De-a lungul carierei, a avut întâlniri artistice cu cei mai mari regizori de teatru și film: Lucian Pintilie, Cătălina Buzoianu, Andrei Șerban, Alexandru Darie, Yuri Kordonsky, avându-i colegi de scenă și de platou pe cei mai mari actori români: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Radu Beligan, Gheorghe Dinică, Horațiu Mălăele și mulți alții. Experiența de actriță a convins-o să sară și în "barca" cealaltă, așa că Ana Ioana Macaria a absolvit și masterul de regie, avându-l ca profesor pe directorul Teatrului Bulandra, regizorul Alexandru Darie. Despre actorie, regie, teatru și viață, am vorbit și noi cu Ana Ioana Macaria.
- O să incep interviul nostru prin a te ruga să ne povestești cum l-ai cunoscut pe regretatul regizor Lucian Pintilie și cum a decurs colaborarea voastră.
- În vara lui 2000 am primit un telefon de la casa de producție "Filmex", să dau o probă pentru rolul ziaristei din "După amiaza unui torționar". A fost una din foarte puținele dăți când mi s-a dat să citesc întreg scenariul cu trei zile înainte de probă. Nu trebuia să învăț text ci să înțeleg despre ce era vorba. De cele mai multe ori, pentru probă primești maximum câteva scene ca actor, n-ai posibilitatea să-ți faci cu adevărat o idee despre sensul regizoral al personajului. Proba am dat-o cu Cristi Puiu, care la acel film a fost consilier artistic; domnul Pintilie urma să vadă doar înregistrarea. Cristi Puiu a lucrat cu mine, am stat de vorbă și am filmat - cam două ore. La un moment dat s-a deschis ușa și l-am văzut pe domnul Pintilie, care ne-a privit din prag, a spus doar "Bună ziua. Nu vreau să vă deranjez." - și s-a retras. Părea ironică replica, având în vedere că era filmul lui, nu al lui Cristi Puiu. Așa a fost prima întâlnire... A urmat o lună de repetiții la masă, pe text, ca la teatru.
- Cum era lucrul cu Lucian Pintilie?
- Domnul Pintilie știa perfect ce vrea de la actori, avea scenariul-decupaj de la repetiții și, pe de altă parte, avea o curiozitate vie, ascuțită, față de tot ce se întâmpla în prezentul repetițiilor și al filmării - gânduri, păreri ale actorilor, ale întregii echipe. La filmări, după ce se trăgea o dublă, priveam toți pe monitor înregistrarea, dădea indicații actorilor, extrem de concret, raportându-se la ce văzusem, dar ne și întreba cum ni se pare. Era intimidant, inițial, să-mi dau cu părerea despre ce făcuserăm, dar interesul lui era real și, după câteva zile de filmare, căpătasem curajul de a spune ce gândesc cu adevărat. N-am văzut mulți regizori de film care să întrebe între cadre "Cum vi se pare?". Era evident că știa foarte bine ce și cum vrea, fiecare detaliu, dar, în același timp, era lacom în a primi diferențele de percepție dintre noi. Privirea lui albastră și intens scormonitoare, de spiriduș periculos, se putea transforma imediat în oțel tăios, de ironie, dacă, răspunzându-i, de fapt nu spuneai sincer ce gândești, dacă încercai doar să "fii deștept". Avea un radar special pentru asta. Am trăit în toamna lui 2000 o adevărată școală, un curs intensiv de regie, actorie, istoria teatrului și filmului - pentru că am filmat zilnic (mai puțin duminicile), timp de o lună și jumătate cu Lucian Pintilie, Gheorghe Dinică, Radu Beligan și Coca Bloos. Personajul pe care l-am jucat nu mi-a plăcut - mai ales când domnul Pintilie a spus ironic la un moment dat "Biografia personajului tău o vom inventa după premieră..." - dar mi-a plăcut lucrul la el și funcția lui în economia filmului. M-am îmbogățit enorm ca om și ca profesionist, lucrând cu acești uriași artiști. Principala lecție a fost modestia lor cu adevărat mare, ei nu au nevoie să demonstreze, ci pur și simplu sunt ARTIȘTI muncind, creând, căutând, repetând cu bucurie, intensitate, curiozitate și perseverență.
