"Dacă mă întrebați cu ce se ocupă oamenii din Vama Buzăului, nici nu știu ce să vă răspund mai întâi. Se ocupă cu de toate. De când lumea, vămășenii au făcut ce au făcut și s-au descurcat", spune Tiberiu Chirilaș, primarul comunei de la poalele Ciucașului. Stă așezat pe un scaun ales la întâmplare, de la lunga masă de ședințe din birou: un detaliu care te face să crezi că ești, mai degrabă, într-un sediu de firmă străină, nu într-o primărie de comună...
Când spune despre consătenii lui că se descurcă, tânărul edil face gesturi largi, prin care scoate ghilimelele care însoțesc, de obicei, cuvântul. Nu e genul acela de "a te descurca" pe sub mână. Pentru oamenii din Vamă, să se descurce înseamnă, dimpotrivă, să tragă mai mult decât alții, să-și pună și mintea la contribuție, pentru a mai scoate ceva pe lângă ocupația ori salariul de bază și, mai ales, să-și pună la bătaie ambiția de a nu se lăsa mai prejos decât părinții, bunicii ori străbunii lor. Au moștenit de la strămoșii vămășeni nu doar un fel de a fi atât de aparte, ci și păduri, pajiști și pământuri de care, în ruptul capului, nu pot să-și bată joc. Sus, la munte, de când lumea, pământul e sfânt, nimic nu cade din cer fără sudoare, așa că-i păcat de la Dumnezeu să nu lucrezi pământul!
Astfel plămădiți, nu-i de mirare că vămășenii au un sat cum rar vezi prin țară, nici măcar pe la cei mai mândri dintre ardeleni. E ceva care te intrigă, dincolo de bunăstarea care se vede cu ochiul liber, de cum intri dinspre Întorsura Buzăului, prin curțile dichisite ale oamenilor. Satul are ceva aparte, greu de cuprins la prima vedere, are o așezare și o curățenie care cadrează perfect cu peisajul fabulos dimprejur. Nimic țipător, nimic ieșit din firesc: toți oamenii, de la copii la bătrâni, îți dau binețe, schimbă două vorbe dacă-i oprești, apoi întind pasul la ale lor. E plină vară și, printre reprizele de ploaie, sunt atâtea de făcut! Ba de dat la coasă, ba de întors fânul, ba de cărat, ba de cules câte ceva... Răscolite de zumzetul mașinilor de tuns iarba, pajiștile miros înnebunitor, esențe de plante rare topite în roua dimineții. Mergi pe marginea drumului, prin Vamă și, îmbătat de parfumul câmpului, parcă plutești... "Ce are atât de aparte satul ăsta?", e gândul care te urmărește peste tot pe unde te învârți.
"Dacă nu vrei balegă pe stradă, du-te la Brașov!"
Din moși-strămoși, vămășenii s-au ocupat cu lemnul și cu creșterea animalelor. Mai scoteau și un cartof, dar nu mai mult de atât. Cu ce aveau, coborau mai la vale, la Buzău, spre vechiul Regat, și schimbau brânza lor de munte, cu grâu și porumb. "Bunicii mei cu asta s-au ocupat. Bunicul tăia lemne și mergea cu ele spre Regat, aducea la schimb prune sau porumb, venea cu nutreț mai bun pentru animale...", îmi povestește Tiberiu Chirilaș. Feriți de colectivizare, după război, vămășenii nu doar că au rămas cu un simț al proprietății care s-a pierdut prin alte părți, dar și-au dezvoltat, cu timpul, și un spirit întreprinzător care răzbate din tot ce fac. "De-asta mi-e și greu să spun cu ce se ocupă", revine primarul la prima întrebare. Primul răspuns vine sub forma unui pliant elegant, ce cuprinde o listă cu peste 30 de producători locali de brânzeturi, cu satul, numărul casei și numărul de telefon atașat, ca să dai imediat de ei când vrei un caș bun. "Puțini sunt cei de aici care nu au peste 500 de oi și 30-40 de vaci", îmi spune primarul. S-a zbătut să-i strângă pe toți într-o asociație și să certifice suprafețele de pășune, pentru ca oamenii să își poată certifica, la rândul lor, produsele, ca fiind bio. Brânza de Vama Buzăului e la mare căutare: când vezi stema asociației "Transhumanța", cu mândrețea de creastă albă a Ciucașului și cu ciobanul păscându-și vaca, oaia și capra, știi că asta e garanția calității!
