Cu HANNO HOFER, la un pahar de vin alb - "Sunt mândru că în ultimii 30 de ani am fost propriul meu patron"

"Rac de 8 iulie, 51 de ani, zilele vii­toa­re!", Hanno Hofer și-a păstrat scă­părarea jucăușă din privire și aerul de copil șturlubatic. Timpul nu-l sperie. Pentru el, viața se confundă cu muzica și cu prietenia, două in­grediente regale. Hanno iu­beș­te oamenii cu ade­vărat, atât pe cei cu care împarte muzica și viața pe scenă, dar și pe cei care îl ascultă cântând. Cu un zâm­bet cald, generos și așe­zat, ca un șvab gos­podar din ți­nutul Ba­natului, unde-i sunt ră­dă­­ci­nile, Hanno privește lumea cu umor și îngă­du­ință. Cuvântul său de ordine e: "fără pre­siu­ne!" (viața, nu berea!). Între do­uă ani­versări, cea personală și cea a trupei "Nightlosers", alături de care a săr­bă­torit, de curând, 25 de ani, l-am con­vocat pe Hanno la un pahar de vin alb cu ghea­ță, care să facă să curgă mai ușor inter­viul. Deh, căldură mare, monșer!

Blues ardelenesc

- Așadar, Hanno Hofer, ne găsim la marea aniversare: 20 de ani de la lansarea pri­mu­lui vostru CD, "Plum Brandy Blues" ("Blues-ul pă­lincii de prune"), un album cu un succes uriaș. Îți mai amintești cum s-au petrecut lucrurile?

- "Plum Brandy Blues" e albumul care ne-a definit stilistic și ne-a asigurat un loc bine delimitat pe scenă. Practic, am inventat un stil pe care îl cân­tăm și astăzi, să-l numim etno-blues de Transilvania, sau blues ardelenesc. Era, dintr-odată, altceva, în peisajul muzical românesc: ritmuri americane de blues și jazz, combinate cu muzică tradițională din Ardeal (românească, ungurească, țigănească). În 1994, când am înființat "Nightlosers", eram încă student la Cluj, la Istorie, și cântam standarde de blues. Curând după aceea, am dat la Regie, la Bucu­rești, și când mergeam să cântăm la "Club A" sau la "Lăptăria lui Enache", scene consacrate ale blues-ului și jazz-ului, Jimi, colegul nostru de trupă, scotea vioara și mai zicea cu ea niște hore sau sârbe, la finalul pieselor pe care eu le aveam în repertoriu. Văzând ce succes au la public asemenea "inter­venții", am avut "sclipirea", am simțit că e un drum de urmat și, în momentul în care am hotărât să înregistrăm "Plum Brandy Blues", am vrut să facem lucrurile mai temeinic: am adus în studio, alături de Jimi și vioara lui fermecată, și un țambalist, un contrabasist și un cântăreț din frunză. Când ne-am dat seama că avem nevoie și de un taragotist, am ieșit din studio, am mers două străzi mai încolo, la cârciuma "Fetițele vieneze", unde seara funcționa bursa de muzicanți a orașului, adică se adunau lăutarii și așteptau angajamente pentru nunți și cumetrii. Jimi, care cânta cu vioara pe la nunți și-i cunoștea pe toți, l-a luat pe unul dintre ei cu "torogoata" la studio, unde l-am rugat să cânte direct Perinița peste negativul nostru. Inițial a zis: "Cum? Că nu merge...", "Lasă, tu cântă drept-îna­inte, să vezi că o să meargă!", i-am răspuns. Și chiar a mers, s-a convins și el imediat după aceea, foarte încântat. Și așa a ieșit un al­bum, să-i spunem, concep­tual, pentru că ne-a trasat dru­mul ulterior, un pariu câș­tigător pentru "Night­losers".

"Băieții ăștia chiar știu ce fac!"

- Confirmarea a venit rapid nu doar din partea publicului, ci și a criticii. Iar aici știu că ai niște povești interesante despre cum ați devenit cunoscuți în Marea Britanie.

