TIFF, la final

Unii l-au numit un Woodstock al cine­matografiei, alţii s-au mulţumit să-şi scoată pur şi simplu pălăria în faţa desfăşurărilor de forţă pe care proaspăt încheiata ediţie de TIFF le-a pre­su­pus.

Un lucru e sigur: Fes­tivalul de Film Transil­va­nia şi-a bătut şi anul acesta recordurile: 10 zile de festival, 227 de filme din toată lumea, aproape 100.000 de bilete vândute, 135.000 de participanţi şi peste 1000 de invitaţi români şi străini. Cifre im­presionante, care până şi pe profesioniştii occi­den­tali obişnuiţi cu festiva­lurile de film i-au făcut să recunoască faptul că TIFF nu e doar un festival de talie europeană, ci şi unul dintre cele mai îndrăgite de participanţi. Iar motivele sunt nenumărate.
În primul rând...

LOCUL

Vibrant, verde, aerisit, cu patina lui imperială, dar şi modern, din ce în ce mai "cool", mai sin­cro­nizat cu marile întâmplări ale Occidentului, Clujul te seduce din primele zile, chiar dacă îl cunoşti deja de-o veşnicie. Nici nu cobori bine din avion sau din tren şi simţi cum festivalul şi-a întins tentaculele peste tot: prin ceainării şi cafenele, în faţa sălilor de cinematograf, la Casa TIFF, cuibul profesioniş­tilor, prin parcuri, în cluburi, dar mai ales în Lounge-ul instalat în Piaţa Unirii, la picioarele lui Matei Corvin, devenit punct de întâlnire pentru iubitorii de film. Aşa cum există un traseu al fil­melor, care leagă între ele ci­nematografele, tot aşa exis­tă şi unul al gusturilor, cu care te răsfeţi înainte sau după un film bun: îngheţata cu cărbune şi cocos, de la "Eis Moritz", canoli şi es­presso, de la "Da Pino", raţa caramelizată de la "Mai­mu­ţa Plângătoare", borşul de sfeclă de la "Samsara". De­licii culinare, grădini um­bri­te de iederă, invitaţi la mese, pe care-i recunoşti după ecu­soane! De aproape două de­cenii, miile de oameni care în primul weekend din iunie umplu străzile Clujului, la orice oră din zi şi din noap­te, sunt o infuzie de sânge proaspăt, care a resuscitat un oraş. De când există TIFF, Clujului îi bate din nou inima, şi pulsaţia lui se aude până în marile capitale.

FILMELE

Farmecul unui festival e că aduce laolaltă producţii clasice din toate timpurile, filme premiate în festivaluri care nu se vor difuza niciodată la noi, dar şi noutăţi proaspăt ieşite din producţie. Iar TIFF-ul nu se dezice, cu selecţia lui extrem de îndrăzneaţă şi de eclectică. Cinefilii de anul acesta au putut vedea şi cele mai bune filme ale lui Fanny Ardant, dar şi "Fox­trot", cea mai re­cen­tă producţie a israe­lia­nului Samuel Maoz, s-au putut bucura (gratuit!) de o selecţie de 100 de fil­me alb-negru ro­mâ­neşti (proiect de­di­cat cen­te­narului Marii Uniri), dar şi de contro­versatul şi mult discu­tatul "Nu mă atinge-mă", al Adinei Pintilie, în­tors de la Ber­lin cu Ur­sul de Aur. De retrospectiva dedicată le­gendarului cineast suedez Ingmar Bergman, la o sută de ani de la naştere, dar şi de un blockbuster-cult, cum e "Marele Albastru", al lui Luc Besson. În fine, de filme documentare, greu de văzut în altă parte, dar şi de un focus dedicat Bulgariei, care cu filmele ei ne concurează puternic în festivalurile inter­na­ţio­nale, de secţiunea "Amintiri din URSS", cu peli­cu­lele ei sovietice care au marcat o gene­ra­ţie, dar mai ales de filmele româneşti.
Nu mai e de mult o surpriză că proiecţiile cele mai vândute şi cele mai aşteptate la TIFF sunt cele autohtone, iar fap­tul că tinerii regizori români nu mai aşteaptă ca fil­mul lor să fie se­lectat la Cannes sau Berlin, ci vin cu el di­rect la TIFF arată în­crederea pe care o acordă festi­va­lului şi publicului ro­mânesc. M-am bucurat să văd la TIFF filme ro­mâneşti în premieră mondială, cum sunt "Povestea unui pierde-vară", al lui Paul Ne­goescu sau "Secretul Fericirii", al lui Vlad Zamfirescu, comedii inteligente, ca­re ies cu totul din es­tetica No­ului Val Ro­mânesc şi care promit şi succese de box office. Întors din Occi­dent, unde s-a plimbat prin 9 fes­ti­valuri, "Charles­ton", debutul în lungmetraj al criti­cu­lui de film An­drei Cre­ţulescu a rulat şi el la TIFF, cu casa închisă. Dacă în legătură cu fil­mele noi, curiozitatea era absolut firească, sur­priza a venit însă de la două producţii lansate anul trecut, plimbate deja pe marile ecrane, care îşi făcuseră numărul prin festivaluri, dar care, încă o dată, au smuls aplauze şi au umplut sala până la refuz: "Un pas în urma serafimilor", bijuteria de film a regizorului Daniel Sandu, şi "Soldaţii. Po­veste din Ferentari", al Ivanei Mladenovici. Intere­sant de remarcat şi faptul că în voturile acordate de public, notate de la 1 la 5, filmele româneşti au ieşit aproape toate cu punctaje pes­te 4. La TIFF există şi o sec­ţiune dedicată filmului ro­mâ­nesc (cu un juriu străin!), care şi-a decis câşti­gătorii. Cel mai bun film românesc este "Po­ro­roca", cu Bogdan Du­mi­tra­che într-un rol magnific pen­tru care a câştigat premiul "Cel mai bun actor" la San Se­bastian, în 2017. Cel mai bun film de debut este "Sol­daţii. Poveste din Feren­tari". Iar cel mai iubit film ro­mâ­nesc este "Un pas în urma se­ra­fi­milor", care anul acesta a ple­cat acasă şi cu 8 premii GOPO.

