D-l Constantin Avramescu are 88 de ani, e vicepreşedinte la Jockey Clubul Român şi "om de lume". Acea lume care a făcut din România un stat modern, cu valori şi obiceiuri ce s-au păstrat în familii şi în vremurile potrivnice ale comunismului. Cu strămoşi boieri şi un tată din meritocraţia funcţionărească, dl Avramescu e de profesie inginer minier, expert în substanţe nemetalifere, iar după 1989 a fost parlamentar PNL în mai multe legislaturi. Un parlamentar atipic care a continuat să locuiască într-un modest apartament din Drumul Taberei şi n-a avut nimic de a face cu lăcomia şi nelegiuirile asociate oamenilor politici de azi. Sedus de verva, memoria intactă şi umorul acestui domn (care publicase deja o carte, "Speranţe pierdute", despre experienţa lui politică postdecembristă), Filip-Lucian Iorga l-a îndemnat să-şi scrie şi amintirile despre viaţa cotidiană a bucureştenilor din anii '30-'40, despre atmosfera, moravurile "burghezo-moşierimii" interbelice, despre aspectul oraşului şi organizarea instituţiilor din vremea copilăriei şi adolescenţei sale. Simpaticul octogenar, martor al mai multor epoci din istoria ţării, nu are veleităţi de scriitor. Povesteşte însă cu simplitate şi o plăcere contagioasă ceea ce a trăit, la firul ierbii: "S-a scris mult despre evenimentele politice ale timpurilor trecute, cu mai multă sau mai puţină obiectivitate, dar eu mă voi rezuma la descrierea vieţii de zi cu zi, cu bunele şi relele ei, în încercarea de a înfăţişa lumea mea de altădată, care e inedită pentru lumea în care trăim azi". Cu un tată care a făcut liceul la "Sf. Sava" şi o şcoală superioară de Comerţ, a fost rănit în Primul Război, apoi a progresat prin competenţă pe scara socială (ajungând director al unei mari societăţi de asigurări) şi o mamă profesoară dintr-o familie de militari de carieră, Constantin Avramescu se autoplasează în clasa de mijloc: "Pot spune că mă trag din moşierimea şi burghezia mijlocie, cu un nivel de trai şi cu relaţii peste aşa-numita mică burghezie (...) dar sub stratul subţire al înaltei societăţi". Amintirile lui despre rude directe sau prin alianţă sunt împănate cu anectode, cu întâmplări, cu replici spirituale, la care ne face părtaşi, adresându-ni-se prieteneşte. Ne evocă anii lui de şcoală, cu portrete de colegi şi profesori, lărgeşte cadrul spre structura învăţământului de atunci şi programa şcolară, ne povesteşte despre Străjerie - totul ilustrat cu întâmplări nostime, care te fac să râzi. În capitole separate se ocupă de organizarea gospodăriilor din Capitală, unde predominau casele familiale, cu grădini şi curţi, şi unde oltenii cu cobiliţe aduceau la poartă legume şi fructe proaspete, veneau cu căruţe lăptărese, negustori de gheaţă şi lemne de foc, precum şi diverşi meseriaşi ambulanţi (cei mai în vârstă dintre noi i-am mai apucat prin anii '50). Ne vorbeşte cu poftă despre obiceiuri culinare, despre aspectul străzii şi codurile vestimentare respectate cu stricteţe, despre meserii azi dispărute, despre cluburile de sporturi şi distracţiile bucureştenilor, despre viaţa culturală şi socială. Multe dintre aceste evocări conţin ca un refren comparativ-amar constatarea "alte tipuri, alte moravuri, caracteristice unei societăţi aşezate în care fiecare ştia unde îi e locul şi cum trebuie să se comporte". Pentru cei interesaţi de "povestea caselor", de modernizarea interbelică a marilor artere bucureştene şi de construcţia cartierelor de vile din zona de Nord, există un capitol aparte, unde ni se spune că, deşi încă nu se foloseau macarale "construcţia blocurilor din centru începea primăvara şi se termina «la roşu» toamna. Iarna nu se lucra, iar anul următor se finisau şi se dădeau în folosinţă". Fireşte, e amintit şi modul cum a fost schilodit oraşul în anii de comunism, urâţire care a continuat şi mai abitir după 1990, "prin plantarea de zgârie-nori fără nici o normă". În ciuda vârstei înaintate, acest "gentleman român" nu e un nostalgic, iar faptul că e atât de vioi şi natural în scris face din cartea lui o lectură pe cât de interesantă documentar, pe atât de agreabilă.
Selecţia "Formula AS"
* Constantin Avramescu, "Povestiri din alte vremi", prefaţă de Filip-Lucian Iorga, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 127 p + 8 p. cu fotografii.
