Fiul străinului
Abia consultând planul cadastral al Bucureștiului, realizat în 1911, dezleg misterul. Proprietar al acestei case era în acel an un oarecare Eugeniu Teohari. Omul deținea aici o mare suprafață de teren, un veritabil domeniu bucureștean. Potrivit Anuarului Bucurescilor din 1906, E. Teohari a fost președinte al Societății de Gimnastică "Turn-Verein", care își avea sediul pe str. Ion Brezoianu, la nr. 35. Interesant cu adevărat este, însă, că în această clădire și-a trăit ultimii ani ai vieții marele istoric A.D.Xenopol, greu încercat de boală și de lipsuri materiale. Până să cunoască declinul și suferința, avusese parte de un destin glorios, ca profesor, savant și om de cultură, fiind autorul primei mari lucrări de istorie a românilor.
Alexandru a venit pe lume în 23 martie 1847, în Iași, "...în mahalaua Păcurari, în niște case de zestre ale mamei mele", după cum va nota el mai târziu. Mama sa, Maria Xenopol, născută Vasiliu, avea și origini grecești, iar despre tatăl său, Dimitrie Xenopol, va susține (în "Istoria ideilor mele") că avea obârșie anglo-saxonă, "...după tată Brunswick, după mamă Smith. El a rătăcit în tinerețe, în urma unei dureri sufletești, prin Suedia, pe mare, până la Constantinopole, de unde venise la Galați. Aici fu botezat de colonelul Schelety, tatăl generalului Carol Scheleti, care îi dădu numele de Dimitrie și-i schimbă totodată familia, din Brunswick în Xenopol, adică fiul străinului". Aventurierul acela care înconjurase Europa ca să-și risipească în călătorii marine tenebrele sufletești, s-a stabilit în cele din urmă în Moldova, unde s-a însurat și și-a câștigat traiul mai întâi ca dragoman (traducător) la Consulatul Prusiei, apoi ca proprietar de pension, ca preceptor al copiilor marelui ban Iordache Ruset din Bacău, apoi, timp de aproape douăzeci de ani, ca director al penitenciarului din Iași. Cu Maria a avut șase copii, primul născut fiind Alexandru, cel care a dat de mic semne că este înzestrat cu o minte strălucită, fiind unul dintre elevii eminenți ai Iașului. În 1867, tânărul Alexandru D. Xenopol a fost pe primul loc la examenul de bacalaureat.
Cuvântarea de la Putna
Nu-i de mirare, așadar, că Alexandru s-a dus în Germania să studieze dreptul și filozofia, studiile fiindu-i finanțate de societatea Junimea și de Primăria municipiului Iași. În 1871, a devenit doctor în drept, la Berlin, și în filozofie, la Giessen. Întors în țară, a ocupat un post de procuror de secție, apoi de prim-procuror. A fost și avocat, și profesor la Institutul Academic, până în 1883, când s-a înființat la Universitatea din Iași o catedră de istorie națională. Xenopol a câștigat concursul și a devenit profesor titular. Istoria românilor a fost pentru el mai mult decât o disciplină universitară predată studenților săi. A fost un obiect de cercetare și meditație proprie, susținute de o veritabilă pasiune. Xenopol a fost și un promotor al unității tuturor românilor, ideal devenit accesibil după ce, în 1859, muntenii și moldovenii se uniseră sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. Bucovinenii, basarabenii și transilvănenii trăiau încă între alte granițe, la fel și dobrogenii. În 1871, cu ocazia sărbătoririi a patru secole de la ctitorirea mânăstirii Putna, tânărul Xenopol, încă student în Germania, a câștigat concursul organizat pentru selectarea celui mai bun discurs care urma să fie citit la mormântul lui Ștefan cel Mare. Serbările ar fi trebuit să aibă loc în august, 1870, dar au fost amânate din cauza izbucnirii războiului franco-prusac. Imperiul austro-ungar, stăpân încă peste Bucovina, unde se afla Putna, era în alertă și nu permitea organizarea unor manifestări de amploare cu caracter național. Anul următor, reinstalându-se pacea pe continent, autoritățile de la Viena au acceptat serbările din Bucovina. Discursul lui Xenopol, ales ca să fie citit la Putna, a fost cenzurat pe alocuri de Maiorescu, Alecsandri și Kogălniceanu, grijulii să nu supere autoritățile imperiale, dar tânărul Xenopol nu a ținut cont de modificările aduse textului și a citit și pasajele excluse. Își va aminti peste ani cum au decurs lucrurile: "În pornirea mea de tânăr student, depășisem în cuvântare marginile pe care le putea învoi stăpânirea străină, cu învoirea căreia se ținea serbarea, și cei trei mari cenzori ai cuvântării mele tăiară din ea locurile acelea în care ideea unității neamului răsărea prea cu putere din vorbele mele. Când a fost însă să o rostesc - sub imboldul înflăcărării, am uitat și cenzură și oprire, și am spus tot ce aveam pe sufletul meu, în aplauzele nesfârșite ale unei mări de capete ce umpleau frumoasa mânăstire a Putnei".
