Păzitorul din Rai
La cei 14 ani pe care-i aveam, mă consideram un copil fericit. De-abia intrasem în primul an de liceu și lumea mi se părea minunată. La necazuri nu mă gândeam pe atunci, până într-o zi de iarnă, când moartea s-a hotărât să bată la ușa casei noastre și să ni-l ia pe tata de lângă noi: de lângă mama, de lângă fratele meu, de lângă mine, fetița lui. De-abia ieșise din spital și spunea că se simte bine, dar se vedea pe fața lui că era îngrijorat și bolnav. În ziua aceea, a spus că se duce puțin în dormitor să se odihnească, dar n-a trecut nicio jumătate de oră și m-a strigat: "Oana! Oana! Onișor!". M-am dus repede la el și tot la fel de repede am chemat-o pe mama. Tata începuse să scuipe sânge... După aceea, totul s-a petrecut foarte repede. După nici două ore, tata a plecat dintre noi în locurile acelea neștiute. Am fost tot timpul lângă el și nicio clipă nu am crezut că va muri. Cel mai tare m-a durut când am auzit-o pe mama la telefon, spunându-i mătușii mele să se urce repede în primul tren, dacă vrea să-și mai prindă fratele în viață. De altfel, mama n-a mai vrut să cheme Salvarea, spunând că este în zadar, dar eu am plâns și am țipat așa de tare la ea, că-l lasă pe tata să moară, încât în cele din urmă a cedat. Țin minte clipele acelea de parcă le văd aievea. Pentru că targa Salvării nu încăpuse pe ușa apartamentului, fratele meu, care pe atunci avea 18 ani, l-a luat pe tata în brațe și l-a dus la mașină ca pe-un copil. Boala îl slăbise îngrozitor. Dar truda i-a fost degeaba. Tata a murit în Salvare și ni l-au adus înapoi. N-am putut să mă uit, m-am ascuns după ușa de la bucătărie și plângeam acolo în hohote. După ce brancardierii au plecat, am rămas doar noi patru. Tata era întins pe pat și părea că doarme, mama și fratele meu stăteau la capul lui, în picioare, dezorientați și îndurerați, dar nu atât de mult ca mine. Îl iubisem enorm pe tata, între noi fusese o legătură foarte puternică, eram cei mai buni și cei mai nedespărțiți prieteni... Pe urmă, au început să bată la ușă vecinii, au venit o grămadă de cunoștințe și rude, dar pentru mine nu mai conta nimic, nu mai vedeam pe nimeni, plângeam mereu și nu mă opream, cu toate insistențele celorlalți. Seara, târziu, la un moment dat am rămas singură cu tăticul meu și stăteam cu coatele așezate pe masa pe care era sicriul, privindu-l atent, pentru că mi se părea că pieptul i se ridică și i se coboară, adică trăia!, dar m-am convins repede că nu era adevărat, când i-am pus mâna pe frunte și era rece ca gheața... Apoi, dintr-o dată, mi-am dat seama că sunt singură, doar eu cu el, și mi s-a făcut frică, foarte frică, și-am ieșit afară din cameră. Până la înmormântare, tata a stat în casă trei zile, dar eu n-am mai intrat să-l văd. Nu-l mai percepeam ca pe tatăl meu cel iubit, ci ca pe un mort, ca pe ceva urât și rău. Mama și-a dat seama că se întâmpla ceva cu mine și a încercat să-mi vorbească, dar eu am refuzat. Teama a continuat și după ce tata a fost îngropat, mi-era groază să mai rămân singură, ca nu cumva să apară în fața mea. Îmi închipuiam că ia forme urâte, de monștri. Seara mă culcam cu teama de a nu-l visa și adormeam foarte greu. Toate astea au durat până ce mama m-a dus la preotul de la biserica dintre blocuri. Părintele mi-a citit dintr-o carte bisericească și a stat de vorbă cu mine. Mi-a spus că tata a fost un om cumsecade, fără prea mari păcate, că Dumnezeu l-a luat lângă sine și de acolo, de unde se află, tata s-a transformat în îngerul meu păzitor. Sufletul lui e pe pământ, lângă mine, ca să mă apere de neprevăzut.
