Aşa i s-a spus şi aşa a părut să fie, câtă vreme liderul de facto al principalului partid de guvernământ era şi preşedintele României, cum s-a întâmplat pe vremea lui Ion Iliescu şi pe vremea când Traian Băsescu se baza pe majoritatea PDL-istă. Când, şef la guvern fiind, Adrian Năstase visa să ajungă preşedinte al României, prerogativele preşedintelui au fost întărite. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la urne, iar de rolul forte avea să profite, cu vârf şi îndesat, cel mai mare adversar politic al său, Traian Băsescu. Chiar şi atunci când nu a mai avut de partea sa Parlamentul, preşedintele-jucător a reuşit să echilibreze cumva balanţa puterilor în stat şi, cu preţul suspendării, a ţinut piept tăvălugului PSD-ist. Acum, la Cotroceni e Klaus Iohannis, care a promis el însuşi să se delimiteze de rolul de preşedinte-jucător. Numai că, având o Curte Constituţională ostilă (cum nu a fost în anii lui Traian Băsescu), Iohannis şi-a văzut, în ultimul an, puterea diminuată în mod constant. Dintr-un preşedinte ofensiv, România a ajuns să aibă un apărător de gherilă, care, camuflat după baricadele groase ale legilor şi hotărârilor CCR, încearcă să mai tragă de timp, aşteptând ajutor nu se ştie de unde, încearcă să mai salveze ce se mai poate salva. Asta, până când - sau dacă - PSD va decide să-l suspende...
Din republică semiprezindenţială, în care omul cu cea mai mare legitimitate politică, singurul om care are în spate milioane de voturi, chiar avea o putere de reprezentare şi un rol în conducerea statului, România a devenit, în ultimele luni, sub conducerea PSD, o republică personală. Un om votat de o mână de acoliţi la Sala Palatului - voturi mai puţine decât ale unui primar de comună medie - ajunge să dicteze singur, după bunul plac, mersul României. Mai puţin contează numele personajului politic, mai puţin contează dacă are probleme cu justiţia (pe care şi le rezolvă, la grămadă, cu nişte aberaţii strigătoare la cer în materie de drept penal), problema e una de principiu. Iar întrebarea e dacă asta e republica pe care şi-o doresc românii. O republică în care preşedintele devine un biet notar care semnează, literalmente, "ca primaru'", o republică în care rolul opoziţiei parlamentare e pur şi simplu decorativ, o republică în care asociaţiile profesionale (precum cele ale magistraţilor) nu au nici un cuvânt de spus când vine vorba despre viitorul meseriei lor, o republică în care, dacă interesul partidului-stat o cere, străzile se umplu de criminali, înainte de ispăşirea pedepsei, doar ca să scape, la grămadă, şi nişte clienţi ai guvernării.
Următoarele alegeri prezidenţiale sunt peste un an, următoarele alegeri parlamentare sunt abia peste doi ani. În tot acest timp, românii trebuie să se gândească nu doar cu cine votează (căci la ce bun un preşedinte-decorativ?), ci şi în ce fel de republică vor să trăiască. Dacă nu vor decide ei, ieşind masiv la vot, va rămâne cum a stabilit congresul PSD de la Sala Palatului din primăvara trecută: România, republică personală.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
