Așa i s-a spus și așa a părut să fie, câtă vreme liderul de facto al principalului partid de guvernământ era și președintele României, cum s-a întâmplat pe vremea lui Ion Iliescu și pe vremea când Traian Băsescu se baza pe majoritatea PDL-istă. Când, șef la guvern fiind, Adrian Năstase visa să ajungă președinte al României, prerogativele președintelui au fost întărite. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la urne, iar de rolul forte avea să profite, cu vârf și îndesat, cel mai mare adversar politic al său, Traian Băsescu. Chiar și atunci când nu a mai avut de partea sa Parlamentul, președintele-jucător a reușit să echilibreze cumva balanța puterilor în stat și, cu prețul suspendării, a ținut piept tăvălugului PSD-ist. Acum, la Cotroceni e Klaus Iohannis, care a promis el însuși să se delimiteze de rolul de președinte-jucător. Numai că, având o Curte Constituțională ostilă (cum nu a fost în anii lui Traian Băsescu), Iohannis și-a văzut, în ultimul an, puterea diminuată în mod constant. Dintr-un președinte ofensiv, România a ajuns să aibă un apărător de gherilă, care, camuflat după baricadele groase ale legilor și hotărârilor CCR, încearcă să mai tragă de timp, așteptând ajutor nu se știe de unde, încearcă să mai salveze ce se mai poate salva. Asta, până când - sau dacă - PSD va decide să-l suspende...
Din republică semiprezindențială, în care omul cu cea mai mare legitimitate politică, singurul om care are în spate milioane de voturi, chiar avea o putere de reprezentare și un rol în conducerea statului, România a devenit, în ultimele luni, sub conducerea PSD, o republică personală. Un om votat de o mână de acoliți la Sala Palatului - voturi mai puține decât ale unui primar de comună medie - ajunge să dicteze singur, după bunul plac, mersul României. Mai puțin contează numele personajului politic, mai puțin contează dacă are probleme cu justiția (pe care și le rezolvă, la grămadă, cu niște aberații strigătoare la cer în materie de drept penal), problema e una de principiu. Iar întrebarea e dacă asta e republica pe care și-o doresc românii. O republică în care președintele devine un biet notar care semnează, literalmente, "ca primaru'", o republică în care rolul opoziției parlamentare e pur și simplu decorativ, o republică în care asociațiile profesionale (precum cele ale magistraților) nu au nici un cuvânt de spus când vine vorba despre viitorul meseriei lor, o republică în care, dacă interesul partidului-stat o cere, străzile se umplu de criminali, înainte de ispășirea pedepsei, doar ca să scape, la grămadă, și niște clienți ai guvernării.
Următoarele alegeri prezidențiale sunt peste un an, următoarele alegeri parlamentare sunt abia peste doi ani. În tot acest timp, românii trebuie să se gândească nu doar cu cine votează (căci la ce bun un președinte-decorativ?), ci și în ce fel de republică vor să trăiască. Dacă nu vor decide ei, ieșind masiv la vot, va rămâne cum a stabilit congresul PSD de la Sala Palatului din primăvara trecută: România, republică personală.