O noapte pe Ceahlău
În adolescență, când învăța încă la Iași, Alexandru și-a dorit să urce pe "cel mai înalt munte al Moldovei", împreună cu un grup de colegi: "Eram cu mai mulți tovarăși de școală, toți tineri, cu puternic dor de viață și mari iubitori ai naturii frumoase". Unul dintre colegi, Nicu Albu, a făcut rost de cai de munte și a angajat și câțiva plăieși, care au adus blănuri de animale sălbatice, să le țină de cald noaptea, în vârful muntelui. Călare pe cai, tinerii excursioniști au pornit în zori spre coastele abrupte ale Ceahlăului. Traversând, muți de încântare, o pădure, băieții au făcut cunoștință cu un animal sadovenian: "Un jder frumos, cu pene la urechi, țintea asupra noastră ochii lui sticloși și lucitori...". După câteva ore de urcuș, au ajuns pe vârful Ceahlăului și s-au cățărat pe stânca Panaghia, de unde și-au lăsat privirea să zburde peste întinderile vaste: "De o parte se întindeau grămezile de munți ai Transilvaniei, îngustând orizontul prin bogata lor oștire; de alta se lățea o câmpie nesfârșită, care se atingea, departe, sub Răsărit, cu valurile Mării Negre. Închipuirea noastră, ajutată și de jocul razelor solare pe alburiul îndepărtărei, ne dădu înșelarea că, într-adevăr, mișcătoarea singurătate strălucea la marginile nevăzute ale pământului". Ca istoric, mai târziu, va privi trecutul milenar cu aceeași privire înaltă, îndreptată pe orizonturi largi, avută și în adolescență, pe stânca Panaghiei.
O pensie inutilă!
În 1915, la vârsta de 65 de ani, după ce a trăit și activat în Iași, unde și-a clădit opera istorică, Xenopol s-a mutat la București și a locuit în casa din strada Eremia Grigorescu, nr. 3, casă aflată în 1911 în proprietatea lui E. Teohari, fostul președinte al societății de gimnastică "Turn-Verein". Xenopol era suferind, iar din munca lui intelectuală nu agonisise avere. Era sărac, fără șansa de a mai obține venituri prin efort propriu. Făcea solicitări, împreună cu soția, către mai marii zilei, pentru acordarea unor ajutoare din partea statului român. Când Bucureștiul a fost sub ocupația trupelor germane, în timpul primului război mondial, a reușit să se refugieze la Iași, orașul vieții sale, dar după încetarea războiului, a revenit în casa din strada Eremia Grigorescu (fostă Armașului). Când a avut loc Marea Unire din 1918, era atât de bolnav, încât probabil nu a conștientizat momentul, deși nu-și pierduse niciodată speranța că ardelenii, bucovinenii și basarabenii vor trăi împreună cu regățenii, între aceleași granițe. A murit în 27 februarie 1920. Cu numai câteva ore înainte ca Xenopol să închidă ochii pentru totdeauna, Parlamentul votase acordarea unei pensii! În amintirea marelui istoric, edilii au numit o stradă din apropiere, str. A.D.Xenopol. Casa unde și-a dat obștescul sfârșit a reușit să supraviețuiască tuturor vicisitudinilor. Cu câțiva ani în urmă, fațada a fost restaurată, astfel încât clădirea a căpătat o nouă viață. Un plop viguros își lasă umbra peste zidurile renovate. Casa are, cu siguranță, un proprietar inspirat, care a investit mulți bani ca să o salveze de la ruinare. E, după toate aparențele, o reședință de familie și nu sediu de firmă. E o casă salvată, prin care Bucureștiul de altădată își perpetuează strălucirea și tainele.