- Sunteţi un om mai puternic ca timpul. Anii au trecut peste dvs. fără să lase urme. Aveţi o vitalitate contaminantă, o energie profesională continuă, un fel de a vă bucura de viaţă molipsitor. De unde vă procuraţi mărfurile acestea "pe alese"?
- Îmi face plăcere întrebarea asta, pentru că se adresează direct eu-ului meu. Aşadar, ideea e că există mai multe surse. Prima dintre ele e iubirea, iubirea în general, iubirea de tot. A doua e credinţa. Nu sunt bigot, dar îmi fac rugăciunea în fiecare zi. Şi nu-i o rugăciune care să cuprindă 25 de pagini, ci are doar un paragraf, dar el e onest. Pentru că ar fi culmea să minţi în relaţia cu Dumnezeu! Pe urmă, eu am făcut sport de performanţă, pe vremea când sportul era total plaisirist. Eram student în Petroşani şi-am jucat rugby şi volei. Ei, sportul mi-a clădit, la rândul lui, o atitudine onestă. Să nu furi! Precept care se răsfrânge asupra tuturor aspectelor vieţii: să nu furi în ceea ce spui, să nu furi efectiv, să nu furi muzică... Asta a şi fost marota mea: temerea ca nu cumva vreo piesă să semene cu vreo alta. Şi-apoi, mai e ceva: carpe diem! E obligatoriu, consider eu, să te bucuri de fiecare clipă pe care ţi-o dă Dumnezeu, mai ales după ce depăşeşti un anume prag de vârstă. Că există nişte eşaloane de vârstă, pe care, depăşindu-le, trebuie să-i fii din ce în ce mai recunoscător divinităţii: ţi-a mai dat o decadă în plus, două decade în plus, apoi o lună în plus şi, finalmente, câte o zi în plus. Toate "bornele" astea trebuie să-ţi construiască o platformă interioară pozitivă. Pe urmă, un principiu al meu a fost şi este acela de a avea grijă ca, atunci când voi ajunge în faţa lui Dumnezeu, să nu pot să fiu învinuit de vreun rău făcut în mod voluntar. Sigur, de-a lungul vieţii, poţi să faci gafe, poţi să comiţi greşeli chiar mai mari, dar important e ca ele să nu fi fost voluntare.
- Credinţa a fost întotdeauna prezentă în viaţa dvs.?
- Absolut! Şi tocmai datorită credinţei, deşi am trecut prin multe şi grele de-a lungul vieţii, unele chiar infernale, niciodată n-am fost tentat să mă salvez prin fapte blamabile: prin furt, prin delaţiune sau chiar prin lene. Cu toate că, de foarte multe ori, m-am acuzat c-am fost leneş, dar, de fiecare dată, au existat nişte circumstanţe care m-au grevat, deci n-a fost o lene deliberată. Uite, inclusiv în prezent mi se întâmplă să mă acuz de lene. De exemplu, de vreo 9-10 ani, am o problemă la laba piciorului stâng. Am fost operat, dar nu s-a rezolvat nimic. Din pricina disconfortului, nu pot să mai dorm bine, iar asta îmi seacă toată energia. Mă descopăr, în multe zile, lâncezind aşa, pe o bergeră, cu piciorul întins, conform recomandării medicilor - da' atât stau cu el întins, de-o să-mi rămână definitiv drept! (râde) Cu toate astea, încerc, în continuare, să-mi duc viaţa dincolo de lenea impusă de circumstanţe. De pildă, m-am păstrat şi azi un om foarte gospodar. În sensul că pun lucrurile în maşina de spălat - de călcat se ocupă însă menajera -, gătesc, spăl vasele imediat, şi când gătesc, şi când mănânc... Un om cu-adevărat leneş, în situaţia mea, s-ar complăcea, lăsând în urma lui un munte de vase. După mine însă n-ai să găseşti nici măcar un pahar murdar. Pe de altă parte, există şi stări aparente de lene. Uite, mie îmi place să merg la pescuit. Şi-mi spunea cineva: "Ei, te duci acolo şi leneveşti pe marginea apei!" Nu-i adevărat! Eu nu lenevesc la pescuit, eu stau de vorbă cu mine. De multe ori discut chiar foarte serios cu mine însumi. Or, timpul ăsta, fără imixtiuni, nu e doar benefic, dar e şi o plăcere!
