Acolo, Sus, cineva ne iubeşte

- Întâmplări cu copii şi îngeri -

Păzitorul din Rai

La cei 14 ani pe care-i aveam, mă consideram un copil fericit. De-abia intrasem în primul an de liceu şi lumea mi se părea minunată. La necazuri nu mă gândeam pe atunci, până într-o zi de iarnă, când moartea s-a hotărât să bată la uşa casei noastre şi să ni-l ia pe tata de lângă noi: de lângă mama, de lângă fratele meu, de lângă mine, fetiţa lui. De-abia ieşise din spital şi spunea că se simte bine, dar se vedea pe faţa lui că era îngrijorat şi bolnav. În ziua aceea, a spus că se duce pu­ţin în dormitor să se odih­nească, dar n-a trecut nicio jumătate de oră şi m-a stri­gat: "Oana! Oana! Oni­şor!". M-am dus repede la el şi tot la fel de repede am chemat-o pe mama. Tata în­cepuse să scuipe sânge... Du­pă aceea, totul s-a petre­cut foarte repede. După nici două ore, tata a plecat dintre noi în locurile acelea ne­ştiute. Am fost tot timpul lângă el şi nicio clipă nu am crezut că va muri. Cel mai tare m-a durut când am auzit-o pe mama la telefon, spunându-i mătuşii mele să se urce repede în primul tren, dacă vrea să-şi mai prindă fratele în viaţă. De altfel, mama n-a mai vrut să cheme Sal­varea, spunând că este în zadar, dar eu am plâns şi am ţipat aşa de tare la ea, că-l lasă pe tata să moară, încât în cele din urmă a cedat. Ţin minte clipele acelea de parcă le văd aievea. Pen­tru că targa Salvării nu încăpuse pe uşa apartamentului, fratele meu, care pe atunci avea 18 ani, l-a luat pe tata în braţe şi l-a dus la maşină ca pe-un copil. Boala îl slăbise în­grozitor. Dar truda i-a fost degeaba. Tata a murit în Salvare şi ni l-au adus înapoi. N-am putut să mă uit, m-am ascuns după uşa de la bucă­tărie şi plângeam acolo în hohote. După ce brancardierii au plecat, am rămas doar noi patru. Tata era întins pe pat şi părea că doarme, mama şi fratele meu stăteau la capul lui, în picioare, dezorientaţi şi îndureraţi, dar nu atât de mult ca mine. Îl iubi­sem enorm pe tata, între noi fusese o legătură foarte puternică, eram cei mai buni şi cei mai nedespărţiţi prieteni... Pe urmă, au început să bată la uşă vecinii, au venit o grămadă de cunoştinţe şi rude, dar pentru mine nu mai conta nimic, nu mai vedeam pe nimeni, plângeam mereu şi nu mă opream, cu toate insistenţele celorlalţi. Seara, târ­ziu, la un moment dat am rămas singură cu tăticul meu şi stăteam cu coatele aşezate pe masa pe care era sicriul, privindu-l atent, pentru că mi se părea că pieptul i se ridică şi i se coboară, adică trăia!, dar m-am convins repede că nu era adevărat, când i-am pus mâna pe frunte şi era rece ca gheaţa... Apoi, dintr-o dată, mi-am dat seama că sunt singură, doar eu cu el, şi mi s-a făcut frică, foarte frică, şi-am ieşit afară din cameră. Până la înmormântare, tata a stat în casă trei zile, dar eu n-am mai intrat să-l văd. Nu-l mai percepeam ca pe tatăl meu cel iubit, ci ca pe un mort, ca pe ceva urât şi rău. Mama şi-a dat seama că se întâmpla ceva cu mine şi a încercat să-mi vorbească, dar eu am refuzat. Teama a con­tinuat şi după ce tata a fost îngropat, mi-era groază să mai rămân singură, ca nu cumva să apară în faţa mea. Îmi închipuiam că ia forme urâte, de monştri. Seara mă culcam cu teama de a nu-l visa şi ador­meam foarte greu. Toate astea au durat până ce ma­ma m-a dus la preotul de la biserica dintre blocuri. Părintele mi-a citit dintr-o carte bisericească şi a stat de vorbă cu mine. Mi-a spus că tata a fost un om cumse­cade, fără prea mari păcate, că Dumnezeu l-a luat lângă sine şi de acolo, de unde se află, tata s-a transformat în îngerul meu păzitor. Sufletul lui e pe pământ, lângă mine, ca să mă apere de neprevăzut.
Vorbele preotului m-au li­niştit şi m-au ajutat să-mi re­constitui o imagine frumoasă şi luminoasă despre tata. Într-o noapte, am avut un vis foarte frumos, un vis pe care n-o să-l uit niciodată. L-am visat pe tata aşa cum era în realitate, îmbrăcat în cămaşă albastră, cu pantalonii călcaţi la dungă, cu părul pieptănat frumos, cu cărare într-o parte şi cu zâmbetul lui minunat pe buze. Era înconjurat de-o lumină, dar ce m-a mirat cel mai mult a fost faptul că în vis nu aveam vârsta mea, ci apăream drept copil, o fetiţă cam de 8-9 ani. El m-a luat de mână şi, deşi nu mi-a spus nimic, am înţeles că va fi în­totdeauna alături de mine, că avea să mă protejeze chiar şi din lumea de dincolo. Fără niciun cuvânt, am înţeles foarte multe... Visul acela mi-a adus liniştea şi căldura în suflet. Teama şi imaginile urâte au dispărut. A rămas doar imaginea vie a unui tată bun şi iubitor, care a plecat dintre noi prea devreme. Sunt convinsă că tăticul meu e un înger, că trăieşte în Rai, că nu se chinuieşte pentru păcate. Adeseori îl simt lângă mine, încurajându-mă în clipele grele, însoţindu-mă când mă tem. Acolo, sus, cineva are grijă de mine. Au trecut patru ani de când a murit, dar parcă a trecut o veşnicie.
Oana P. - Bucureşti


