"Formula AS" în Sălaj - Stejarii credinţei noastre

Bagheta vrăjită

Părintele Liviu-Cătălin Urs ţine în mână un obiect ciudat: o tijă lungă de fier, prinsă la capăt într-un mâner de lemn. La celălalt capăt e o altă tijă, mai subţire, tot din metal, strânsă într-un şurub care îi permite să gliseze în sus şi în jos. Părintele zâmbeşte: "Ştiţi ce-i asta?", mă întrea­bă. "Nu", îi răspund, "chiar nu ştiu". "Atunci o să vedeţi", spune preotul. Ridică tija cea subţire în prelungirea celeilalte, aşteaptă o clipă ca să vadă că îl urmăresc, apoi, întocmai ca un mag înţelept în mână cu o baghetă vrăjită, găseşte un loc ascuns în poarta de stejar bătrân şi strecoară obiectul acela ciudat înăuntru. Se aude un huruit greu. Acolo, înăuntru, o fiinţă nevăzută a prins viaţă şi se mişcă. Poarta de stejar bătrân se des­chide. Putem intra. Obiectul acesta vrăjit este o cheie.
Am ajuns în satul Fildu de Sus, ca să văd cu ochii mei una dintre cele 92 de minuni ale Săla­jului. Cea mai vestită, cea mai bine păstrată din­tre toate: Biserica de lemn Pogorârea Sfântului Duh. Nici un alt loc din ţară nu are atâtea măr­turii simple că rugăciunile oamenilor au ţâşnit spre cer din cele mai vechi şi încercate timpuri. Vremurile acelea grele, când credinţa era ultimul reazăm, temeiul vieţii, strigătul mut al unui neam aflat la cheremul unui imperiu. Rugăciuni, stri­găte mute cioplite în lemn. Lemn devenit bise­rică, locul cel mai aproape de cer, de pe pământ. Acoperişurile astea înalte, acoperite cu şiţă sau şindrilă, turnurile unei credinţe, ale unui neam, ale unui fel de a fi mândru, nesupus, românesc. Astăzi, din cele 92 de biserici de lemn ale Săla­jului, 68 au căpătat statutul de monument istoric. Nouă au fost mutate pentru păstrare în muzee. Sunt multe altele, însă, care au dispărut, înghiţite de negura vremurilor, de nepăsarea oamenilor sau de vitregiile naturii. E timpul să ne deschi­dem larg inima şi ochii, ca să înţelegem: în steja­rii sau gorunii aceştia bătrâni care au devenit bi­serici, încă mai curge seva unei patrii. Patria nu este vorbărie goală, patria este o bisericuţă de lemn.

