Puiu a fost un ditamai... uliu. E drept că la început, în neștiința noastră, faptul că avea ciocul tivit cu galben ne-a făcut să credem că era pui. Abia mai târziu aveam să aflăm că așa le era "fazonul".
Ne-am cunoscut într-o zi de vară, acum doi ani. Fiica mea îl găsise pe o șosea, lovit de o mașină, probabil. La început, am crezut că are ruptă vreo aripă, de stă așa de cuminte în cutia de carton în care-l așezasem. N-a trecut mult și am înțeles că n-avea nici un osișor rupt, dar că din cauza izbiturii orbise. Un uliu - orb! De neconceput! Poate pentru că eram și eu foarte bolnavă cu ochii, după o operație nereușită, l-am considerat într-un fel "tovarăș de suferință". Auzisem că, la oameni, orbirea provocată de un traumatism se poate vindeca după un timp, de la sine. Speram din tot sufletul să fie valabil și la ulii. Așa am început să-l îngrijesc și să-l iubesc pe Puiu! Cu fiecare zi - mai mult. L-am așezat în balcon, pe o stinghie pusă pe o cutie. Nu se mișca de acolo! Îl hrăneam cu bucățele de carne. Și atingeam cu bucățica marginea ciocului, iar el, cu o mișcare rapidă, înghițea cărnița. Cu băutul era mai greu. De câteva ori pe zi, îi înmuiam ciocul în apă, cu sila. Era cald, îmi era frică să nu se deshidrateze și apoi, habar n-aveam câtă apă bea pe zi un uliu. Era așa de frumos! Avea penele maro închis, stropite cu alb, iar privirea îi părea chiar și acum, nevăzător fiind, ageră și semeață. Doar de ghearele lui trebuia să te ferești! Începuse să întoarcă capul după mine, când îmi auzea vocea. De zece ori pe zi mergeam la el și din "puiuțul mamei" nu-l scoteam.
După vreo trei săptămâni, mi-a dat dovada că și o pasăre mândră, independentă și distantă ca ea poate fi sensibilă și afectuoasă. Într-o zi, într-un exces de dragoste și de inconștiență în același timp, i-am lipit căpușorul de fața mea. El, care cu o lovitură de plisc mi-ar fi putut sfâșia obrazul, m-a ciugulit ușor de câteva ori, de parcă mi-ar fi spus: "Prietenie - prietenie, dar nu te întrece! Sunt totuși uliu, nu porumbel!".
La câteva zile după aceea l-am găsit pe pervaz. M-am mirat, doar până atunci nu se mișcase de pe bețișorul lui! Mi-am dat seama că începuse să vadă. Cu toate astea, m-a lăsat să-l pun iar la loc. A doua zi, însă, l-am găsit în cireșul din fața balconului. Se uita fix la mine, cu privirea lui ageră și semeață, în care licărea totuși (poate mi se părea?) și puțină recunoștință. Pentru că știam că va urma despărțirea, am intrat în casă înainte ca Puiu să zboare către înalt. Se vindecase!
De amintirea lui și de dragostea ce i-o port încă și în ziua de azi eu sper să nu mă vindec niciodată!
VERONICA K.