"La un moment dat îmi spune cineva că nu mai suportă balegile astea de pe străzile din Vamă", spune, râzând, primarul. "Zic: «Du-te în Piața Sfatului din Brașov, că acolo nu sunt balegi! Vacile astea au existat de când lumea și trebuie să existe și de acum încolo la noi în sat. În Vama Buzăulu nu se poate altfel!»".
Satul din care tinerii nu pleacă
Creșterea animalelor e doar una dintre îndeletnicirile străvechi care se regăsesc și azi la Vama Buzăului. Se face și exploatare forestieră, dar nu ca prin alte părți. "Aici, fiecare e atent la proprietatea lui!", întărește primarul. Pe lângă vechile meserii, găsești azi la Vama Buzăului tot ce vrei: firme de transport, firme care prelucrează lemnul, firme de catering, firme implicate, mai nou, în industria turistică. Acum, primarul vrea să facă în așa fel încât gospodăria omului să poată să ofere servicii de masă turiștilor. Ideea lui e simplă: dacă fiecare gospodărie are o mică afacere, atunci fiecare familie va avea "condiții" și se va simți în siguranță. Iar dacă va fi așa, nimeni din Vamă nu va fi tentat să plece prin străinătate și să lase satele goale, cum se întâmplă în atâtea locuri din România. La Vama Buzăului, lucrurile stau diferit: comuna înregistrează creștere demografică, este pe plus, chiar și față de perioada comunistă! "Au mai plecat și de la noi prin Italia sau Spania, dar nu e un fenomen. Bucurie mai mare pentru mine nu există: mie asta îmi spune că oamenii au încercat în permanență să-și facă un rost, că au căutat să prospere aici, în sat, iar asta are la bază hărnicia lor. Dacă vă plimbați prin Vama Buzăului, nu trebuie decât să vă uitați la gospodăriile oamenilor! Nu o să vedeți case dărăpănate. Avem familii în care trăiesc câte trei sau patru generații într-o gospodărie. Când ai pământ de muncit și când îi ai pe toți ai tăi pe lângă tine, nu-ți vine să te duci nicăieri"...
Ca să nu se mai întindă cu explicațiile, Tiberiu Chirilaș mi-l prezintă pe Neluț Mariș, care a venit cu un pic de treabă pe la primărie. Om muncit la câmp și la pădure, Neluț mi-l confirmă imediat pe primar, fără să știe ce-am vorbit înainte. "Domnule, la noi tinerii nu au plecat pe afară. La noi tinerii or rămas în sat, pe lângă bătrâni, să-i ajute cu gospodăria, cu animalele, cu pământul. Majoritatea or rămas pe lângă avere și și-or construit casele pe care le vedeți prin sat. Palate!". Stau cu Neluț în poarta primăriei din Vama Buzăului și, privind de-a lungul străzii principale, văd casele oamenilor, chiar în timp ce-mi vorbește despre ele. Vile în toată regula, multe dintre ele au fost construite - nu pe bani aduși din străinătate, ci pe bani trudiți chiar aici, în vârf de munte, pe granița dintre Ardeal și fostul Regat!
Truda din spatele bunăstării
Că în spatele acestei bunăstări care îți ia ochii în Vama Buzăului e foarte-foarte multă muncă, nu am nici o îndoială. Mâinile lui Neluț spun singure povestea încăpățânării vămășenilor. "Aici, la noi, programul e program: de la 5 dimineața până la 12 noaptea suntem în priză, toată familia. Lucrez cu maică-mea, cu soția, cu vecinii, că ne mai ajutăm, asta-i regula peste tot". Ca mulți alți vămășeni, și Neluț, și soția sa au un loc de muncă. Treaba cu agricultura - 5 hectare de teren și 17 vaci, dintre care 12 cu lapte, plus niște oi! - e "suplimentul" de după programul de 8 ore. "Venitul nu e foarte mare, câștigi cât să reziști. Mult facem și din plăcere. Sincer, nu mi-ar cădea bine să mă duc acasă și să nu am nimica de făcut. Nu există să stăm seara la televizor!", spune Neluț Mariș. "Lumea e muncitoare. Suntem mulți care avem animale, suntem mulți care lucrăm pământul, pe lângă serviciu: să lași pământul de pârloagă nu se poate, te doare inima!". Neluț crește Bălțată românească, e înscris într-o asociație, cu care lucrează pentru îmbunătățirea rasei. Ia și o subvenție pentru asta, 400 de euro pe cap de bovină. Ajută și banii ăștia, chit că te alegi cu multe controale pe cap. "Bălțata e foarte bună, foarte adaptată la condițiile de mediu de aici. Dacă o îngrijești, îți și dă lapte!", îmi spune Neluț.