Când s-a deschis cerul

Dragă "Formula AS",
Întâmplarea pe care v-o povestesc este adevă­rată, aşa cum este şi această minunată revistă. O ştiu de la mama; s-a petrecut pe când ea avea 13-14 ani şi, cred eu, era destul de mare pentru a deosebi rea­litatea de închipuire. Deşi mai mult ca sigur vă va părea o plăsmuire a imaginaţiei, vă propun să în­cercăm să credem în miracole...
În zorii zilei de 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, mama aştepta să meargă la tămâiat în cimitir, îm­preună cu bunica mea. Stând pe un scăunel în faţa bucătăriei, a auzit zgomote, ca şi cum cineva ar fi bătut într-o toacă, şi s-a uitat spre cer... De aici în­cepe marea minune: cerul era parcă deschis şi în spaţiul acela a văzut ceea ce a numit "doi îngeraşi". Erau doi copilaşi, unul cu aripi şi veşmânt roz, iar celălalt - albastru strălucitor. Aveau în faţă o scân­dură în care băteau cu câte două ciocănele. Mama, fiind uluită de acea înfăţişare îngerească, a strigat-o pe bunica să vină să vadă miracolul, ea însă n-a văzut şi n-a auzit nimic, în schimb, i-a spus mamei mele: "Stai în genunchi şi roagă-te, îngerii ţi se arată pentru că eşti copil curat". Odată rugăciunea terminată, cerul s-a închis la loc şi îngeraşii au dispărut.
De câte ori îmi spunea povestea, mama se jura că a fost curatul adevăr, văzut cu ochii dânsei. S-a stins în 1963, lăsându-mi printre multele şi minunatele amintiri şi această istorioară cu îngeri, atât de frumoasă, pe care am vrut să v-o împăr­tăşesc.
Polixenia T. - Slatina