Biserica zburătoare

E o linişte simplă în biserica din Fildu de Sus. Sunt aproape trei veacuri de când nişte stejari uriaşi au fost aduşi de pe dealurile din apro­piere pentru ca meşterii "Freanţ Nicoară din Agrij şi unulu din Chendre, a Petri Brudului, fecioru Gligorie" să cioplească din ei minu­năţia asta. Douăzeci de metri spre cer se ridică tur­nul bisericuţei. Cel mai înalt dintre toate turnurile bisericilor de lemn din Sălaj. O mândrie, un triumf, un simbol ce apare şi pe stema judeţului. Un zbor încremenit de pa­săre peste care străjuieşte o cruce aplecată de vânturi. Acolo, sus, deasupra pământului, niciun imperiu n-a putut ajunge, ci doar ru­gă­ciunile oamenilor din Fildu. Aici, vreme de 200 şi mai bine de ani, din 1727 până în 1936, când o altă biserică mai nouă, mai încăpătoare a fost ridica­tă în sat, liniştea asta simplă a ţinut loc de ţară. O ţară cio­plită din lemn de stejar, pe care odihnesc îngeri şi sfinţi. Cheia aceea ciudată a des­chis poarta spre inima tăi­nuită a istoriei ardeleneşti. O aud cum zvâcneşte, cum res­piră, cum mă priveşte tăcut prin ochii unui serafim cui­bărit în naos. Istoria vorbeşte şi atunci când tace. Istoria se află aici, în liniştea asta simplă. Biblia a fost deschisă în Fildu de Sus, iar paginile ei au fost aşezate pe lemn. Dia­volul se­mănând ne­ghină. Ar­han­ghe­lul Mi­hail ce-l poartă pe prooro­cul Avacum spre groapa leilor, ca să-l hrăneas­că pe David. Da­vid ce îl o­moară pe Go­liath. Noe con­struind marea co­rabie a lumii. În­vierea lui La­zăr. Iisus bine­cuvân­tând co­piii. Apoi, rând pe rând, pa­ti­mile lui Hris­tos. Toate po­veştile astea, în care pâ­nă şi chi­pul dia­volu­lui pare îm­blân­zit de culo­rile vii în care sunt zugrăvite flori si frunze. O mare de flori şi frunze, care ţâş­nesc din toate cotloanele picturilor, ce nu te înde­păr­tează de taina biblică, ci dimpotrivă, o aduc cumva, miraculos, aproape. Aproape de sfinţi, de îngeri, de Dumnezeu. Oameni şi taină laolaltă. Mă umplu de culorile pictate, de penum­bra de aici, de Buna Vestire de pe Uşile Împără­teşti. Aştept oamenii, dar oamenii nu vin. Sunt 80 de ani de când sătenii merg la slujbă la cea­laltă biserică. "Îi mai încăpătoare, ştiţi, îi a vre­mu­rilor de acum. Are curent, încălzire... Ne-am obişnuit cu ele şi nu mai ştim cum e fără, ca pe vremea bătrânilor", spune părintele Urs. Dar bise­rica asta, aici în Fildu de Sus, nu a fost, de fapt, părăsită niciodată. Poate ăsta e, cu adevărat, cel mai mare miracol. Că de 80 de ani, satul are o altă biserică, dar că nicio­dată, în tot timpul ăsta, fil­denii nu şi-au uitat inima veche. Slujbele se ţin în con­tinuare. "La hram, la sărbă­torile mari, la unele nunţi, oamenii tot aici se îndeam­nă. E mândria noastră, bucuria noastră. Apăi, n-au cum să intre toţi 60 de oa­meni, cât mai are satul. Dar curtea îi plină-ochi, n-ai cum să arunci un ac când ne strângem. Şi dintre toţi, să ştiţi, copiii sunt cei mai feri­ciţi. Ăsta-i lu­cru mare!". O­chii părintelui luminează şi ei, ca ai unui co­pil. Îl întreb ce simte când slu­jeşte aici. Tace, îşi caută cuvin­tele, le găseşte, spune: "Gân­di­ţi-vă că slu­jesc doar cu trei lumânări a­prin­se. Atât. Asta-i toată lu­mina. Nu ştiu cum să vă spun... C-o fi lemnul, c-o fi umbra de aici, c-or fi toate ru­gă­ciunile fil­de­nilor de dina­inte şi de acum, dar aerul e al­tul, e... cum să vă spun... e... viu! Îl simţi cum se mişcă, pe dinăuntru şi pe dinafară. E altfel ca în ori­care altă bise­rică în care am slujit! Aerul ăsta e ca cerul de afară, e rugăciu­nea, înţele­geţi?! Simt cerul tot cum se deschide în biseri­că!". Închid ochii, încerc să văd. Rostul lumii încă se păstrează, atât timp cât bisericuţa asta de lemn, oricât de rar, îşi mai primeşte credincioşii. Rostul lumii e un turn înalt de lemn, prin care cerul curge cu totul pe pământ.