INVITAŢII

"Omul sfinţeşte locul". Aşa spune un vechi proverb românesc. Şi nicăieri vorba asta n-ar fi mai potrivită decât la Cluj, unde TIFF-ul adună anual peste 1000 de invitaţi: actori, regizori, scenarişti, mon­teuri, sunetişti, producători, manageri cultu­rali, jurnalişti străini şi români, critici de film, di­rectori de festivaluri. Un amestec colorat de oa­meni, vorbind în engleză, franceză, germană, rusă, de care te izbeşti la tot pasul. TIFF-ul nu ar fi ceea ce este fără farmecul acestor întâlniri întâmplă­toare: la un cocktail la iarbă verde poţi glumi cu Bogdan Mirică, regizorul nostru premiat la Cannes, într-o maşină de festival te poţi intersecta cu actorul islandez Tomas Lemarquis (din "Nu mă atinge-mă"), la cină te poţi nimeri alături de Alexei Med­vedev, critic de film şi fost selecţioner al Festi­valului de Film de la Moscova, care-ţi va povesti despre neajunsurile breslei cinematografice sub un regim opresiv. La prânz, în Lounge-ul din Piaţa Unirii, cunoşti de aproape echipele filmelor străine. Dimineaţa, la cafea, s-ar putea să-l zăreşti la o terasă pe Vlad Ivanov, singurul actor român care a fost prezent la Cannes cu trei filme în acelaşi timp, şi care anul acesta a fost şi unul din cei cinci membri ai juriului în secţiunea Competiţie. Seara, în Piaţa Unirii, după proiecţia Marelui Albastru, ai în­tâlnire cu Jean Marc Barr, actorul-fetiş al regi­zorului Lars von Trier, care apare în nu mai puţin de şapte filme ale acestuia. Un rendez-vous foarte dorit, care l-a ţinut peste o oră lângă publicul curios să pună întrebări şi să se fotografieze cu el.
Apoi, desigur, TIFF-ul are şi invitaţii lui gla­mouroşi, mult aşteptaţi de presă şi de publicul larg. Fanny Ardant, despre care francezilor le place să spună că e, de fapt, "ardente" (ardentă) s-a dovedit exact aşa cum o prezintă numele. Reţinută la prima vedere, fără să facă din apariţia publică ceva fas­tuos, mai degrabă discretă şi elegantă în înfăţişare, nu-şi putea totuşi ascunde flacăra arzătoare şi pasională care a împins-o mereu spre roluri pline de forţă. Actriţă rafinată şi femeie liberă şi culti­vată, fosta muză a lui Truffaut şi-a păstrat, înainte de toate, dreptul de a rămâne ea însăşi. La Cluj, a stră­lucit pe scena Teatrului Naţional, unde Festi­valul i-a acordat Premiul pentru Întreaga Carieră. În timp ce Opera Naţională din Cluj a găzduit un eveniment hibrid unic, care a avut-o în centrul atenţiei pe legendara soprană Angela Gheorghiu, invitata de onoare a ediţiei din acest an. Vocea ei inconfundabilă, acompaniată de pianistul Alexan­dru Petrovici, a precedat proiecţia filmului "Tos­ca" (în regia lui Benoît Jacquot), în care fai­moa­sa cântăreaţă de operă are chiar rol principal. Un regal pentru iubitorii de operă şi pentru cinefili, în egală măsură.

***

Mi-ar mai trebui probabil multe pagini să trec în revistă toate filmele, concertele, întâlnirile care au făcut din TIFF-ul de anul acesta locul în care trebuia să fii. Farmecul festivalului stă însă chiar în faptul că ce se întâmplă acolo e imposibil de rezumat. TIFF-ul e exact ca un vârtej: te ia pe sus cu vibraţia lui, te poartă cu el o bucată de vreme şi lasă în urmă doar un zigzag luminos de bucurii şi emoţii. E harta secretă a Clujului, pe care ai aşternut filme, oameni şi întâmplări fericite.

Foto: MARIUS MARIŞ, CHRIS NEMEŞ, NICU CHERCIU