- Ai amintiri mai deosebite de la filmare, pe care ai putea să ni le împărtășești?
- Într-o zi, la filmări, Radu Beligan mi-a spus "Tu o să faci regie." M-am mirat foarte tare, pentru că nici nu-mi trecea prin cap așa ceva - era, de fapt, imposibil să-ți treacă prin cap ideea că ai putea încerca să faci ce făcea domnul Pintilie. El era REGIZORUL. L-am întrebat de ce spune asta și mi-a răspuns "Pentru că te interesează mai mult întregul decât ce faci dumneata". Așa era, mă interesa. Și gustul pentru sensul întregului a venit de la regizorii mari și generoși cu care am lucrat de-a lungul timpului, acei regizori care nu consideră actorul doar o rotiță în mecanismul lor, ci te fac complici cu ei în creație: îți spun, ca actor, către ce să duci personajul, cărei idei să subordonezi traseul personajului - asta doar dacă te interesează, firește - dacă nu, te manipulează pentru binele spectacolului.
În raiul copilăriei
- Acum câțiva ani, mi-ai povestit foarte frumos despre copilăria ta și despre un sat de câmpie unde îți petreceai vacanțele. Cât de mult te-a marcat acel loc? Ce îți amintești de acolo?
- Copilăria mea este raiul. În satul Baciu, din Câmpia Română, în casa înaltă și răcoroasă vara, călduroasă iarna, construită de bunicul meu, învățătorul din sat, care a construit și școala (cele două clădiri semănau...) dar care a murit când eu aveam câteva luni. Nu l-am cunoscut decât din povești. În curtea largă și plină de iarbă, flori, gângănii și pomi fructiferi, în care trona nucul - cel mai bun prieten al meu - mă jucam de când răsărea soarele și până după ce apunea (nu dormeam după masa, decât dacă eram bolnavă... mi se părea că pierd timpul dormind...) cu Violeta, Mirela și Emil - prietenii mei din vecini, de care și azi mă leagă o iubire necondiționată, chiar dacă viața ne-a împrăștiat care-încotro. Cu grădina de legume și livada de pruni, cu lanul de porumb prin care creșteau dovleci, cu Glavaciocul - râul șerpuitor în care pescuiam la undiță sau la alău, cu pădurile în care ne duceam primăvara să culegem ghiocei, micșunele și rodul-pământului (o rădăcină stranie în care puteai să vezi de primăvara cât grâu, porumb, ovăz și vin vor fi în anul ce urmează...) Cu biserica la care mergeam cu mamaia la denii și de Paști, îmbrăcată în haine noi... Cu femeile din sat care se adunau uneori la noi în curte și povesteau ce veșminte, prosoape și vase și-au pregătit deja pentru înmormântare. Cu alaiurile de nuntă și înmormântare, care treceau uneori pe stradă și pe care mintea mea de copil le vedea ca asemănătoare (primeam bomboane la amândouă). După începerea școlii, am venit în București, am trăit cu cheia de gât la bloc - dar abia așteptam vacanța, ca să mă întorc în spațiul plin de armonie în care, pentru mine, copil fiind, nu exista timp, grijă, frică, ciment și tomberoane. Acum mă întreb, uneori, cum de nu-mi amintesc deloc ce se întâmpla cu gunoiul la Baciu. Cred că toate erau biodegradabile... Fierul, sticla, materialele textile se refoloseau. Pungile de plastic erau foarte rare, drept care erau păstrate cu grijă. Îmi amintesc lanuri nesfârșite de grâu galben-galben stropite rar cu câte un mac roșu. Liniștea tihnită a după amiezelor când umbrele se lungeau și se auzeau talăngile vacilor ce veneau singure acasă de la păscut și așteptau în fața porții să li se deschidă. Cântecul rândunicilor ce-și aveau cuibul în veranda cu trandafiri cățărători și parfumați. O lume ce trăia în armonie cu natura, drept care moartea era ceva firesc, parte din viață, dacă nu venea fulgerător și apucai să te pregătești pentru ea... Raiul.