D-l Constantin Avramescu are 88 de ani, e vicepreşedinte la Jockey Clubul Român şi "om de lume". Acea lume care a făcut din România un stat modern, cu valori şi obiceiuri ce s-au păstrat în familii şi în vremurile potrivnice ale comunismului. Cu strămoşi boieri şi un tată din meritocraţia funcţionărească, dl Avramescu e de profesie inginer minier, expert în substanţe nemetalifere, iar după 1989 a fost parlamentar PNL în mai multe legislaturi. Un parlamentar atipic care a continuat să locuiască într-un modest apartament din Drumul Taberei şi n-a avut nimic de a face cu lăcomia şi nelegiuirile asociate oamenilor politici de azi. Sedus de verva, memoria intactă şi umorul acestui domn (care publicase deja o carte, "Speranţe pierdute", despre experienţa lui politică postdecembristă), Filip-Lucian Iorga l-a îndemnat să-şi scrie şi amintirile despre viaţa cotidiană a bucureştenilor din anii '30-'40, despre atmosfera, moravurile "burghezo-moşierimii" interbelice, despre aspectul oraşului şi organizarea instituţiilor din vremea copilăriei şi adolescenţei sale. Simpaticul octogenar, martor al mai multor epoci din istoria ţării, nu are veleităţi de scriitor. Povesteşte însă cu simplitate şi o plăcere contagioasă ceea ce a trăit, la firul ierbii: "S-a scris mult despre evenimentele politice ale timpurilor trecute, cu mai multă sau mai puţină obiectivitate, dar eu mă voi rezuma la descrierea vieţii de zi cu zi, cu bunele şi relele ei, în încercarea de a înfăţişa lumea mea de altădată, care e inedită pentru lumea în care trăim azi". Cu un tată care a făcut liceul la "Sf. Sava" şi o şcoală superioară de Comerţ, a fost rănit în Primul Război, apoi a progresat prin competenţă pe scara socială (ajungând director al unei mari societăţi de asigurări) şi o mamă profesoară dintr-o familie de militari de carieră, Constantin Avramescu se autoplasează în clasa de mijloc: "Pot spune că mă trag din moşierimea şi burghezia mijlocie, cu un nivel de trai şi cu relaţii peste aşa-numita mică burghezie (...) dar sub stratul subţire al înaltei societăţi". Amintirile lui despre rude directe sau prin alianţă sunt împănate cu anectode, cu întâmplări, cu replici spirituale, la care ne face părtaşi, adresându-ni-se prieteneşte. Ne evocă anii lui de şcoală, cu portrete de colegi şi profesori, lărgeşte cadrul spre structura învăţământului de atunci şi programa şcolară, ne povesteşte despre Străjerie - totul ilustrat cu întâmplări nostime, care te fac să râzi. În capitole separate se ocupă de organizarea gospodăriilor din Capitală, unde predominau casele familiale, cu grădini şi curţi, şi unde oltenii cu cobiliţe aduceau la poartă legume şi fructe proaspete, veneau cu căruţe lăptărese, negustori de gheaţă şi lemne de foc, precum şi diverşi meseriaşi ambulanţi (cei mai în vârstă dintre noi i-am mai apucat prin anii '50). Ne vorbeşte cu poftă despre obiceiuri culinare, despre aspectul străzii şi codurile vestimentare respectate cu stricteţe, despre meserii azi dispărute, despre cluburile de sporturi şi distracţiile bucureştenilor, despre viaţa culturală şi socială. Multe dintre aceste evocări conţin ca un refren comparativ-amar constatarea "alte tipuri, alte moravuri, caracteristice unei societăţi aşezate în care fiecare ştia unde îi e locul şi cum trebuie să se comporte". Pentru cei interesaţi de "povestea caselor", de modernizarea interbelică a marilor artere bucureştene şi de construcţia cartierelor de vile din zona de Nord, există un capitol aparte, unde ni se spune că, deşi încă nu se foloseau macarale "construcţia blocurilor din centru începea primăvara şi se termina «la roşu» toamna. Iarna nu se lucra, iar anul următor se finisau şi se dădeau în folosinţă". Fireşte, e amintit şi modul cum a fost schilodit oraşul în anii de comunism, urâţire care a continuat şi mai abitir după 1990, "prin plantarea de zgârie-nori fără nici o normă". În ciuda vârstei înaintate, acest "gentleman român" nu e un nostalgic, iar faptul că e atât de vioi şi natural în scris face din cartea lui o lectură pe cât de interesantă documentar, pe atât de agreabilă.
