D-l Constantin Avramescu are 88 de ani, e vicepreședinte la Jockey Clubul Român și "om de lume". Acea lume care a făcut din România un stat modern, cu valori și obiceiuri ce s-au păstrat în familii și în vremurile potrivnice ale comunismului. Cu strămoși boieri și un tată din meritocrația funcționărească, dl Avramescu e de profesie inginer minier, expert în substanțe nemetalifere, iar după 1989 a fost parlamentar PNL în mai multe legislaturi. Un parlamentar atipic care a continuat să locuiască într-un modest apartament din Drumul Taberei și n-a avut nimic de a face cu lăcomia și nelegiuirile asociate oamenilor politici de azi. Sedus de verva, memoria intactă și umorul acestui domn (care publicase deja o carte, "Speranțe pierdute", despre experiența lui politică postdecembristă), Filip-Lucian Iorga l-a îndemnat să-și scrie și amintirile despre viața cotidiană a bucureștenilor din anii '30-'40, despre atmosfera, moravurile "burghezo-moșierimii" interbelice, despre aspectul orașului și organizarea instituțiilor din vremea copilăriei și adolescenței sale. Simpaticul octogenar, martor al mai multor epoci din istoria țării, nu are veleități de scriitor. Povestește însă cu simplitate și o plăcere contagioasă ceea ce a trăit, la firul ierbii: "S-a scris mult despre evenimentele politice ale timpurilor trecute, cu mai multă sau mai puțină obiectivitate, dar eu mă voi rezuma la descrierea vieții de zi cu zi, cu bunele și relele ei, în încercarea de a înfățișa lumea mea de altădată, care e inedită pentru lumea în care trăim azi". Cu un tată care a făcut liceul la "Sf. Sava" și o școală superioară de Comerț, a fost rănit în Primul Război, apoi a progresat prin competență pe scara socială (ajungând director al unei mari societăți de asigurări) și o mamă profesoară dintr-o familie de militari de carieră, Constantin Avramescu se autoplasează în clasa de mijloc: "Pot spune că mă trag din moșierimea și burghezia mijlocie, cu un nivel de trai și cu relații peste așa-numita mică burghezie (...) dar sub stratul subțire al înaltei societăți". Amintirile lui despre rude directe sau prin alianță sunt împănate cu anectode, cu întâmplări, cu replici spirituale, la care ne face părtași, adresându-ni-se prietenește. Ne evocă anii lui de școală, cu portrete de colegi și profesori, lărgește cadrul spre structura învățământului de atunci și programa școlară, ne povestește despre Străjerie - totul ilustrat cu întâmplări nostime, care te fac să râzi. În capitole separate se ocupă de organizarea gospodăriilor din Capitală, unde predominau casele familiale, cu grădini și curți, și unde oltenii cu cobilițe aduceau la poartă legume și fructe proaspete, veneau cu căruțe lăptărese, negustori de gheață și lemne de foc, precum și diverși meseriași ambulanți (cei mai în vârstă dintre noi i-am mai apucat prin anii '50). Ne vorbește cu poftă despre obiceiuri culinare, despre aspectul străzii și codurile vestimentare respectate cu strictețe, despre meserii azi dispărute, despre cluburile de sporturi și distracțiile bucureștenilor, despre viața culturală și socială. Multe dintre aceste evocări conțin ca un refren comparativ-amar constatarea "alte tipuri, alte moravuri, caracteristice unei societăți așezate în care fiecare știa unde îi e locul și cum trebuie să se comporte". Pentru cei interesați de "povestea caselor", de modernizarea interbelică a marilor artere bucureștene și de construcția cartierelor de vile din zona de Nord, există un capitol aparte, unde ni se spune că, deși încă nu se foloseau macarale "construcția blocurilor din centru începea primăvara și se termina «la roșu» toamna. Iarna nu se lucra, iar anul următor se finisau și se dădeau în folosință". Firește, e amintit și modul cum a fost schilodit orașul în anii de comunism, urâțire care a continuat și mai abitir după 1990, "prin plantarea de zgârie-nori fără nici o normă". În ciuda vârstei înaintate, acest "gentleman român" nu e un nostalgic, iar faptul că e atât de vioi și natural în scris face din cartea lui o lectură pe cât de interesantă documentar, pe atât de agreabilă.