Facultatea de teatru: Prima din prima
- Teatrul a fost o alegere naturală pentru tine? Ți-ai dorit dintotdeauna să fii actriță?
- De fapt, voiam să fiu medic. În liceu - am terminat liceul Sfântul Sava - mă pregăteam pentru medicină. În clasa a noua, m-am înscris la cercul de teatru ca să pot să chiulesc motivat de la cursurile care nu-mi plăceau - erau cele cu propagandă politică - am prins revoluția fiind în clasa a unsprezecea abia. Profesoara de limba și literatura română - Silvia Goia, mama actriței Ilinca Goia - ținea cursul de teatru. Am făcut împreună cu ea și cu colegul meu de clasă Razvan Săvescu (cel care mi-a fost apoi coleg și la "Podul", și la facultate, și la Bulandra) piesa într-un act "Umbrela", scrisă de mama mea, Dorina Bădescu. Îmi plăcea sala de spectacol din liceu, mai ales când stăteam pe scenă, îmi plăcea mirosul de lemn și praf. Am jucat la sfârșitul primului trimestru în fața întregii săli, pline de colegi din toți anii și de profesori. Am avut emoții, dar nu distructive, dimpotrivă. Înțelegeam bine despre ce e vorba, știam ce spun și de ce. Doamna Goia m-a trimis la teatrul Podul, la regizorul Cătălin Naum. Nu am vrut să mă duc decât după ce am luat treapta a doua. De fapt, nu m-aș fi dus deloc dacă nu mi-ar fi spus în septembrie 1989: "Nu te mai primesc în clasă dacă nu te duci măcar să vezi cum e". Fusesem la un spectacol acolo și văzusem, de fapt, trei în aceeași seară: "Ștefan Vodă", "Eminescu" și "Leagănul" - acesta din urmă era fără vorbe, doar mișcare și sunet - după legenda Meșterului Manole. De obicei, mă plictiseam la teatru, dar aici nu mă plictisisem. Nu prea înțelegeam ce se întâmplă concret, dar nici nu-mi trebuia să înțeleg - nu știu cum să explic - era ceva puternic, surprinzător, interesant, tinerii ăia păreau puțin nebuni, dar era o nebunie pe care mi-ar fi plăcut s-o încerc. După ce m-a testat, domnul Naum m-a întrebat de ce vreau să dau la teatru. I-am zis că eu dau la medicină și că am venit pentru că m-a trimis profesoara. S-a strâmbat ca un fel de "ce-o mai fi și asta?". Și m-a lăsat să stau să văd cum se lucrează. Monta "Romeo și Julieta". Rămâne și azi, pentru mine, unul dintre cele mai bune spectacole pe care le-am văzut pe acest text. Apoi m-a distribuit și pe mine. Primul rol a fost de compoziție - mama, în "Egmont" - ah, sunt atâtea de povestit...! Apoi Oana, în "Ștefan-Vodă". Am mers în turneu în Moldova... A venit revoluția, și în 1990, Andrei Șerban a chemat "podarii" la audiție pentru corul din "Trilogia antică". Am lucrat toată vara, și în toamna lui 1990 au început spectacolele și turneele internaționale. Eu eram în clasa a douăsprezecea și am primit preaviz de exmatriculare din cauza absențelor (turneele, chiar dacă ale Teatrului Național, nu-i convingeau pe profesorii de la Sava să motiveze absențe). Până la urmă, nu m-au exmatriculat, pentru că de învățat, învățam, chiar dacă lipseam. Când i-am zis mamei că nu dau la medicină pentru că sigur nu intru, că n-am avut timp să învăț serios (luasem bacalaureatul și admiterile erau imediat, vara, nu toamna) și că încerc la teatru, a zis "Sunt prea bătrână să te aștept pe tine să dai de nu-știu-câte-ori la teatru...". I-am răspuns că dau doar o dată - dacă nu intru, învăț un an și intru la medicină. Doar că la teatru am intrat din prima. Prima. La medicină sigur nu intram atunci.