Vorbele preotului m-au liniștit și m-au ajutat să-mi reconstitui o imagine frumoasă și luminoasă despre tata. Într-o noapte, am avut un vis foarte frumos, un vis pe care n-o să-l uit niciodată. L-am visat pe tata așa cum era în realitate, îmbrăcat în cămașă albastră, cu pantalonii călcați la dungă, cu părul pieptănat frumos, cu cărare într-o parte și cu zâmbetul lui minunat pe buze. Era înconjurat de-o lumină, dar ce m-a mirat cel mai mult a fost faptul că în vis nu aveam vârsta mea, ci apăream drept copil, o fetiță cam de 8-9 ani. El m-a luat de mână și, deși nu mi-a spus nimic, am înțeles că va fi întotdeauna alături de mine, că avea să mă protejeze chiar și din lumea de dincolo. Fără niciun cuvânt, am înțeles foarte multe... Visul acela mi-a adus liniștea și căldura în suflet. Teama și imaginile urâte au dispărut. A rămas doar imaginea vie a unui tată bun și iubitor, care a plecat dintre noi prea devreme. Sunt convinsă că tăticul meu e un înger, că trăiește în Rai, că nu se chinuiește pentru păcate. Adeseori îl simt lângă mine, încurajându-mă în clipele grele, însoțindu-mă când mă tem. Acolo, sus, cineva are grijă de mine. Au trecut patru ani de când a murit, dar parcă a trecut o veșnicie.
Oana P. - București
Când s-a deschis cerul
Dragă "Formula AS",
Întâmplarea pe care v-o povestesc este adevărată, așa cum este și această minunată revistă. O știu de la mama; s-a petrecut pe când ea avea 13-14 ani și, cred eu, era destul de mare pentru a deosebi realitatea de închipuire. Deși mai mult ca sigur vă va părea o plăsmuire a imaginației, vă propun să încercăm să credem în miracole...
În zorii zilei de 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, mama aștepta să meargă la tămâiat în cimitir, împreună cu bunica mea. Stând pe un scăunel în fața bucătăriei, a auzit zgomote, ca și cum cineva ar fi bătut într-o toacă, și s-a uitat spre cer... De aici începe marea minune: cerul era parcă deschis și în spațiul acela a văzut ceea ce a numit "doi îngerași". Erau doi copilași, unul cu aripi și veșmânt roz, iar celălalt - albastru strălucitor. Aveau în față o scândură în care băteau cu câte două ciocănele. Mama, fiind uluită de acea înfățișare îngerească, a strigat-o pe bunica să vină să vadă miracolul, ea însă n-a văzut și n-a auzit nimic, în schimb, i-a spus mamei mele: "Stai în genunchi și roagă-te, îngerii ți se arată pentru că ești copil curat". Odată rugăciunea terminată, cerul s-a închis la loc și îngerașii au dispărut.
De câte ori îmi spunea povestea, mama se jura că a fost curatul adevăr, văzut cu ochii dânsei. S-a stins în 1963, lăsându-mi printre multele și minunatele amintiri și această istorioară cu îngeri, atât de frumoasă, pe care am vrut să v-o împărtășesc.
Polixenia T. - Slatina
Băiatul din vis
Există viață după moarte? Există îngeri care ne apără, ne ajută și ne mângâie sufletele uneori? Sunt convinsă că aceste întrebări au încolțit de zeci sau sute de ori în mintea fiecăruia...
După ce am născut, medicii i-au spus soțului meu că băiatul nu va supraviețui. Disperat, s-a dus acasă, a vorbit cu părinții mei și-au hotărât să boteze copilul acolo, în spital. Totul s-a petrecut foarte repede. A fost adus un preot și pruncul a fost botezat. Eu am priceput foarte puțin din ceea ce s-a întâmplat atunci. Eram în șocul fizic și psihic ce urmează unei astfel de nașteri și "agonizam" într-o mare tristețe. În minte îmi stăruia aceeași întrebare: "Pentru ce m-am chinuit; de ce Dumnezeu mă pedepsește?". Am fost distruși și eu, și soțul meu. Copilul a fost îngropat, iar după mai puțin de doi ani, după mari suferințe și eforturi, am născut un băiat frumos și sănătos. Este bucuria vieții noastre.