Sus, unde începe lumina

Doar că lucrurile nu mai sunt simple de mult. "E atât de greu să păstrezi o minune veche în viaţă!". O cioplitură din stejar poate avea până la o mie de ani de viaţă. O mie! Iar bisericuţa din Fildu de Sus nu are nici măcar trei sute. Dar toate astea, cu condiţia să fie ferită de umezeala ploilor şi a zăpezii. "Lemnul ca lemnul", spune părintele Urs, "dar acoperişul de şindrilă trebuie înlocuit la cel mult 20 de ani o dată. De acolo vin şi urgia, şi greul." Problema, îmi spune părintele, e că găseşti tot mai greu meşteri adevăraţi care să ştie să lucreze ca odinioară. "Şi n-ai cum să nu te gândeşti cum or fi lucrat meşterii aceia acum trei veacuri? Cum or fi ridicat ei turnul cel mare? Că acum, o echipă întreagă de alpinişti au ridicat din umeri şi or spus că n-au cum să lucreze la acoperiş fără să strice ceva...". Îl rog pe părinte să mă lase să urc în turn. "Aveţi doar grijă la lilieci". Asta înseamnă că mă lasă.
Scara e îngustă, lemnul trosneşte. Aerul s-a strâns în jurul meu şi mă apasă. Un abur de lemn, greu şi bătrân. Sunt în miezul lui, urc. Nu e nici o altă fiinţă aici, înăuntru, nici măcar liliecii. S-a dus şi lumina, s-a ascuns, respir un aer care nu s-a mai schimbat de trei veacuri. Pe aici au urcat rugăciunile, toate rugăciunile, îmi zic, nu e uşor să răzbaţi prin atâta amar de întuneric. Mai sus mijesc nişte raze. Sunt raze aurii, începuturi de lumină. Se apropie de mine, le iau urma, mă um­plu de ele. Am ajuns. Sunt sus, pe o platformă şubredă, lumina s-a născut aici, în turnul biseri­cuţei din Fildu de Sus, lumea e un prunc înveş­mântat în lumină. Satul se pierde pe dealuri, aerul cântă. E o răsuflare vie ca un cântec de leagăn. Locul unde rugăciunile se umplu de cer. Meşterii aceia, Freanţ Nicoară şi Gligorie a Petri Brudu­lui, au zămislit una dintre marile minuni ale lu­mii. Minunea desăvârşită a unui neam. Le mul­ţumesc în gând şi cobor. Pă­rin­tele Urs scoa­te din nou unealta aceea ciudată despre care acum ştiu că e o cheie. Văd exact ce se întâmplă: tija aceea mai subţire coboară odată ce a intrat prin lo­cul ascuns din poartă, iar vâr­ful ei prinde fă­gaşul crestat al unui butuc de lemn. Când părintele răsuceşte mânerul, butucul se mişcă şi închide poarta. "Aţi văzut mai bine acum, nu?". El e afară, eu am rămas înăuntru. A scos cheia, nu mai pot ieşi. Pen­tru o clipă, mă gândesc că aş ră­mâne o viaţă aici, cu toţi sfinţii şi serafimii aceştia bătrâni. Dar preotul des­chide iarăşi poar­ta şi ştiu că nu-mi ră­mâ­ne decât să scriu.

O cruce de dus

"Dar alţi oa­meni, în afară de cei ai satului, vin să vadă biseri­cu­ţa asta?", întreb. "Vin. Cum să nu vină?", îmi răs­pun­de Liviu-Că­tălin Urs. "Doar că, vedeţi dum­nea­­voastră, cei mai mulţi sunt străini". Străini din toate col­ţu­rile pămân­tului. "Sunt uimiţi de cum a fost cio­plit lemnul, fac mi­lioane de poze la funia care înconjoară biseri­ca, la motivul viţei-de-vie, la figurile geome­trice, la cununa de lauri. Mă tot întreabă de stejar, cum de rezis­tă un lemn aşa de mult. Se fotografiază cu tur­nul, ştiţi cum sunt tu­riştii... Noi nu ne supă­răm, de ce să ne su­părăm?! Bucu­ria lor e şi bucuria noastră!". Oameni veniţi ca la o piesă de muzeu, ca la o rămăşiţă a unor vre­muri de demult. Oa­me­nii uită, însă, că aici, în Fildu de Sus, biserica asta e încă vie, că ru­găciunile din ea au ră­mas şi se rostesc mai departe. "Despre cre­din­ţă nu mă întreabă nimic, ce să-i faci..."
Îl ascult pe părinte, iar mâna mi se odihneşte pe o cruce de lemn co­vârşită de ani, din curtea bisericii. O simt vie. Cât să mă facă să tresar, să mă mir şi să întreb: "Ştiţi a cui este crucea asta?". Părintele ştie: "E o taină veche a bisericuţei. Crucea asta - iar mâna lui o mângâie în timp ce vorbeşte - este a unui fecior de al lui Freanţ Nicoară, meş­terul care a ridicat biserica". Din cei trei fii, mezinul. O poveste ascunsă, rămasă şi şoptită de tot satul, de aproape 300 de ani. "Când o rămas doar ultima şindrilă de pus pe turn, meşterul o primit vestea că feciorul lui cel mai mic o murit. O murit din senin, la scaldă. N-o plâns, spun bătrânii, n-o deznădăj­duit. Şi-o ridicat ochii spre cer, o zis facă-se voia ta şi o rugat preotul de atunci să-i aducă feciorul aici, la îngro­păciu­ne". Iar oamenii au înţeles ceva ce şi în balada meşteru­lui Ma­nole e scris: că sacri­ficiul ăsta va face ca biserica să dăinuiască. E un legământ vechi, nescris, nespus al pă­mântului cu cerul: viaţa cere viaţă. O ştiau ţăranii din Fildu, a ştiut-o şi meşterul Freanţ Nicoară. Meşterii din vechime aveau o cruce grea de dus. O cruce de lemn, o jertfă. O mărturie a unor vre­muri fabuloa­se, care n-au încetat să fie. Aici şi acum. În Fildu de Sus. Ştiu ce am de făcut. Îmi iau rămas bun de la pre­o­tul acesta tâ­năr şi bun şi plec mai de­par­te, spre Ci­zer, un alt loc de poves­te, ca să caut urmele a ce­va ce a fost.