- După ce ne-a ascultat albumul într-un sejur tu­ris­tic, la un conac secuiesc (Kal­noky, din Micloșoara), unde noi cântaserăm odată și lă­saserăm niște CD-uri, unul din criticii muzicali de la "The Independent", din Ma­rea Bri­tanie, a scris foarte elo­gios despre noi o pagină întreagă de ziar. Mai pre­cis, în salonul de fumat pipă și trabuc al conacului acestui Kal­noky, care e un prieten al prințului Charles și unde veneau foarte mulți englezi, s-a au­zit, de mai multe ori, pe fundal, discul nos­tru, iar dintre aceș­tia, spre norocul nostru, unul era chiar criticul mu­zical de care vă spun. "O delicioasă com­bi­na­ție de blues cu mu­zică populară din zona Balcanilor, cu ceva jazz-funky groo­ving și cu mult umor. Muzica celor de la Nightlosers este plină de surprize și de întorsături originale. Interpretarea blues-ului e superbă, iar cântarea e absolut au­ten­tică: băieții ăștia chiar știu ce fac!", a scris Keith Shadwich, entuziasmat. Efectul a fost că s-a creat, peste noapte, un val de popularitate pentru noi în Anglia, am primit o gră­madă de e-mail-uri pline de aprecieri, am fost invitați să cântăm acolo, de mai multe ori. Au mai fost și alte articole în presa internațională despre noi, dintre ele aș mai cita unul canadian, de care-mi amintesc acum: "Dacă ați avut cumva sentimentul că la voca­bularul blues-ului nu se mai poate adă­uga nimic, înseamnă că încă n-ați auzit blues-ul transilvănean al celor de la Nightlosers!" ("Mon­treal Gazette", Canada). Așadar, putem afirma că drumul nostru e bun și cred că ne putem ține de el încă multă vreme de aici încolo. Dacă încă ne place ce facem și, mai ales, dacă abordăm lucrurile fără presiune, nu trebuie neapărat să ne schimbăm stilul muzical doar de dragul imaginii. Ne place să fim pe scenă, noi și invitații noștri în concerte, să im­provizăm, să vedem cum publicul se "infla­mează" odată cu noi, pe măsură ce muzica ne ia pe toți în stăpânire!

- Ce-ți lipsește de acum 20 de ani? Ce n-ai putut păstra din starea pe care o aveați atunci, la lansarea primului vostru CD?

- Aș putea zice că tinerețea de-atunci, dar cum suntem, cu toții, copilăroși la minte și mereu puși pe șotii, nu ar fi chiar adevărul-adevărat. Încerc să mă împac cu vârsta de acum și să nu fac o criză a bărbatului la 50 de ani. Uneori, chiar uit că am trecut de pragul acesta și cred că dacă uit câți ani am, atunci sunt în regulă. Îmi lipsește, însă, colegul nostru "Barila", Octavian Andreescu, basistul nostru, colegul nostru de drum, de la început și până anul trecut, când s-a stins fulgerător, în urma unui infarct. Ne lipsește tuturor buna lui dispoziție molipsitoare, era principalul "responsabil" pentru farsele puse la cale unuia sau altuia dintre noi. Dar nu ne lăsăm și chiar dacă au trecut anii peste noi și ne-au albit tâmplele, suntem în continuare puși pe glume.

"Nu ne sufocăm și nu ne călcăm pe bombeuri"

- În afara acestui spirit de glumă, ce alt­ce­va vă ține împreună și ce datorezi colegilor tăi de trupă de la "Night­losers"?

- Le datorez faptul că pot sta cu ei!

- ... Mai mult decât cu o nevastă?...

