Despre România, doar de bine! - Crama Carastelec din Sălaj

- Rafinament şi performanţă, într-un pahar cu şampanie românească -

- Când te gândeşti la o băutură bună din Sălaj, imediat îţi vine în minte, fie o ţuică de prune, fie o palincă de foc. Ei bine, trebuie să ştiţi că în Sălaj se face şi cea mai bună şampanie din România! Într-un mic sat din nordul Transilvaniei, Carastelec, unde peisajul îţi taie respiraţia prin frumuseţea şi sălbăticia lui, cinci prieteni şi-au pus ambiţia şi experienţa împreună, pentru a crea o şampanie mai ceva ca a francezilor. Povestea lor cu final fericit ne-a spus-o doamna Edit Leitersdorfer, cea care astăzi are în grijă Cramele Carastelec -

 Cinci pentru eternitate

- E aproape de necrezut, că într-un sătuc din nordul extrem al ţării, aţi reuşit să creaţi o şampanie care azi cucereşte Europa. Ce reţetă misterioasă aţi folosit?

- Am reuşit să facem vinuri speciale şi să reprezentăm România la Campionatul Mondial de Şampanii şi vinuri spumante din Londra, un­de am obţinut, nu una, ci două medalii de ar­gint, pentru două dintre spumantele noastre: Carassia Blanc de Blancs şi Carassia Brut Rose. Sunt spu­mante de cea mai înaltă clasă, obţinute ex­clusiv prin metoda tradiţională, cu a doua fer­men­taţie în sticlă. Ne mândrim foarte mult cu aceste premii. Ele completează palmaresul nos­tru, în care mai avem o medalie de aur obţinută la WineUp Selection Cluj, sau o altă medalie de aur, la Concursul Internaţional de Vinuri Bucu­reşti. Premiul din Londra ne-a bucurat în mod spe­cial, pentru că acolo este o concurenţă mon­dială foarte mare şi, uite, cu toate acestea am ieşit în primii trei, din peste 120 de crame, unele cu tradiţie îndelungată.

- România e plină de surprize în cele mai neaşteptate locuri! Dar satul dvs. are doar câteva sute de locuitori...

- A fost o întâmplare fericită: mai multe poveşti s-au întâlnit la un moment dat şi s-au transformat în destin, aş zice. Pe de o parte, este povestea acestui loc necunoscut, care însă are o foarte veche tradiţie viticolă. În această zonă s-a descoperit un tezaur din care făcea parte un co­lier din aur, datat secolul al IV-lea, ce poartă simbolurile lui Bacchus. Deci, cel mai probabil, din vremuri străvechi oamenii au ştiut că aceste dealuri răcoroase dau un vin rafinat. Tradiţia viticolă a continuat până în 2004, când renumitul creator de vinuri, Gal Tibor, s-a îndrăgostit de aceste dealuri şi şi-a dat seama că sunt o co­moa­ră pentru Pinot Noir şi alte soiuri folosite pentru şampanizare. Aşa se face că în 2011, cinci prie­teni şi-au unit forţele financiare şi cunoştinţele într-ale viticulturii şi au plantat peste 22 de hectare de viţă de vie, pe acest amfiteatru uriaş aflat deasupra satului. A urmat o întreagă aven­tură pentru accesarea fondurilor europene, des­tinate construcţiei cramei propriu-zise. Cu mult suspans, din cauza birocraţiei schim­bă­toare de la o lună la alta, cei cinci prieteni au reu­şit, totuşi, să cons­tru­ias­că şi cra­ma, în care po­vestim acum, o cramă ultra-mo­der­nă, şi care a luat pre­miul pentru cea mai ecologică cra­­mă din România. Tot sis­te­mul de răcire şi în­călzire se reali­zea­ză cu pompe de aer, fo­rate la mare adâncime în pământ. Nu a fost simplu, au fost şi mo­mente în care am cre­zut că proiectul se va prăbuşi, dar aşa cum v-am spus, probabil acesta era destinul lo­cului.

- Care a fost cel mai dificil obstacol?

