să îţi cauţi singur pacea, să fii liniş­tit în inima ta. Dar, dincolo de această nevoinţă, vă pot spune că Ţara Buzaielor străjuită de Munţii Ciucaş, în care slujesc de douăzeci de ani, e un loc unde găseşti tot ce vrei: şi linişte, şi pace, şi oameni duhovniceşti, şi mă bucur că sunt preot aici. E un tărâm aparte, cu dealuri frumoase, verdeaţă multă şi aer curat, un loc mai retras. Ţăranii de pe la noi au altfel de mentalităţi, mai curate, mai bune, deşi a început să vină şi aici influenţa oraşului sau a so­cietăţii în care trăim.