- Hmmm, da!... Glu­mesc, spunând că pe noi ne ține împreună faptul că lo­cuim în trei orașe dife­rite: Bucu­rești, Cluj și Buzău (aici, mai nou, s-a tras Jimi). Dar și faptul că în timpul liber, facem lu­cruri diferite. Cam toți trăim din muzică și fiecare mai cântă și în tot felul de alte combinații, dar Night­losers este în conti­nuare trupa principală, care are prioritate, și asta ne ține împreună. Nu suntem sub o mare pre­siune să scoatem hit-uri pe fiecare vară, să facem video­clipuri, să "atârnăm" pe ușile pro­du­cătorilor, nici nu facem 30 de repetiții pe lună, nu ne călcăm pe bombeuri în fiecare zi, nu ne sufocăm unii pe alții, iar faptul că ne întâlnim pentru con­certe ne bucură, ne face să le așteptăm cu nerăbdare și ne dă chef de cântat împreună. Fiecare a venit cu ce a avut mai bun și, atunci când cântăm împreună, fiecare dă ce are mai bun! Sigur, fanii ne cam ceartă că n-am mai scos un album din 2013 ("Cinste lor"), și că în 25 de ani am scos doar patru albume. Re­colta noas­tră nu e foarte bogată, în schimb, cântăm foarte mult live. Și asta ne-a sudat foarte mult ca echipă.

- Te-au văzut întotdeauna ca pe un lider toți acești colegi și prieteni ai tăi din trupă?

- Nu, nici vorbă, nici nu am vrut asta. Și, de fapt, acesta este un alt lucru care ne ține împreună, poate cel mai important, și anume acela că nimeni nu are orgolii de mare artist sau de vedetă. E o oa­recare democrație în trupă, suntem dispuși, fiecare, să experimentăm ceea ce propune celălalt sau să ne contrazicem, după caz. Și până acum, lucrurile au funcționat. Cum e când ne ciondănim? Nu vrei să știi! De obicei, toate lucrurile astea se întâmplă în duba închiriată cu care mergem la concerte și cu care ne cărăm instrumentele. Acolo ni le spunem pe toate, acolo ne certăm, ne împăcăm, ne spălăm rufele murdare "în familie".

- Până la urmă, ești fericit cu "Nigthlosers"? Hai, că ești!...

- No, acum ce să zic... era mai bine dacă aș fi cântat la "The Rolling Stones", dar merge și cu "Nightlosers", ha-ha! Acum, serios vorbind, la anul o să facem 25 de ani de când s-a înființat trupa, în 1994... Doamne, cum mai trece vremea!

- "Toate mândrele-mi zic «nenea»"... - zice cântecul! Hanno, te simți împlinit?

- Cumva, da. Dar nici nu aș spune că mă simt îm­plinit, ar fi și rău să mă simt așa, căci asta ar în­semna un fel de începutul sfârșitului, căci eu am căutări în con­tinuare. Asta a fost alegerea mea - muzica și ci­ne­matografia - și încerc să trăiesc din ceea ce fac cu plăcere. Până acum, am reușit și sunt oare­cum mândru că în ultimii 30 de ani am fost propriul meu patron, nu am avut șefi sau program fix (ultimul meu loc de mun­că cu contract a fost la Teatrul din Timișoara, în 1988). Mai sunt bătrâni care mă întreabă: "Bine, bine, cânți! Dar ce mun­cești, ce me­serie ai?".

Antropologie și umor

- Și regizorul care zace în tine ce mai face?...