Vaca dă, săraca, lapte, dar ce te faci cu el când îl mulgi în șiștar? Când ajung la lapte, toți cei cu care vorbești în Vama Buzăului se fac negri de necaz. "Să vinzi litrul de lapte cu 75 de bani nu-i posibil! Și o sticlă cu apă plată costă mai mult! Eu, la atâtea vaci, am instalație de muls. Dacă socotești detergentul, apa, curentul, munca, hrana animalelor, cu ce te alegi?", se întreabă Neluț. "Mulgi 10 litri de lapte pe zi și îi dai pe 8 lei? Din care scazi furajele, că vacii dacă nu îi dai, nu îți dă. Barem 1 leu 50 de ar fi, că aici e lapte bun, totul e eco în zonă", intră în vorbă și Petrică Tohăneanu. Are, și el, nouă vaci în gospodărie, iar oi vreo 50. "Multă muncă...".
La 30 de ani de la Revoluție și la mai bine de 10 de la aderarea la Uniunea Europeană, agricultura continuă să fie una de subzistență în România, la nivel de mică gospodărie, indiferent cât ești de harnic. Pentru vămășeni, care și-au dorit dintotdeauna mai mult de la viață, asta e de neconceput! Așa că nu au avut încotro decât să își caute un loc de muncă. Petrică și soția sa sunt asistenți maternali, cresc copii abandonați alături de propriii copii și încă mai speră - "că speranța moare ultima" - că "poate, poate" va veni și ziua în care niște oameni cinstiți și harnici precum sunt ei vor putea prospera numai și numai din munca pământului și din creșterea animalelor, așa cum se întâmplă prin alte părți ale Europei. "Nu ne plângem: avem un cartof în grădinuță, o ceapă, nu tre' să le luăm din piață, de la Brașov. Avem și utilaje, mai încasăm subvenții, dar e greu și așa. Munca omului nu e plătită așa cum s-ar cuveni", îmi spune Petrică, în timp ce îmi arată "găzdușagul". Vacile îi sunt la ciurdă, oile în munte, are acasă doar câțiva miei.
Pentru că nu le rentează să dea laptele la fabrică la preț de nimic, și Petrică, și Neluț, și toți cei peste 30 de crescători de animale din asociație și-l procesează singuri și fac brânzeturi. "Facem brânză de burduf, facem cașcaval. Produsele le vând de acasă, nu mă duc nicăieri, că n-am timp de piață. Din cunoștințe, din gură în gură, s-a dus vorba că brânza-i bună, iar cine a luat o dată de la mine, acum stă la coadă și așteaptă să mai fac, ca să mai ia", spune Neluț. Petrică, la fel, are și el clienții lui, care așteaptă să mai facă un rând de brânză sau de cașcaval. "Poate n-ar fi rău să aibă asociația noastră o fabrică de lapte a ei", îi vine o idee lui Petrică. Și Dănuț Chirilaș vede o soluție în asocierea oamenilor: "Ar fi foarte important să avem în zonă un punct unde fiecare să ducă produsele pe care le are, iar de acolo ele să fie distribuite. Asta e o problemă în zonă, să fructifici surplusul de produse: vorbim de cartofi, de legume, de carne, lapte sau ouă. Fiecare ar putea să producă un pic în plus, ca să obțină un mic profit, căci cheltuială e destulă...".