"Rugăciunea" lui Andrei Șerban
- Ce a însemnat pentru tine "Trilogia antică" și întâlnirea cu Andrei Șerban?
- Pentru cei care au jucat sau au văzut "Trilogia antică" e mai ușor de înțeles ce urmează să spun... Noi - mai ales cei din cor, tinerii - nu "jucam" roluri, ci acționam (cântând în limbi moarte sau dialecte de neînțeles, dansând, mișcându-ne prin public, manevrându-l) după o pregătire de o oră înainte de reprezentație - nu vorbesc de repetițiile de dinainte de premieră. Făceam o încălzire reală, ce însemna: glas, corp, concentrare... Nu era un spectacol în care să intri de pe stradă și să joci - bineînțeles că se putea face asta - dar toți știam că s-ar fi simțit: ar fi degradat reprezentația. Era nevoie de antrenament - inclusiv respirație, relaxare, concentrare - fiecare din noi separat, dar și împreună înainte de a începe spectacolul. Încercam să oficiem, să ne punem în slujba unui sens și a unei emoții superioare interesului personal sau strict profesional. Semăna cu rugăciunea - dacă vreți. Întregul era mai important decât suma noastră. Așa am ajuns să cred (și continui să cred) că teatrul e o cale de cunoaștere, dacă îl iei în serios. Peste ani, colegi mai tineri, de la care am învățat nonșalanța (e foarte necesară pentru supraviețuire), îmi spuneau cu tandrețe, ca și când eu aș fi fost mai mică decât ei: "Tu iei meseria asta prea în serios!". Așa e - pentru că nu mă interesează doar să fac sau să joc un spectacol, ci și să aflu mai multe despre mine, lume și viață, în timp ce fac sau joc un spectacol. Spațiul scenic e fascinant: un om pe o scenă goală și, dintr-odată, orice gest al lui devine semn pentru altul care privește. Cu cât cel de pe scenă e mai sincer în căutarea, mișcarea lui, cu atât e mai interesant de privit, mai plin de semnificații pe care spectatorul le găsește, de fapt, în el însuși. Scena e ca o lupă, poți cerceta prin ea omul, cu ce înseamnă el - viață, iubire, visare, minciună, frică, fericire, neputință. "Trilogia antică" a fost, împreună cu Podul (mai ales spectacolul "Ștefan-Vodă") o altfel de școală de teatru și, până să intru la institut, credeam că doar așa e teatrul pe care mi-aș dori să-l fac. Încă îmi doresc asemenea experiențe de teatru ritualic, de teatru sacru, dar sunt conștientă că în lumea în care trăim azi e foarte greu să mai întâlnesc așa ceva.
- Care au fost întâlnirile emblematice din teatru pentru tine și rolurile care te reprezintă?
- Am avut norocul să întâlnesc mari artiști care încearcă "să facă invizibilul vizibil" în diferite modalități de exprimare teatrală; creatori care nu doar meșteșugăresc un spectacol bun ci lasă loc și unui alt plan - al verticalei - în spectacolele lor. Știu că sună complicat ce spun dar nu mă pricep să explic altfel. La câtă bășcălie încape azi în viața noastră trebuie curaj sau inconștiență să încerci asemenea spectacole. Regizorul și profesorul Alexandru Darie e unul dintre acești artiști nebuni.Yuri Kordonsky, Mihai Măniuțiu, Alexander Hausvater, Radu Afrim, foștii mei colegi de la master regie teatru - clasa Alexandru Darie. Sunt mult mai mulți, cu siguranță, cu unii am lucrat deja, cu ceilalți mi-aș dori. Cătălina Buzoianu, ea nu mai regizeză din păcate acum, dar e o uriașă personalitate artistică, de la care am învățat continuu, încă din primul an de facultate, când m-a luat să joc Nina Zarecinaia în "Pescărușul" de la Teatrul Mic, apoi în "Fuga" de la Teatrul de Comedie și mai târziu în spectacolele pe care le-a montat la Teatrul Bulandra (după ce m-am angajat în 1995, când am terminat UNATC-ul și am dat concurs cu Liviu Ciulei și Virgil Ogășanu).