- Zace, deocamdată. Șe­de și cugetă! Dar se va trezi într-o zi, îmi e dor să fac un film, asta, da! Am o groază de idei pe care le-am scris, dar pe care nu am avut timp sau disponibilitate să le dezvolt. Va trebui să mă re­trag undeva, în pădure, pen­tru că numai așa se poate să mă adun și să le transpun în­tr-un scenariu. Am mai lu­crat câte ceva între timp, nu am ieșit complet din do­me­niul cinematografic, am făcut câteva docu­men­tare pentru ONG-uri, unul despre risipa de hra­nă în România și despre reci­cla­re, de pildă, un subiect care mi s-a părut foarte inte­re­sant. Românii chiar ri­si­pesc foarte multă hrană, o aruncă la gunoi (fil­mul se poate vedea pe canalul youtube). Mă mai interesează și cultura urbană in­dustrială, îmi place să descopăr "peisaje" cu artă bru­tă între blocuri și atunci când merg prin orașele din țară cu cântări, îmi rezerv timp ca să mă și plimb pe străzi și să fac fotografii. De fiecare dată, des­co­păr lucruri absolut năucitoare, afișe vechi, panouri pu­blicitare din co­munism, ale căror îndemnuri par bi­zare acum. Mi se spune des că sunt un bun recu­pe­rator al memo­riei, și în muzică, și în film: e un demers antro­po­logic, până la urmă, să ilustrezi o epocă tre­cu­tă și să o faci cu umor, nu privind înapoi cu mânie.

- Muzică, fotografie, film. Ce altceva mai compune puzzle-ul care e viața ta la momentul acesta?

- Am moștenit o colecție de fo­to­grafie veche, istorică, de la tatăl meu, care s-a stins în 2014, în Ger­ma­nia. Sunt câteva zeci de mii de fo­tografii, datate începând de la 1850, și câteva sute de negative de sticlă, pe care încerc să le identific și să le sistematizez. Pe lângă aces­tea, mai sunt și fotografiile-docu­men­tar făcute de el însuși între anii 1957 și 1987 (tatăl meu, Edmund Hofer, a fost fotoreporter la ziarul de limbă germană "Neuerweg", și făcea călătorii de documentare prin toată țara, ilustrând această epocă în absolut toate domeniile). Selectând o parte dintre imaginile de la eve­ni­mente muzicale, am făcut anul tre­cut, la clubul "Green Hours", o ex­poziție cu fotografie de jazz, cu toți marii artiști străini care au vizitat Ro­mâ­nia în epocă, începând de la Louis Armstrong care au fost aici în 1965, la Sala Palatu­lui, și pe care tatăl meu i-a fotografiat.

"Publicul cântă și dansează cu noi"

- Publicul ți-a oferit tot ce ți-ai dorit, în timpul acesta? Cum e publicul vostru de azi, față de cel de acum 20 de ani?

- Da, cât timp vine lume la concertele noastre eu sunt mul­țumit. Să cântăm în fața unui public entuziast, ca și noi, să avem reacțiile lor de bucurie la muzica noastră, e tot ce îmi pot dori. Asta e, de fapt, toată filo­sofia! Cât timp publicul încă ne găsește interesanți, e bine! E ade­­vărat că și publicul se schim­­bă, tinerii de acum 20 de ani sunt la rândul lor părinți și vin cu copiii lor la concertele noastre, ceea ce ne încântă din cale-afară. Am avut emoții, trebuie să recunosc, la acest concert aniversar de 20 de ani, dar a ieșit extraor­dinar: am avut parte de o atmosferă incendiară, încă de la primele acorduri de joc, țâșnite din arcușul vio­rii lui Jimi El Laco, iar publicul a dansat și a cân­tat cu noi toate piesele. Era miezul nopții, și lumea nu voia să plece, am mai stat pe te­rasa Clubului Țăra­nu­lui, unde am cântat și am vor­bit cu o mulțime de prie­teni, cunoscuți și fani de-ai noștri, veniți anume ca să fie cu noi la această ani­ver­sare.

- Fiul tău, Thomas, îți urmează pasiunea pentru muzică? E deja la vârsta studenției. Ce studiază?

- Thomas are 20 de ani și tocmai a terminat anul întâi la Arte Plastice, spe­cia­lizarea Foto-Video. Cân­­tă într-o trupă care se numește "Impex", un elec­tro-rock cu influențe bal­canice, fiind în același timp implicat și în alte pro­iecte muzicale. Am cântat împreună pe când avea vreo zece ani (era deja de atunci un foarte pro­mi­țător chitarist) și l-am invitat la "Lăptăria lui Ena­che", într-un concert "Night­losers". El e foarte bun pe creație, pe compoziție, pe concepție, însă avem stiluri diferite și fiecare mergem pe drumul lui, dar, cine știe, poate la un moment dat vom găsi și proiecte comune.