Atunci, la moartea primului copil, am hotărât să-i facem pomenile cum sunt datinile noastre. În fiecare an, făceam pomană la biserică. Se bucurau copiii vecinilor sau cei pe care-i găseam pe stradă în ziua sortită. De fiecare dată, înainte de ziua hotărâtă pomenii, visam băiatul, dar nu așa mic, ca atunci când murise, ci la vârsta pe care trebuia să o aibă.
Un vis m-a impresionat în mod deosebit. Când ar fi trebuit să împlinească 4 ani, eu am zis ca în anul acela să nu-i mai facem pomană la biserică, cu lucruri, colaci și colivă, pentru că nu mai aveam bani. Am hotărât să dau de pomană numai niște dulciuri. Cu 2-3 zile înainte de împlinirea sorocului, am visat că mergeam pe o stradă întunecoasă, destul de pustie. Pe drum nu era decât un băiețel, care venea din sens invers. Era trist. M-a impresionat privirea lui. Când a ajuns în dreptul meu, l-am întrebat: "Al cui ești tu, mai băiețelule?". Răspunsul a fost neașteptat: "Al vostru, al cui să fiu?!", a spus copilul, apăsat și parcă puțin mânios. Atât de tare m-a impresionat, încât m-am trezit din somn și-am început să plâng. A doua zi, m-am împrumutat de bani și-am făcut, la ziua stabilită, pomană mare, rugându-mă la Dumnezeu să mă ierte pentru că ezitasem.
Cu o zi înainte de a merge la biserică pentru pomana de 7 ani, mi s-a întâmplat ceva deosebit, care m-a marcat pentru tot restul vieții. Muncisem toată ziua. Era o după-amiază calmă. Mi-am zis că trebuie să mă relaxez puțin. M-am întins pe canapeaua din fața televizorului, cu capul și picioarele sprijinite de marginile mari și confortabile. Am dat drumul la televizor. Am lăsat telecomanda pe măsuța din apropiere și mi-am împreunat mâinile în zona abdomenului. În casă nu mai era nimeni. Vreau să spun că eu locuiesc cu părinții în aceeași clădire, dar sunt două apartamente separate, legate printr-un coridor. La un moment dat, din tavanul sufrageriei, în fața mea a coborât ceva luminos care s-a oprit undeva la nivelul capului meu, în partea dreaptă. A luat forma unui copil "îmbrăcat" într-un halou luminos. Nu-i distingeam nicio trăsătură. Am vrut să-l văd mai bine și-am încercat să-mi mișc capul spre dreapta, dar încercarea a fost zadarnică. Parcă eram paralizată. Vedeam în față ecranul televizorului, iar cu coada ochiului "apariția de lumină". Toate ușile erau închise. Din dreptul "apariției de lumină" s-au întins două raze luminoase care mi-au acoperit palmele. Am simțit, efectiv, două mânuțe reci ale unui copil care acopereau propriile-mi mâini. În același timp am auzit un glas blând care mi-a spus: "De-acum n-am să mai vin. Nu fi tristă. Am să-ți fiu aproape când nici nu te gândești". Mângâierea mânuțelor reci a încetat, haloul de lumină s-a adunat ca o minge și s-a evaporat prin tavan, așa cum apăruse. Am sărit în picioare și-am alergat în casa părinților mei, trântind tot cârdul de uși despărțitoare. Cred că aveam o figură tare răvășită. M-au întrebat dacă mă simt bine. Am răspuns negativ și-am fugit în casa mea, acolo unde îl "întâlnisem" pe fiul meu. Am îngenuncheat în fața canapelei, în locul unde el stătuse, și-am plâns și m-am rugat îndelung.
I-am povestit doar unui preot bătrân tot ce s-a întâmplat atunci. Mi-a zis să nu mai plâng și să mă consider norocoasă pentru că, de-acum, am un înger care mă veghează din ceruri. Cred cu tărie că este așa, pentru că-n momentele grele ale vieții mele "simt" că sunt ajutată de cineva din alt plan. Din acea zi, nu l-am mai visat niciodată pe fiul meu mort.
Alina R. - Brașov
Reproduceri după picturi de Olga Greceanu