Casa lui Lupuţ

Sălajul, judeţul bisericilor de lemn, este chiar el o biserică. Toate florile acelea pe care le-am văzut zugrăvite în minunăţia din Fildu de Sus sunt acum pe câmpuri şi dealuri, roşii, albe, gal­bene, albastre, o simfonie de culori într-o mare de verde. Toată binecuvântarea Domnului într-un loc pe care prea puţini îl ştiu. Rugăciunea lumii, o biserică de ţărână, apă şi văzduh. Caut şi găsesc: aici, în Cizer, lucrează acum unul din­tre ultimii meşteri în lemn pe care îi are ţara noas­tră. Un om care a deprins meşteşugul ăsta din bătrâni şi îl duce, aproape singur, mai depar­te, în timpurile acestea de beton, prefabricate şi tablă. A fost chemat de sat să refacă din temelii o bijuterie a vremurilor de altădată, a cărei soartă părea pecetluită: Casa lui Lupuţ. Casa lui Lupuţ a fost mai mult decât o casă. A fost sufletul satu­lui. În vremurile grele, de acum mai bine de 300 de ani, casa asta a fost şi şcoală, şi biserică, şi adăpost pentru toţi românii prigoniţi de stăpâni­torii maghiari. O casă cu acoperiş înalt, ca o cuşmă din paie, cea mai falnică şi încăpătoare dintre toate casele de odinioară. Aici, la lumina opaiţului şi la căldura focului de vreascuri, satul s-a adunat în faţa pericolelor şi a mers mai de­parte. Cizerul, spune istoria veche, a fost ras de pe faţa pământului de nobilii maghiari, la înce­putul secolului XVIII. Biserica a fost incendiată odată cu satul, iar ţăranii au fost alungaţi de pe pământurile lor. La 1715, satul era pustiu.Dar oamenii s-au întors. Nimeni şi nimic, niciun stă­pânitor şi nicio prigoană nu le putea lua ceea ce simţeau şi erau: că aici este acasă, că aici este credinţa şi rostul lor de români. În 1720, în Cizer erau deja opt familii. Românii se întorseseră pe pământurile Daciei lor străvechi şi libere, de sub culmile Munţilor Meseş. Doar biserică nu mai aveau, şi nici şcoală, şi nici bani. În vremurile acelea, Casa lui Lupuţ a fost totul. Aici, la adă-postul bârnelor grele de stejar şi ale unui acoperiş înalt de paie, lumea şi satul au fost din nou rânduite. În 1750, 800 de oameni trăiau iar în Cizer. Apoi au venit ploi şi au venit ninsori, acoperişul de paie s-a tot năruit şi ridicat iarăşi. Până de curând, când uitarea, la fel de aprigă ca furia maghiarilor, a pus casa la pământ. Acoperişul de paie s-a umplut de păsări şi cuiburi, de umezeală şi timp. Abia când s-a năruit, satul s-a trezit. Fără Casa lui Lupuţ, Cizerul şi-ar fi pierdut sufletul. A fost chemat un om, Gheorghe Pop din Maramureş, prin­tre ultimii păstrători ai unui mare secret. Se­cretul timpului, al ros­tului unui neam pe pă­mântul ăsta. Trei tiruri de paie au intrat în aco­periş!

