Puiu a fost un ditamai... uliu. E drept că la început, în neştiinţa noastră, faptul că avea ciocul tivit cu galben ne-a făcut să credem că era pui. Abia mai târziu aveam să aflăm că aşa le era "fazonul".
Ne-am cunoscut într-o zi de vară, acum doi ani. Fiica mea îl găsise pe o şosea, lovit de o maşină, probabil. La început, am crezut că are ruptă vreo aripă, de stă aşa de cuminte în cutia de carton în care-l aşezasem. N-a trecut mult şi am înţeles că n-avea nici un osişor rupt, dar că din cauza izbiturii orbise. Un uliu - orb! De neconceput! Poate pentru că eram şi eu foarte bolnavă cu ochii, după o operaţie nereuşită, l-am considerat într-un fel "tovarăş de suferinţă". Auzisem că, la oameni, orbirea provocată de un traumatism se poate vindeca după un timp, de la sine. Speram din tot sufletul să fie valabil şi la ulii. Aşa am început să-l îngrijesc şi să-l iubesc pe Puiu! Cu fiecare zi - mai mult. L-am aşezat în balcon, pe o stinghie pusă pe o cutie. Nu se mişca de acolo! Îl hrăneam cu bucăţele de carne. Şi atingeam cu bucăţica marginea ciocului, iar el, cu o mişcare rapidă, înghiţea cărniţa. Cu băutul era mai greu. De câteva ori pe zi, îi înmuiam ciocul în apă, cu sila. Era cald, îmi era frică să nu se deshidrateze şi apoi, habar n-aveam câtă apă bea pe zi un uliu. Era aşa de frumos! Avea penele maro închis, stropite cu alb, iar privirea îi părea chiar şi acum, nevăzător fiind, ageră şi semeaţă. Doar de ghearele lui trebuia să te fereşti! Începuse să întoarcă capul după mine, când îmi auzea vocea. De zece ori pe zi mergeam la el şi din "puiuţul mamei" nu-l scoteam.
După vreo trei săptămâni, mi-a dat dovada că şi o pasăre mândră, independentă şi distantă ca ea poate fi sensibilă şi afectuoasă. Într-o zi, într-un exces de dragoste şi de inconştienţă în acelaşi timp, i-am lipit căpuşorul de faţa mea. El, care cu o lovitură de plisc mi-ar fi putut sfâşia obrazul, m-a ciugulit uşor de câteva ori, de parcă mi-ar fi spus: "Prietenie - prietenie, dar nu te întrece! Sunt totuşi uliu, nu porumbel!".
La câteva zile după aceea l-am găsit pe pervaz. M-am mirat, doar până atunci nu se mişcase de pe beţişorul lui! Mi-am dat seama că începuse să vadă. Cu toate astea, m-a lăsat să-l pun iar la loc. A doua zi, însă, l-am găsit în cireşul din faţa balconului. Se uita fix la mine, cu privirea lui ageră şi semeaţă, în care licărea totuşi (poate mi se părea?) şi puţină recunoştinţă. Pentru că ştiam că va urma despărţirea, am intrat în casă înainte ca Puiu să zboare către înalt. Se vindecase!
De amintirea lui şi de dragostea ce i-o port încă şi în ziua de azi eu sper să nu mă vindec niciodată!
VERONICA K.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