D-l Constantin Avramescu are 88 de ani, e vicepreşedinte la Jockey Clubul Român şi "om de lume". Acea lume care a făcut din România un stat modern, cu valori şi obiceiuri ce s-au păstrat în familii şi în vremurile potrivnice ale comunismului. Cu strămoşi boieri şi un tată din meritocraţia funcţionărească, dl Avramescu e de profesie inginer minier, expert în substanţe nemetalifere, iar după 1989 a fost parlamentar PNL în mai multe legislaturi. Un parlamentar atipic care a continuat să locuiască într-un modest apartament din Drumul Taberei şi n-a avut nimic de a face cu lăcomia şi nelegiuirile asociate oamenilor politici de azi. Sedus de verva, memoria intactă şi umorul acestui domn (care publicase deja o carte, "Speranţe pierdute", despre experienţa lui politică postdecembristă), Filip-Lucian Iorga l-a îndemnat să-şi scrie şi amintirile despre viaţa cotidiană a bucureştenilor din anii '30-'40, despre atmosfera, moravurile "burghezo-moşierimii" interbelice, despre aspectul oraşului şi organizarea instituţiilor din vremea copilăriei şi adolescenţei sale. Simpaticul octogenar, martor al mai multor epoci din istoria ţării, nu are veleităţi de scriitor. Povesteşte însă cu simplitate şi o plăcere contagioasă ceea ce a trăit, la firul ierbii: "S-a scris mult despre evenimentele politice ale timpurilor trecute, cu mai multă sau mai puţină obiectivitate, dar eu mă voi rezuma la descrierea vieţii de zi cu zi, cu bunele şi relele ei, în încercarea de a înfăţişa lumea mea de altădată, care e inedită pentru lumea în care trăim azi". Cu un tată care a făcut liceul la "Sf. Sava" şi o şcoală superioară de Comerţ, a fost rănit în Primul Război, apoi a progresat prin competenţă pe scara socială (ajungând director al unei mari societăţi de asigurări) şi o mamă profesoară dintr-o familie de militari de carieră, Constantin Avramescu se autoplasează în clasa de mijloc: "Pot spune că mă trag din moşierimea şi burghezia mijlocie, cu un nivel de trai şi cu relaţii peste aşa-numita mică burghezie (...) dar sub stratul subţire al înaltei societăţi". Amintirile lui despre rude directe sau prin alianţă sunt împănate cu anectode, cu întâmplări, cu replici spirituale, la care ne face părtaşi, adresându-ni-se prieteneşte. Ne evocă anii lui de şcoală, cu portrete de colegi şi profesori, lărgeşte cadrul spre structura învăţământului de atunci şi programa şcolară, ne povesteşte despre Străjerie - totul ilustrat cu întâmplări nostime, care te fac să râzi. În capitole separate se ocupă de organizarea gospodăriilor din Capitală, unde predominau casele familiale, cu grădini şi curţi, şi unde oltenii cu cobiliţe aduceau la poartă legume şi fructe proaspete, veneau cu căruţe lăptărese, negustori de gheaţă şi lemne de foc, precum şi diverşi meseriaşi ambulanţi (cei mai în vârstă dintre noi i-am mai apucat prin anii '50). Ne vorbeşte cu poftă despre obiceiuri culinare, despre aspectul străzii şi codurile vestimentare respectate cu stricteţe, despre meserii azi dispărute, despre cluburile de sporturi şi distracţiile bucureştenilor, despre viaţa culturală şi socială. Multe dintre aceste evocări conţin ca un refren comparativ-amar constatarea "alte tipuri, alte moravuri, caracteristice unei societăţi aşezate în care fiecare ştia unde îi e locul şi cum trebuie să se comporte". Pentru cei interesaţi de "povestea caselor", de modernizarea interbelică a marilor artere bucureştene şi de construcţia cartierelor de vile din zona de Nord, există un capitol aparte, unde ni se spune că, deşi încă nu se foloseau macarale "construcţia blocurilor din centru începea primăvara şi se termina «la roşu» toamna. Iarna nu se lucra, iar anul următor se finisau şi se dădeau în folosinţă". Fireşte, e amintit şi modul cum a fost schilodit oraşul în anii de comunism, urâţire care a continuat şi mai abitir după 1990, "prin plantarea de zgârie-nori fără nici o normă". În ciuda vârstei înaintate, acest "gentleman român" nu e un nostalgic, iar faptul că e atât de vioi şi natural în scris face din cartea lui o lectură pe cât de interesantă documentar, pe atât de agreabilă.
Alte articole din acest numar
- Zodiacul succesului - Pentru doamne şi domnişoare
- "Am o unghie încarnată. S-o operez?"
- "Doresc leacuri pentru Alzheimer şi pentru deochi"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