Inimă de stejar

Un om simplu, care în lumina asta uriaşă a soarelui, lucrează şi acum la ultimele detalii ale casei. Unul dintre eroii neştiuţi ai ţării. "De la tată-meu am învăţat meseria. Iar el, de la tă­tâne-su'. Şi tot aşa din tată-n fiu ne-om învăţat unul pe altul. Doar că eu, acum, îs din ce în ce mai sângur. O casă de a noastră, veche, mara­mu­reşeană, o ajuns să fie dată cu şase mii de lei. O batjocură! Mă doare inima doar când le văd! Păi, cum să-ţi laşi tu rosturile şi tradiţia, cum?! Nu zic, simplu nu e. Gândiţi-vă că aţi face o casă din BCA. Aici v-ar trebui un stâlp rotund, de fier. Tai cu flexul, jup!, îi gata stâlpul. Cu 3.000 de lei ridici la roşu o căsuţă din bolţari. Aici, cu 30.000, abia lucrezi lemnul... Nu te poţi îmbră­cina, dacă n-ai de unde! No, şi apăi în lemn îi taaare complicat! Când lucri la lemn, pierzi şi până la 70% din materialul brut. Apoi, p-o casă d-asta din paie o păzeşti ca pe ochii din cap. O casă trebuie locuită ca să-ţi ţie. Tre' făcut focul înăuntru, că fumul care se ridică se face ca un clei şi îţi protejează paiele pe dinăuntru. Abia ferită de umezeală, ştii că o să-ţi ţie şi 500 de ani. Numa' nişte fisuri, acolo, o să aibe, că lemnu-i viu şi lucră. Iar paiele de pe acoperiş tot la 10 ani trebuie schimbate. Muncă! Păi, am refăcut şi o biserică de aici, din Sălaj.Pfaaaai de viaţa mea!!! Nu puteam tăia bârnele nici cu drujba! S-o dus albuşul de pe stejar şi i-o rămas doar inima! Inima asta îi mai tare ca fierul, cre­deţi-mă! Unde o tai, parcă arde! Îi migală multă. Şi trebuie să-ţi placă să migăleşti. Să ciopleşti, să fii atent să nu-ţi crepe. Tre' să sâmţi lucru'. Să sâmtă săcurea liniile! Iar tu, om, meşter, să te laşi să sâmţi. Doar aşa îi lucru' bun. Eu, până nu simt că-s una cu lemnu', nu pot face ni­mica!".
Să fii una cu lemnul, una cu inima asta aprigă de stejar. Din lemn, din inimile astea aprige s-au făurit un neam şi o ţară. Îi strâng mâna lui Gheorghe Pop, meşter din Mara­mureş. Îl pri­vesc cum îşi duce mâna la ochi, ca să scoată soarele dinăuntru. "No, hai", îl mai aud că-i spune ucenicului său şi se apucă mai departe să lucre la casa asta cu acoperiş de paie.

