"Eu sunt sigur că fiecare dintre noi are nevoie de Dumnezeu. De la prunc și până la cel care pleacă spre veșnicie, avem nevoie de o temelie pe care să ne așezăm viața, un suport care să ne ajute să rezistăm, un punct de echilibru. Doar prin credință ne putem realiza menirea".
Căruța cu actori
Marian Ciripan este un tip distins și elegant, trecut de prima tinerețe, care are în gesturi un aer de boier vechi. Când vorbește, o face rar și atent, căutându-și cuvintele cu grija cu care grădinarii japonezi plivesc un arbore bonsai, știind că fiecare frunzuliță, orice ramură, cât de firavă, trebuie să fie în armonie cu întregul. De aproape doisprezece ani, Marian Ciripan conduce o trupă de teatru independent, Civic Art, care se luptă să facă ceea ce teatrul a făcut în vechime - să formeze și să educe publicul. Catharsis, așa numeau grecii transformarea lăuntrică pe care o are un om, atunci când intră în contact cu arta adevărată. Asta încearcă și Marian Ciripan. A început cu piese de dramaturgie contemporană, încercând să aducă în actualitate istoria țării, apoi s-a oprit la câteva modele creștine și a rămas la ele. Astăzi, colindă cu trupa lui țara și propune unui public de toate vârstele piese în care credința în Dumnezeu e pivotul central. Spectacolele celor de la Civic Art sunt întotdeauna gratuite.
Jucându-i pe sfinți
"Mă gândesc mereu: «Doamne, oare nu s-or supăra sfinții pe mine să îi joc pe scenă, iar în viață să fiu un mare păcătos?». Vă mărturisesc sincer că îmi e teamă să nu greșesc, și de aceea fac tot ce îmi stă în putință să mă apropii de ei și de Dumnezeu. Am un duhovnic, încerc să mă încadrez în canoanele bisericii, țin toate posturile și merg cu drag la slujbe. Să joci rolul unui sfânt e foarte greu, nu îmi e ușor să vorbesc despre asta, pentru că cel mai greu este să-l cunoști pe sfânt și să încerci să te identifici cu el, iar asta nu mai ține de tehnica teatrală, ci de ceva mult mai profund. Înainte de a juca un astfel de rol, fac tot ce îmi stă în putință să aflu totul despre sfântul respectiv, pentru că nu poți juca un personaj dacă nu îl cunoști în amănunt și dacă nu îl iubești cu totul, devenind, dacă se poate, parte din el. Altfel nu ești credibil, iar publicul te simte și se creează o prăpastie între tine și el. De aceea încerc să cunosc foarte bine viața sfinților pe care îi joc și, din momentul în care intru în scenă, să mă detașez de lumea aceasta și de timpul în care trăim și să mă transpun cu totul în lumea și viața lor. Mi s-a întâmplat, la un moment dat, ceva cutremurător, în cursul spectacolului Sfântului Antim Ivireanul, episcopul gruzin ucis martiric, pentru că a luptat pentru neamul românesc. Jucam piesa chiar în Catedrala din Oradea, când am simțit că personajul pe care îl interpretam se întorsese la el acasă, acolo unde predicase și slujise. Toți, și public și actori, am simțit că ne-am întors în timp și am trăit împreună cu el. În public au venit și spectatori cu copii mici în brațe, iar la momentele cele mai importante, pruncii erau cu totul pătrunși de drama pe care o vedeau. Uitaseră de joacă și pozne și stăteau neclintiți. Eram atât de aproape de ei, încât le puteam simți respirația. Iar când la final au venit spectatori să îmi sărute mâna și să îmi dea pomelnice, am înțeles că oamenii fuseseră cuprinși cu totul de ceea ce se întâmpla pe scenă, iar pe mine mă asimilaseră complet sfântului. Reușisem să mă identific cu el. Am avut o emoție pe care nu o pot descrie în cuvinte."
- Să joci un sfânt este, așadar, "incandescent". Cum reușiți să faceți pasul înapoi, ca să jucați după aceea în roluri de teatru obișnuite?
- Am făcut acest pas. Din momentul în care am decis să joc în rolul lui Constantin Brâncoveanu, m-am detașat total de altfel de roluri și, de atunci, nu am mai jucat decât în piese cu mesaj creștin. Când eram la Teatrul Nottara, am interpretat și rolul unui dictator, dar acum nu aș mai putea să fac un astfel de salt. Odată ce ai început să joci în roluri de sfinți, roluri în care, de la prima la ultima replică, încerci să schimbi omul prin exemplele celor care au fost repere ale bisericii și ale acestui neam, e foarte greu să te întorci în lumesc. Păstrasem o relație cu televiziunea română, pentru că ea te duce în casele tuturor românilor, dar am ajuns să refuz și acolo roluri. Mi s-a părut că aș fi ajuns un fariseu. Cum m-aș mai fi putut întoarce la Constantin Brâncoveanu, jucând personaje vulgare? Oare nu aș fi aruncat o umbră pe obrazul acestui bărbat care a ajuns la sfințenie prin sacrificiul suprem?
Un vis independent
Marian Ciripan visează și acum la un teatru creștin în București, undeva, în centru, chiar pe bulevard, într-una dintre fostele săli de cinematograf, cu o trupă de actori inimoși, care să vrea să întrupeze viețile sfinților la care ne închinăm în biserici sau piese care să scoată în evidență marile figuri ale istoriei noastre. "Eu sunt convins că un astfel de teatru ar fi neîncăpător, dacă bisericile din București ar pune afișe cu reprezentațiile lui. Și mai cred că ar putea să trăiască exclusiv din veniturile sale. Evident, cu măsură, fără decoruri și costume foarte extravagante. Dar cu actori și regizori plătiți decent." Din păcate, un astfel de teatru nu există, așa că s-a gândit să îl inventeze.