Unde să fugim de acasă?

- Ce locuri interesante s-au mai adăugat în agenda de turnee a "Nightlosers"?

- Am fost anul trecut în Cuba, acum doi ani în In­dia și în Rusia, și fiecare dintre aceste lungi că­lă­torii au fost și niște experiențe de viață foarte inte­resante. În Rusia, de exemplu, mergeam câte o mie de kilometri pe zi, iar seara trebuia să mai și cântăm și să bem cu rușii, iar asta nu era puțin lucru. Dar a fost și foarte interesant, adică am ajuns în locuri în care, altfel, nu am fi ajuns niciodată. Am cântat la Volgograd, fostul Stalingrad, am cântat la Rostov pe Don, la Sankt Petersburg, Moscova, în orașul Dubna, unde e centrul lor de fizică nucleară și care până acum câțiva ani era un oraș interzis altora, sunt vreo 10.000 de fizicieni acolo, inclusiv câțiva români și a fost foarte interesant, am primit și o diplomă pentru că le-am cântat. Publicul rus era foarte bun, foarte cald, rezona cu noi, și oamenii erau foarte disponibili, săritori. Le-a plăcut stilul nostru, partea asta de world music, suprapusă peste blues standard. Nucu știa niște piese rusești vechi, pe care le cânta cu frunza și a fost foarte fain, rușii e­rau înne­bu­niți. În India am fost la un festival stu­den­țesc, am stat o săp­tămână în sud și ne-au plă­cut foarte, foar­te mult tu­­turor cu­lorile pregnante, oamenii calzi și simpli, pei­sa­jele, mâncarea: am vrea să mai mer­gem! În Cuba am fost la un festival de world music, am stat o săp­tămână la Havana, a fost o experiență fantas­tică, muzica e extraordinară acolo iar publicul ne-a pri­mit foarte bine, cheful de muzică și cheful de viață sunt la cote înalte la cubanezi, dar din alte puncte de vedere, Cuba mi-a amintit de o perioadă nu prea fericită de la noi, cea a comunismului din România anilor '70-'80.

- Unde mergi când vrei să fugi din București?

- Când vreau să îmi încarc bateriile, merg în Del­tă. Tot acolo mi le și descarc, ha-ha! Nu pes­cu­iesc, dar am prieteni care pescuiesc și merg cu ei că îmi place să stau în natură sau să alunec cu caiacul pe canale. Cu puțin timp în urmă, am cântat în Tul­cea și am ajuns și la Mila 23, unde ne-a întâmpinat, evi­dent, un cor de lipovence. Cunosc destul de mulți muzicanți de-ai lor, din Sulina, din Sf. Gheor­ghe, chiar am și cântat cu ei, de vreo două-trei ori. Mă simt foarte bine între acești oameni ai apelor, și când am o săptămână liberă, într-acolo mă trage ața.

- Dar concertele pe unde te poartă în vara asta?

- Am cu "Nightlosers" o agendă aproape plină: tocmai ne-am întors de la Făgăraș și vom participa, cu­rând, cu un recital, la Festivalul de Muzici și Tra­diții de la București, la început de iulie, apoi vom mer­ge la Oradea și la Râșnov, apoi la mare. În străi­nă­tate, avem șanse mari să ajungem într-un lung turneu, în ianuarie viitor, în Australia, pentru că eu am cântat în primăvară, ca basist, alături de un mare muzician australian de blues și rockabilly, Louis King, care a făcut un turneu în România, iar el ne-a invitat pe acest continent îndepărtat: sunt foarte curios cum va fi! Ca proiecte personale, mai sunt și aparițiile cu "Soul Serenade", o trupă de blues-jazz, old time, din anii '20, foarte bună, și mai am, alături de Raul Kusak și Liviu Pop, concertele "Blues Core" prin țară.