O siluetă ireproşabilă, în ciuda celor 69 de ani. Un surâs catifelat. O voce care o îmbracă din cap până-n picioare. O copilărie fără prieteni şi un gust nemăsurat pentru literatură, căreia îi datorează, spune ea, felul în care s-a purtat mai târziu cu bărbaţii. O poveste de dragoste scurtă, dar legendară, cu marele regizor François Truffaut. Trei copii pe care i-a crescut singură, cu discurile lui Leo Ferre pe post de doică. O libertate la care nu a renunţat niciodată, care a ţinut-o toată viaţa departe de mariaj. ("Mama, tata, copiii, frigiderul şi casa de la ţară? Nici nu se pune problema!"). Cu alte cuvinte, o actriţă incandescentă, mereu îndrăgostită, care iubeşte tot ce arde şi tot ce o consumă şi care nu s-a sfiit să spună că ar fi putut muri din amor. După zece ani de la primul ei film turnat în calitate de regizoare chiar pe pământ românesc cu producători români, Fanny Ardant s-a întors în România. Şi nu oricum, ci ca invitată de onoare a Festivalului de Film de la Cluj, unde, în aplauzele călduroase ale mulţimii, i s-a înmânat premiul pentru întreaga carieră.
- Aţi declarat că România a fost prima ţară care v-a acordat încredere ca regizor. De ce a însemnat atât de mult pentru dvs.?
- Pentru că sunt ciudată, nu sunt deloc la modă, nu am dorinţa de a face parte din marea industrie cinematografică. Mai degrabă îmi doresc să fac un film aşa cum realizezi un obiect frumos în care crezi, pe care îl iubeşti, pe care îl poţi revendica. Prin urmare, când am întâlnire cu producătorii şi discutăm despre un viitor film, celor mai mulţi li se face teamă că vor pierde bani cu proiectele mele. E o stare de fapt care mă nefericeşte, dar pe care o înţeleg foarte bine. În "Cenuşă şi sânge" (2009), primul film pe care l-am regizat, ştiam că vreau să povestesc o tragedie, dar că acţiunea trebuie să se desfăşoare undeva în Europa de Est, într-o lume rurală, cu tradiţii... Când am descoperit Transilvania, mi s-a părut un ţinut etern. Un pământ care exista dintotdeauna şi va exista pentru totdeauna.
- În film aţi distribuit-o pe marea actriţă Olga Tudorache. Ce părere v-a făcut?
- Pe Olga a trebuit să o implor să joace în filmul meu, pentru că la început nu prea avea chef. Am fost extrem de impresionată de forţa ei, de intensitatea firii ei, de caracterul ei puternic. De fiecare dată când aveam drum la Bucureşti, îi făceam câte o vizită. La una din ele m-a întrebat: "Tu de ce te arunci să faci regie de film, când ai putea să te mulţumeşti să fii doar actriţă?". I-am răspuns sincer "Nu ştiu!", la care ea mi-a replicat: "Faci lucrurile aşa, fără să ştii de ce le faci?". Am zis: "Eh, oui!". "Atunci eşti nebună!", a zis ea. Am fost foarte impresionată de pregătirea tuturor actorilor români cu care am lucrat. Cred că secretul lor e că fac şi cinema, şi teatru. Or, teatrul este ceea ce te formează, ceea ce te construieşte ca actor. Cinemaul e un lux.
- Cum vă alegeţi apariţiile în filme, după ce criterii?
- Îmi place să lucrez cu regizorii care poartă în ei un foc sacru, o pasiune, cu cei care nu risipesc nici măcar un minut din bucuria de a face film. Nu-mi plac profesioniştii. Şi cum nici eu nu sunt o profesionistă, am jucat de fiecare dată numai rolurile care mi-au plăcut. Când un scenariu ajunge în căsuţa poştală, îl citesc aşa cum bei un pahar de apă. Când pun paharul pe masă, zic foarte repede ori da, ori nu.
- Ştim că vă place să citiţi. Ce ar trebui să citim ca să vă cunoaştem mai bine?
- Cred că nu e vorba de o singură carte. Cărţile nu ar trebui citite ca să ne cultivăm, ci pentru a ne simţi mai puţin singuri. Am citit de tânără Dostoievski, Proust, Shakespeare şi tragicii greci şi cred că toate acestea m-au hrănit. Mi se spune adesea că cei care iubesc cărţile nu iubesc viaţa, dar e fals. Din contră, în cărţi e esenţa însăşi a vieţii, şi o carte ne poate ajuta să câştigăm timp pentru a o înţelege.
- Aveţi o structură foarte poetică...
