PUIU

Cititor Formula AS
Puiu n-a fost nici un pui gălbior de găi­nă, nici o rățușcă nostimă, nici vreun pui golaș de vrabie.

Puiu a fost un ditamai... uliu. E drept că la început, în neștiința noastră, fap­tul că avea ciocul tivit cu gal­ben ne-a făcut să credem că era pui. Abia mai târziu aveam să aflăm că așa le era "fazonul".
Ne-am cunoscut într-o zi de vară, acum doi ani. Fiica mea îl gă­sise pe o șosea, lovit de o mașină, probabil. La început, am crezut că are ruptă vreo aripă, de stă așa de cuminte în cutia de carton în care-l așezasem. N-a trecut mult și am înțeles că n-avea nici un osi­șor rupt, dar că din cauza izbiturii orbise. Un uliu - orb! De neconce­put! Poate pentru că eram și eu foarte bolnavă cu ochii, după o operație nereușită, l-am consi­de­rat într-un fel "tovarăș de sufe­rință". Auzisem că, la oameni, or­birea provocată de un trauma­tism se poate vin­deca după un timp, de la sine. Speram din tot sufletul să fie va­labil și la ulii. Așa am înce­put să-l îngrijesc și să-l iu­besc pe Pu­iu! Cu fiecare zi - mai mult. L-am așezat în balcon, pe o stin­ghie pu­să pe o cutie. Nu se miș­ca de acolo! Îl hră­neam cu bu­cățele de carne. Și atin­­geam cu bucățica marginea cio­cu­lui, iar el, cu o mișcare rapi­dă, în­ghițea căr­nița. Cu băutul era mai greu. De câteva ori pe zi, îi în­mu­iam ciocul în apă, cu sila. Era cald, îmi era frică să nu se deshi­drateze și apoi, habar n-aveam câtă apă bea pe zi un uliu. Era așa de frumos! Avea pe­nele maro în­chis, stropite cu alb, iar privirea îi părea chiar și acum, nevăzător fiind, age­ră și semea­ță. Doar de ghea­rele lui trebuia să te ferești! Înce­puse să întoarcă capul după mine, când îmi auzea vocea. De zece ori pe zi mergeam la el și din "puiuțul ma­mei" nu-l sco­team.
După vreo trei săptămâni, mi-a dat do­vada că și o pasăre mân­dră, independentă și distantă ca ea poate fi sensibilă și afectu­oasă. Într-o zi, într-un exces de dra­goste și de inconștiență în ace­lași timp, i-am lipit că­pușorul de fața mea. El, care cu o lovitură de plisc mi-ar fi putut sfâșia obrazul, m-a ciu­gulit ușor de câteva ori, de parcă mi-ar fi spus: "Prietenie - prietenie, dar nu te în­trece! Sunt totuși uliu, nu porumbel!".
La câteva zile după aceea l-am găsit pe pervaz. M-am mirat, doar până atunci nu se mișcase de pe bețișorul lui! Mi-am dat seama că începuse să vadă. Cu toate as­tea, m-a lăsat să-l pun iar la loc. A doua zi, însă, l-am găsit în cire­șul din fața balconului. Se uita fix la mine, cu privirea lui ageră și se­meață, în care licărea totuși (poa­te mi se părea?) și puțină re­cu­noștință. Pentru că știam că va urma despărțirea, am intrat în casă înainte ca Puiu să zboare către înalt. Se vindecase!
De amintirea lui și de dragos­tea ce i-o port încă și în ziua de azi eu sper să nu mă vindec nicio­dată!

VERONICA K.