Nebunie de vămășean: să crești albine la munte
Între Vama Buzăului și Brașov faci 30 de minute cu mașina. Mulți dintre săteni, deși lucrează la Brașov sau la Prejmer, preferă să stea în Vama Buzăului. De fapt, tocmai combinația aceasta de servicii la Brașov, la Prejmer, la Întorsura Buzăului sau la firmele din Vamă, și încăpățânarea de a ține o gospodărie serioasă, cu hectare de pământ, cu vaci multe și cu zeci sau sute de oi, a dus la prosperitatea aceasta, câștigată, ca peste tot în "România pozitivă", fără pic de ajutor de la stat, dimpotrivă, parcă uneori în ciuda deciziilor "de la centru". Chiar dacă nu le aduce decât un infim profit, oferindu-le, în schimb, o viață sănătoasă și o masă bună, vitele și munca pământului sunt ceva la care nici un vămășean nu poate renunța.
"Ce să facem? Am moștenit niște terenuri pentru care bunicii noștri au muncit și au suferit, nu le putem lăsa așa, de izbeliște! De mâncat trebuie să mâncăm. Carne și lapte nici nu știm de când nu am mai cumpărat! Avem și o mică seră, unde cultivăm roșii. Orice ar fi, terenurile pe care le avem nu le putem lăsa în paragină, chiar dacă nu avem musai nevoie de recolta de acolo, că nu ținem animale", spune Dănuț Chirilaș, fratele primarului. Dănuț lucreză la Finanțe, în Brașov, soția sa e asistent medical în Întorsură. La statutul meseriilor lor, ar fi putut, liniștiți, să stea la oraș și să nu facă agricultură. Ori să stea la țară "ca la cabană", fără să se spetească cu agricultura. Dar, la fel ca și consătenii lor, soții Chirilaș, pur și simplu, nu au putut sta deoparte și s-au apucat, pe lângă grădinăritul din spatele casei din Vama Buzăului, și de apicultură.
"De vreo 12 ani am început cu creșterea albinelor, mai mult din pasiune. Am văzut la alții, am mers o perioadă să studiez, să învăț. La noi nu sunt stupi, nu e zonă meliferă, e o aventură să faci apicultură aici. Mulți mi-au spus chiar că e o nebunie, că e imposibil să reușesc. Nu a fost ușor. În primul an am avut un stup, apoi doi, iarna i-am pierdut, anul următor am luat un alt roi, am văzut ce am greșit. Cu albinele nu e ca și cum ai un pui, îl hrănești și crește. Ai nevoie de multe cunoștințe, care se acumulează în timp. Fac parte dintr-o asociație a crescătorilor de albine, am beneficiat anii trecuți de niște fonduri europene din care mi-am făcut dotarea minimă necesară: mi-am luat stupi, mi-am luat topitor de ceară, un maturator, o centrifugă, echipamente fără de care nu poți face apicultură. E complicat, cu multe formulare, dar te ajută să începi".
Miere dintr-o mie de flori
Mă plimb cu Dănuț Chirilaș prin spatele casei sale. O curte ca în povești: un solar mare, în stânga, pentru roșii și pentru tot ce-ți mai trebuie pentru o salată sănătoasă în casă. Câteva țarcuri cu păsări de curte, un rând lung de straturi cu legume, și-apoi iarbă cât vezi cu ochii. În capăt de tot e pavilionul cu stupi. Pe dealurile din jur zboară albinele lui Dănuț ca să aducă acasă cea mai bună miere polifloră din câte am pomenit. O miere specială, adunată din mii de flori, un amestec 100% eco, pentru că dealurile din Vamă, cu miresmele lor care îți iau mințile, nu au văzut îngrășăminte de când lumea. Dănuț Chirilaș îmi povestește cu pasiune despre albinele sale, despre cum are grijă de ele, despre cum le dă pace când plouă și le simte agitate, despre cum le lasă miere din cea mai bună să se poată hrăni cum se cuvine, în lunile lungi de iarnă din Țara Buzaielor. "Trebuie să îți placă, trebuie să pui pasiune când vine vorba de agricultură. Apicultura, care pentru noi a fost un hobby, este profitabilă, numai că necesită timp ca să înveți, ai nevoie de investiție, iar abia apoi vine profitul. Dar vedeți și dumneavoastră că în alte ramuri ale agriculturii e mai greu. Noi înșine investim, uneori, din salariu, ca să putem susține această activitate. Dar, oricâte greutăți avem, nimic nu se compară cu senzația de fericire pe care am trăit-o când am extras primul borcănel de miere! Aveam un stup sau doi și așa ne bucuram, lucraserăm un an de zile pentru asta! Faci familia de albine, aștepți să culeagă nectarul... Și la ele, ca la om".