Lucrat Ursu H

L-am cunoscut pe Gheorghe Pop. Am găsit urmele din tată în fiu ale meşterilor care au ţinut o ţară vie, atunci când a fost mai greu. În vre­murile acelea, când să fii român în Ardeal era cel mai cumplit, mai aspru şi mai adevărat lucru. Vremurile când trebuia să lupţi pentru credinţa şi felul tău de a fi. Mă las călăuzit mai întâi de Cosmin Bob. Mă duce spre ţarină, acolo unde lucrează fostul învăţător al satului, Petru Galeş, omul care păstrează vii toate poveştile care s-au petrecut vreodată aici. Însoţit de el, voi ajunge să-l cunosc mai îndeaproape pe marele meşter care în 1773, când satul acesta de români era iarăşi în putere, a ridicat biserica în Cizer. O bi­serică, şi ea monument istoric, care a fost în­velită în paie şi mutată din satul ei, până în Muzeul Etnografic al Transilvaniei din pădu­rea Hoia, de la Cluj, în 1967. Caut un loc unde a fost o biserică, caut poveştile despre meşte­rul care a făurit-o. Cos­min Bob mă duce la Petru Galeş. Învăţătorul lasă sapa din mâini, mă ascultă ce-i spun, zâm­beşte şi-mi spune: "Sunt bucuros să vă arăt toate ce au fost şi sunt". Mer­gem mai de­parte, urcăm pe un deal plin de flori şi cruci, locul vechi al cimitiru­lui, locul unde vreme de aproape 200 de ani s-a slujit într-o bi­se­ricuţă de lemn. "Aici", îmi spune Petru Galeş, "aici a fost bi­sericuţa noas­tră, sufletul şi mândria noas­tră de oa­­meni din Cizer. A­cum e o piesă de mu­zeu, o fi şi asta o mân­drie, dar o bi­serică fără oa­meni nu ştiu dacă mai e bi­serică. Ne-or luat-o... Or spus că-s costuri prea mari de întreţinere ca să fie păstrată întocmai, că satul nu-şi permite şi că la ei, la muzeu, o să aibă mare grijă de ea.Aşa o fi, nu zic nu, dar eu, învăţător, mi-am luat în fiecare vară copiii de mână şi i-am dus la Cluj, să vadă bisericuţa noastră. Că eu tot aşa o văd, a noastră". Petru Galeş îşi odihneşte mâna pe o placă de metal care spune că aici a fost biserica. Câteva pietre, probabil fundaţia, se iţesc ca nişte oase bătrâne din iarba înaltă. Aici s-a strâns suflarea satului în anul revoluţiei de la 1848, să-l asculte pe Avram Iancu, care îi îndemna pe ţărani să se scuture pentru totdeauna de umilinţele iobăgiei. Aici s-au rugat românii pentru înfăptuirea unirii celei mari. În bătătura bisericii s-a ţinut şi danţul satului. Până înainte de mutarea în muzeu, în biserică şi în jurul ei s-au ţinut vechile obiceiuri de pomenire a strămoşilor plecaţi "în cé lume". "În bisericuţa asta am fost botezat şi spovedit. Mai târziu, urcam toţi copiii în turnul ei şi aştep­tam aerul să se mişte. Era ca o vrajă, vraja noas­tră de copii. Iar aerul chiar prindea viaţă, tremura tot turnul de cum se mişca!".
De aici, din Cizer, a plecat preotul satului până la Ciucea, să vorbească cu marele meşter dulgher Vasile Ursu Nicola, care se ascundea de stăpânire în casa soţiei lui, Ilina. L-a găsit acolo, au vorbit, s-au înţeles. Meşterul a fost de cuvânt. Şi-a ridicat o colibă pe dealul din apropiere şi a plecat să aleagă de pe Coastă gorunii din care avea să cioplească biserica. I-a găsit: copaci uriaşi, groşi, batrâni, numai buni ca să se înalţe iar spre cer şi să primească oameni şi rugăciuni. Şase boi au înhămat cizerenii la car ca să poată aduce lemnul şi nu au reuşit. Gorunii erau atât de puternici, că roţile cu spiţe cedau sub greu­tatea lor. Aşa că s-au gândit altfel. Din gorunii aceia au tăiat butuci, i-au şlefuit cum trebuie şi i-au prefăcut în roţi. Abia aşa, într-un car cu roţi de gorun, lemnul a fost adus pentru ca Vasile Ursu Nicola să ridice minunea Domnului în satul Cizer. O capodoperă! O spun toţi specialiştii.Chiar şi după mutare, îmbinările perfecte între bârne nu au avut de suferit. "Sunt măiestrite, nu lu­crate", s-au minunat arhitecţii. Fiecare sco­bitură, fiecare potrivire în lemn este perfectă. După ce a fost gata, a urmat sculptura. Bijuterii pictate în lemn. Funii răsucite, brâuri complicate, coada unei viori, vrejuri de iederă, potire, cruci şi unde de ape cioplite dumnezeieşte peste fie­care stâlp, arcadă sau uşă împărătească. "Când şi ultima cioplitură a fost gata, meşterul a dat să plece", povesteşte Petru Galeş. Mai lipsea, însă, un singur lucru. Un ucenic a alergat în urma lui şi i-a strigat: "Horea, Horea! Ai uitat ceva!". "Ce, mă, băiete?!", l-ar fi întrebat meşterul. "Ai uitat să te semnezi!". Va­sile Ursu Nicola, cu­nos­cut de toată lumea sub numele de Horea, cel care avea să conducă marea răscoală a ţăra­ni­lor români din Transilvania şi să fie ucis 12 ani mai târziu,s-a întors din drum şi şi-a cioplit, pentru veşnicie, nu­me­le: Lucrat Ursu H. În 1784, primul an al răscoa­lei, cizerenii se ridicau la lup­tă şi nu ac­ceptau pecetea imperială pe biserica lor.
Biserica asta, care a plecat din Cizer, dar va rămâne, laolaltă cu cea din Fildu de Sus şi toate celelalte minuni de lemn ale Sălajului, sufletul credinţei noastre pe acest pământ.