Școala de regie, Alexandru Darie
- Acum ești și regizor. Cum a fost trecerea de cealaltă parte a baricadei?
- Deși lucrasem câteva spectacole cu Alexandru Darie ("Iulius Caesar", "1794", "Însemnările unui necunoscut", "Conversație după înmormântare") simțeam că dacă vreau să învăț regie de la el, nu pot rămâne la relația actriță-regizor, trebuia să vin la școală. Am avut dreptate în intuiția mea. A fost o a doua "primă întâlnire", pentru că bazele în noul tip de dialog erau altele: profesor - studentă, regizor consacrat - regizor aspirant. A fost greu și frumos. Am auzit lucruri pe care, actriță fiind, nu mi-aș fi dorit să le aud; au fost lucruri pe care, actriță fiind, aș fi dat orice să le știu mai demult. Pedagogul Alexandru Darie nu te învață trucuri, ci încearcă să te ajute să te descoperi și să ordonezi/organizezi ce ai de spus. Îți cere să gândești, să-ți pui probleme, să citești, să te documentezi, să te interesezi de tot ce se întâmplă în toate artele, în istorie, în politică... de multe ori părea că cere imposibilul. De fapt, voia ca fiecare să ceară cât mai mult de la el însuși. Au fost doi ani foarte frumoși de școală, cu Alexandru Darie, Anca Ioniță - care mi-a fost și coordonator la disertație, și Ștefan Caragiu. Am făcut masterul de regie ca să învăț regie, nu ca să iau o diplomă, și cred că am învățat, mulțumesc. Urmează să greșesc de una singură în regie, de acum înainte, ca să mai învăț ceva.
- Ce lucrezi acum?
- Acum repet cu Andreea Bibiri și Lucian Pavel - ei joacă și eu regizez "O relație deschisă" de Dario Fo și Franca Rame. Ei mi-au propus textul și am fost de-a dreptul fericită de încrederea lor - amândoi au regizat deja. Lucrăm în regim independent. Repetăm pe unde avem loc deocamdată, în iunie va trebui să găsim o casă și să dăm premiera. Mai am câteva proiecte ca regizor - sunt în stadii diferite de lucru, prefer să nu vorbesc încă despre ele. Deocamdată țineți-ne pumnii la "O relație deschisă" - o comedie (amară pe alocuri) despre criza în cuplul matur, privită din perspectiva femeii.
- Dacă ar fi să îți scrii, la un moment dat, memoriile, ce amintiri nu ar lipsi din ele?
- Dacă mi-aș scrie memoriile, din ele n-ar lipsi bucuria imensă și recunoștința pentru darul minunat care e viața - a mea și a celor pe care i-am întâlnit de-a lungul ei. Am fost binecuvântată cu o calitate din cele mai prețioase: să uit răul - nu imediat și nu fără să încerc să învăț ceva din întâlnirea cu el - dar puterea de a păstra din trecut doar momentele frumoase este combustibilul cel mai bun pe drumul vieții.
- Ai regrete majore în viață?
- Singurul regret în viață e că n-am copii. Mi-am dorit dar n-a fost să fie. Tot mai serios mă gândesc să adopt.
- Ce așteaptă actrița Ana Ioana Macaria de la viitor?
- De la viitor aștept cât mai mult prezent.