Băiatul din vis

Există viaţă după moarte? Exis­tă îngeri care ne apără, ne aju­tă şi ne mângâie sufletele uneori? Sunt convinsă că aceste întrebări au încolţit de zeci sau sute de ori în mintea fiecăruia...
După ce am născut, medicii i-au spus soţului meu că băiatul nu va supravieţui. Disperat, s-a dus acasă, a vorbit cu părinţii mei şi-au hotărât să boteze copilul acolo, în spital. Totul s-a petrecut foarte repede. A fost adus un preot şi pruncul a fost bote­zat. Eu am priceput foarte puţin din ceea ce s-a întâmplat atunci. Eram în şocul fizic şi psihic ce urmează unei astfel de naşteri şi "agonizam" într-o mare tristeţe. În minte îmi stăruia aceeaşi întrebare: "Pentru ce m-am chi­nuit; de ce Dumnezeu mă pe­depseşte?". Am fost distruşi şi eu, şi soţul meu. Co­pilul a fost îngropat, iar după mai puţin de doi ani, după mari suferinţe şi eforturi, am născut un băiat frumos şi sănătos. Este bucuria vieţii noastre.
Atunci, la moartea primului copil, am hotărât să-i facem pomenile cum sunt datinile noastre. În fiecare an, făceam pomană la biserică. Se bucurau copiii vecinilor sau cei pe care-i găseam pe stradă în ziua sortită. De fiecare dată, înainte de ziua ho­tărâtă pomenii, visam băiatul, dar nu aşa mic, ca atunci când murise, ci la vârsta pe care trebuia să o aibă.
Un vis m-a impresionat în mod deosebit. Când ar fi trebuit să împlinească 4 ani, eu am zis ca în anul acela să nu-i mai facem pomană la biserică, cu lucruri, colaci şi colivă, pentru că nu mai aveam bani. Am hotărât să dau de pomană numai nişte dulciuri. Cu 2-3 zile înainte de împlinirea sorocului, am visat că mergeam pe o stradă întunecoasă, destul de pustie. Pe drum nu era decât un băieţel, care venea din sens invers. Era trist. M-a impresionat privirea lui. Când a ajuns în dreptul meu, l-am în­trebat: "Al cui eşti tu, mai băieţelule?". Răspun­sul a fost neaşteptat: "Al vostru, al cui să fiu?!", a spus copilul, apăsat şi parcă puţin mânios. Atât de tare m-a impresionat, încât m-am trezit din somn şi-am început să plâng. A doua zi, m-am împrumutat de bani şi-am făcut, la ziua stabilită, pomană mare, rugându-mă la Dumnezeu să mă ierte pentru că ezitasem.
Cu o zi înainte de a merge la biserică pentru pomana de 7 ani, mi s-a întâmplat ceva deosebit, care m-a marcat pentru tot restul vieţii. Muncisem toată ziua. Era o după-amiază calmă. Mi-am zis că trebuie să mă relaxez puţin. M-am întins pe ca­na­peaua din faţa televizorului, cu capul şi picioarele sprijinite de marginile mari şi confortabile. Am dat drumul la televizor. Am lăsat telecomanda pe mă­suţa din apropiere şi mi-am împreunat mâinile în zona abdomenului. În casă nu mai era nimeni. Vreau să spun că eu locuiesc cu părinţii în aceeaşi clădire, dar sunt două apartamente separate, legate printr-un coridor. La un moment dat, din tavanul sufrageriei, în faţa mea a coborât ceva luminos care s-a oprit undeva la nivelul capului meu, în partea dreaptă. A luat forma unui copil "îmbrăcat" într-un halou luminos. Nu-i distingeam nicio trăsătură. Am vrut să-l văd mai bine şi-am încercat să-mi mişc capul spre dreapta, dar încercarea a fost zadarnică. Parcă eram paralizată. Vedeam în faţă ecranul tele­vizorului, iar cu coada ochiului "apariţia de lumi­nă". Toate uşile erau închise. Din dreptul "apariţiei de lumină" s-au întins două raze luminoase care mi-au acoperit palmele. Am simţit, efectiv, două mâ­nuţe reci ale unui copil care acopereau pro­priile-mi mâini. În acelaşi timp am auzit un glas blând care mi-a spus: "De-acum n-am să mai vin. Nu fi tristă. Am să-ţi fiu aproape când nici nu te gân­­deşti". Mângâierea mânuţelor reci a încetat, ha­loul de lumină s-a adunat ca o minge şi s-a evaporat prin tavan, aşa cum apăruse. Am sărit în picioare şi-am alergat în casa părinţilor mei, trântind tot cârdul de uşi despărţitoare. Cred că aveam o figură tare răvă­şită. M-au întrebat dacă mă simt bine. Am răspuns negativ şi-am fugit în casa mea, acolo unde îl "în­tâlnisem" pe fiul meu. Am îngenuncheat în faţa canapelei, în locul unde el stătuse, şi-am plâns şi m-am rugat îndelung.
I-am povestit doar unui preot bătrân tot ce s-a întâmplat atunci. Mi-a zis să nu mai plâng şi să mă con­sider norocoasă pentru că, de-acum, am un înger care mă veghează din ceruri. Cred cu tărie că este aşa, pentru că-n momentele grele ale vieţii mele "simt" că sunt ajutată de cineva din alt plan. Din acea zi, nu l-am mai visat niciodată pe fiul meu mort.
Alina R. - Braşov

Reproduceri după picturi de Olga Greceanu