- La un moment dat, din cauza legislaţiei care s-a schimbat brusc, a trebuit să arătăm că avem în cont jumătate din valoarea proiectului pe fonduri europene. Adică, aveam la dispoziţie 60 de zile, ca să facem rost de aproape un milion şi jumătate de euro! Am luat băncile la rând şi nimeni nu a vrut să ne dea o scrisoare de garanţie sau un credit pe termen lung. Prietenul unuia dintre investitori ne-a împrumutat aceşti bani pentru o zi, ca să arătăm doar că îi avem în cont. Fără un asemenea gest de mare încredere, prin care cineva îţi pune peste un milion de euro în cont, cu promisiunea că a doua zi îi dai la loc, ce făceam? Cine ar fi dat aceşti bani pentru o zi împrumut cuiva? De-asta zic că Dum­nezeu ne-a iubit şi a vrut să fa­cem ceva bun aici.

- Aici faceţi doar şampanie sau şi alt­fel de vinuri?

- În primul rând, nu putem să îi spu­nem şam­panie, îi spu­nem vin spumant, şampania fiind un nume rezervat doar pen­tru ce se pro­duce în Franţa. Dar pe lân­gă "şampania" Ca­rassia, mai avem şi altfel de vinuri, toate cu accent pe calitate. Avem şi vinuri fri­zzan­te, cum le spun italie­nii, dar şi o serie de vinuri clasice, sub nu­mele de Vinca. Vi­nurile acestea cla­sice (sau liniştite), sunt maturate cel puţin o jumătate de an, în butoaie de stejar.

Vinul care se frământă de opt ori

- Cât de greu este să obţii un vin spumant ca cel premiat la Londra?

- E destul de com­plicat şi e nevoie şi de ştiinţă şi de un dram de noroc. În primul rând, că nu se poate face spumant din orice fel de stru­guri, şi întreaga plan­taţie, încă de la în­ceput, tre­buie gândită pen­tru spumant. Se recoltează mai de­vre­me, pentru că e nevoie de aciditate mare, şi după ce îl punem în sticle, stăm cu mari emoţii, pentru că nu ştim dacă o să în­ceapă să fermenteze sau nu. Dacă el nu începe să fermenteze în sticlă, este o mare problemă, că nu ai ce să îi faci ca să îl porneşti. Este momentul în care ai nevoie şi de un dram de noroc sau, ca un înger binevoitor să îşi înmoaie un deget în vinul tău, ca acesta să pornească noua viaţă, noua fermentaţie care să îl transforme în şam­panie. Dacă începe să fer­men­teze şi totul este bine, atunci această sticlă nu va avea 3 bari ca pre­siune, ci chiar 4 sau 6. Pes­te 3 bari se consi­deră vin spumant, sub aceas­tă limită este doar vin frizant. Măsurăm această presiune prin dop. Deci, este un proces lung, care necesită multă atenţie şi, poate de aceea, se spune că un vin se frământă de opt ori înainte de a ajunge un spu­mant bun.

- Oare în România, aceste vinuri rafinate sunt apreciate de consumatori la fel ca în Londra?

- Sigur că o şampanie sau un vin spumant sunt mai scumpe decât un prosecco făcut în tanc de inox, şi mulţi dintre patronii de magazine şi de restaurante care au venit la cramă noastră, ne-au întrebat ce să facă cu astfel de "fineţuri". Le-am zis gustaţi şi apoi discutăm. Aşa am vân­dut tot ce am făcut în prima ediţie, iar acum, cra­ma este goală, pentru că am vândut absolut tot ce am avut. Calitatea şi-a găsit singură clientul şi ten­dinţa către produse de calitate este în creş­tere şi în România. De altfel, România are un po­ten­ţial enorm în viticultură şi asta este cunoscut şi re­cunoscut şi de investitorii europeni. Foarte multe crame de astăzi sunt ale italienilor şi ale fran­ce­zilor, pentru că ei nu mai au unde să se extindă în ţara lor, iar aici este potenţial şi sunt cre­atori de vinuri care vin şi lucrează, atât pentru pu­bli­cul românesc, tot mai cunoscător şi mai pre­­ten­ţios, dar şi pentru iubitorii de vin din întreaga Europă.