- Îmi place foarte mult poezia. Dar dincolo de versuri, îmi plac comportamentele poetice, imaginile poetice. Şi cred că îi iubesc mai mult pe poeţii ruşi decât pe cei francezi. La ruşi, să fii poet înseamnă să-ţi asumi un risc. E pe viaţă şi pe moarte. În timp ce în Franţa poezia e un soi de vagabondaj al spiritului. Am fost foarte influenţată de toată poezia scrisă sub regimul lui Stalin. I-am iubit pe Marina Ţvetaeva, Anna Ahmatova, Boris Pasternak. Şi fiindcă tot vorbim de poezie, o să vă mai zic că una din primele cărţi româneşti pe care le-am citit a fost de Mircea Eliade. Era un roman, dar un roman scris de un poet, cu o atmosferă care, chiar dacă nu o înţelegeai, te atingea direct în inimă. E ambianţa pe care o caut adesea şi în cinematografie, de aia îl ador pe regizorul Bela Tarr.
- Adesea, forţa creatoare a unui regizor sau actor are mare legătură cu felul în care trăim solitudinea. Cum vă raportaţi la singurătate?
- Tot ceea ce îndurăm e dureros şi tot ceea ce acceptăm devine forţă. Singurătatea e tragică, dar faptul că poţi să faci ceva din propria singurătate e magnific. Am o mare admiraţie pentru scriitoarea franceză Marguerite Duras, o mare îndrăgostită. A iubit dragostea, a iubit bărbaţii, dar a putut face toate astea numai pentru că s-a întors constant la singurătatea ei. Doar în propria singurătate putea vedea cu adevărat frumuseţea iubirii. Singurătatea e şi asta : un coşmar în care scânteiază splendoarea vieţii. Există în limba franceză o expresie, "Prends garde à la douceur des choses!" (Păzeşte-te de blândeţea lucrurilor!) În această dulceaţă, în această blândeţe rişti să te pierzi, să te risipeşti. În timp ce în singurătate, ca să rezişti, te construieşti pe tine.
- Sunteţi singură, sunteţi îndrăgostită acum?
- Nu voi răspunde decât în faţa unui avocat. (Râde)
- Aţi spus că dragostea a jucat un rol foarte important în viaţa dvs. Dar în carieră? Ne-aţi putea spune ceva despre relaţia dvs. cu marele regizor François Truffaut?
- Mi se cere adesea să povestesc despre relaţia mea cu Truffaut, dar n-o s-o fac niciodată. Tot ce pot să spun este că Truffaut mi-a deschis uşa în cinematografie. Când l-am cunoscut eram doar o actriţă de teatru, care tocmai făcuse ceva foarte popular la TV. În epoca aceea, lumile astea erau foarte închise, nu se trecea de la una la alta cu uşurinţă. Dar Truffaut era un om liber. Şi cum era şi producător, când a decis să mă distribuie în "Femeia de alături", nu a cerut permisiunea nimănui.
- Ce părere aveţi despre mişcarea #metoo care a început anul trecut?
- Nu-mi plac partidele, nu-mi plac chemările la acţiune, nu-mi plac delaţiunile, nu-mi place ceea ce e la modă, nu voi adera niciodată la o mişcare! Viaţa e plină de contradicţii şi trebuie să rămânem contradictorii.
Gala de închidere (Foto: Vlad Cupşa)
- Aţi afirmat cândva că preferaţi oricând un bărbat prost unei femei inteligente. La ce vă refereaţi?
- Hahaha! Da, am zis că prefer oricând să cinez cu un bărbat idiot decât cu o femeie inteligentă. (râsete în sală) Câteodată mai facem şi declaraţii din astea, doar de dragul provocării. Îmi place fiinţa umană cu totul. Îmi plac bărbaţii, dar îmi plac şi femeile inteligente. În zilele noastre, când trebuie să fii atent la orice spui, mi se pare magnific să-ţi permiţi câte-o îndrăzneală.
- Asta înseamnă că nu sunteţi prea corectă din punct de vedere politic?
- Nu, nu sunt deloc. (râde)
- Văd că purtaţi o eşarfă palestiniană. E doar un accesoriu la modă sau are un mesaj politic?
(râde cu poftă, fără să mai aştepte traducerea, semn că a înţeles perfect întrebarea) - N-o să vorbesc niciodată public despre opţiunile politice. Eşarfa asta o am de foarte multă vreme şi apare şi în filmul "Lola Pater". O purtam pe cap când am ajuns la întâlnirea cu regizorul şi el a zis: "Îmi place foarte mult, personajul Lola o să o poarte!". Ce-i drept, e o eşarfă minunată.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