"Sunt convins că totul este rânduit de Dumnezeu. Eu am debutat la Teatrul Nottara, sub regia maestrului Ion Lucian, într-un spectacol alături de Constantin Codrescu și Lucica Mureșan, și am continuat să joc acolo timp de nouă ani. A fost extraordinar, dar la un moment dat, am primit o ofertă greu de refuzat - să fiu directorul adjunct și regizorul ansamblului Ciocârlia, cel mai vechi ansamblu folcloric din țară. Și am acceptat. Dar, acceptând această ofertă și implicându-mă trup și suflet acolo, mi-am dat seama că am pierdut legătura cu teatrul și m-am speriat îngrozitor. Și-atunci am înființat compania Civic Art, la îndemnul și alături de colega mea Cristina Moldoveanu. Apoi ni s-a alăturat și Florina Luican. Am început cu gândul să aducem pe scenă dramaturgia românească de calitate și am jucat timp de șapte ani piese contemporane, până când, în 2013, am pus în scenă Întoarcerea zidarului, de maestrul Dan Tărchilă, o piesă cu un puternic mesaj creștin, axat pe taina iertării. La acel spectacol am avut nevoie de o pereche de veșminte monahale pentru un rol de călugăr interpretat de Alexandru Hasnaș. Fiind oameni credincioși, le-am cerut de la biserică. Așa l-am cunoscut pe părintele Teofil Anăstăsoaie, care pe atunci era stareț al Schitului Darvari. El ne-a dat ideea unei piese care să îl aibă în centru pe voievodul martir Constantin Brâncoveanu, iar noi am pus ideea în practică, într-un spectacol care a debutat în urmă cu patru ani. A urmat apoi piesa Antim Ivireanu și, de atunci, nu am mai jucat decât piese creștine. Însă nu le-am montat într-o notă de habotnicie. Nu venim să le spunem oamenilor cu vărguța că, dacă nu-și spun rugăciunile, ajung în iad. Iar acest lucru ne-a apropiat de public și de unii dintre ierarhii bisericii. Nu o spun ca să mă laud, dar am ajuns să am o relație apropiată cu Preafericitul Patriarh Daniel, care ne-a susținut mereu, citindu-ne chiar scenariile și făcându-ne observații. Și asta a fost foarte important pentru noi.
Cu Civic Art noi încercăm să le amintim românilor că e nevoie să nu ne uităm rădăcinile, că trebuie să ne păstrăm identitatea națională și că nu am fi reușit să rămânem ceea ce suntem fără biserica noastră ortodoxă. Și mai nădăjduiesc că, prin spectacolele noastre, oamenii învață să își privească aproapele cu alți ochi, cu îngăduință, dar și cu respect. Eu nu cred că te poți pregăti pentru viitor fără să îți cunoști și respecți trecutul. Acesta este actul artistic veritabil. Și am încercat să facem asta de la primul spectacol."
- Ce vă propuneți în prezent?
- Anul acesta jucăm un spectacol dedicat Marii Uniri, cea mai importantă realizare a neamului nostru, care, în treacăt fie spus, nu ar fi fost posibilă fără biserică, liantul care ne-a ținut nedespărțiți înainte de 1918. Din păcate, cred că astăzi sunt puțini români care să conștientizeze asta.
- Aveți public pentru tot ceea ce vă propuneți?
- Nu vreau să mă laud, dar noi jucăm numai cu porțile deschise, intrarea este gratuită, iar sălile sunt întotdeauna arhipline. S-a întâmplat uneori (cum a fost de curând la Piatra Neamț) ca sala să fie neîn-căpătoare și o parte din spectatori să fie nevoiți să plece acasă. Am umplut de la săli mici, de doar câteva sute de locuri, până la săli foarte mari, precum Teatrul de Vară "Radu Beligan" din Bacău, care este un fel de Polivalentă a acestui oraș. Și nu numai că sunt pline, dar avem în sală foarte mulți tineri. Am și ieșit în întâmpinarea lor, jucând în școlile generale, acolo unde, cred, nimeni nu a dus vreodată un spectacol de teatru. Cel mai apropiat partener al nostru rămâne însă biserica, de la mari mitropolii și până la sfintele lăcașuri de cartier. Iar biserica să știți că e foarte aproape de oameni.
- Ați străbătut țara în lung și în lat cu spectacolele dvs. creștine, și de aceea aș vrea să vă întreb cum vi se pare credința românilor?
- România este foarte diversă. Există o lume a marilor orașe, cu mult tumult, în care setea de Dumnezeu e mai greu de sesizat. Omul e prins în cotidian, nu are timp și nici stare să își deschidă sufletul, pentru că aici e foarte influent internetul și facebook-ul, două plăgi ale lumii moderne. Omul trebuie să fie cât mai vulnerabil pentru a putea fi controlat. Vă dați seama că am ajuns în vremurile în care oamenii asistă la o crimă, filmând cu telefonul ca să posteze apoi pe internet filmarea? Însă, cu cât te îndepărtezi de lumea asta, când ajungi în orașe mai mici, sau chiar în sate, România se schimbă, acolo parcă Dumnezeu se simte în fiecare om și spectatorii sunt mult mai deschiși la mesajul nostru. Și lumina locului în care jucăm este alta.