- În urma acestor dialoguri interioare, la ce concluzie aţi ajuns: vă sunteţi prieten sau duşman?
- Am un amic foarte bun, care mi-a spus o dată: "Mă, tu ştii ce înseamnă un prieten? Să ai curaj să te duci cu el la furat." Aşa că, privind prin prisma asta, îmi sunt prieten. În sensul că, faţă de mine însumi, nu mă ascund după fapte. Dacă le-am comis, le recunosc. Şi caut explicaţii, dar niciodată justificări. De exemplu, mă acuz, din mai multe motive, pentru cea de-a patra căsătorie pe care am făcut-o. Şi-am căutat explicaţii. Culmea e că le-am şi găsit, iar ele, câteodată, ar fi putut să joace şi rolul de justificări.
- Şi explicaţiile respective v-au satisfăcut?
- Vorba lui Vasile Veselovski: tardiv de târziu. (râde)
"Sunt timid, pudic şi manierat"
- Eu sunt un timid de felul meu şi timiditatea a adus după ea şi alte culori instrumentale, una dintre ele fiind pudoarea. În plus, îmi pare rău că trebuie s-o spun eu despre mine, dar sunt şi excesiv de manierat. Ceea ce, într-un fel, m-a costat în viaţă. Dar nici nu mi-am regretat comportamentul, nici n-am renunţat la el. Când eram student, cântând şi făcând şi sport, eram o figură mai centrală a unui Petroşani foarte sumbru şi, într-o zi, m-am întâlnit cu un domn în vârstă, pe care nu-l cunoşteam, dar care m-a abordat şi mi-a spus: "Vei avea foarte mult de pătimit, pentru că eşti excesiv de civilizat." Deci am fost avertizat. (râde) Vedeţi însă, eu şi azi îi spun fetei mele: "Nidia dragă, trebuie să ţii cont că un om cu-adevărat civilizat îşi păstrează manierele şi când e singur, în cele mai intime momente." Înţelegeţi? Ăsta a fost mereu crezul meu: că trebuie să fii, în primul rând, civilizat faţă de tine însuţi. Şi-atunci, obligatoriu, eşti civilizat şi cu cei care te înconjoară. V-am dat o explicaţie detaliată, pentru că toate elementele astea se îmbină şi duc către răspunsul propriu-zis la întrebare: sunt timid, pudic şi manierat şi, din toate motivele astea, eu, pe mine însumi, mă iubesc şi mă mângâi pe creştet doar câteodată, atunci când reuşesc să scriu o piesă frumoasă. Atunci sunt mândru. Dar atât! Credeţi-mă, în viaţa mea, n-am fost invidios. Summum-ul meu de invidie a fost "Mă, cum de n-am scris eu melodia asta?!". Pentru mine n-au contat premiile. Ba, uneori, m-am şi concurat singur. Când mergeam la festivalul de la Mamaia, în fiecare dimineaţă, indiferent ce se întâmpla în ziua respectivă, eu jucam tenis. La ora 8:00, eram pe teren. Ei, şi aveam un prieten, Gioni Dimitriu - Dzeu să-l odihnească! -, care, la 8:30, trecea pe-acolo, într-o tură cu bicicleta. La sfârşitul festivalului, el era cel care mă anunţa: "Ai luat premiul II." Sau, mă rog, despre ce era vorba în anul ăla. Şi apropo de faptul că mi-am făcut şi concurenţă: într-un an, am intrat în festivalul de la Mamaia în două ipostaze, adică, pe de-o parte, am concurat în calitate de compozitor şi, pe de altă parte, am concurat ca interpret al unei piese pe care mi-o încredinţase un prieten. Şi-am câştigat, am luat trofeul, dar pentru prietenul meu! (râde)
"Lipsa sportului e, pentru mine, o suferinţă extraordinară"
- Deloc! Nu-mi mai permit decât un gen de mişcare de-a dreptul comic: în fiecare dimineaţă, alerg un minut şi jumătate. Pe loc! (râde) În clipa când voi renunţa şi la asta, înseamnă că voi începe să trag linia de final. Lipsa sportului e, pentru mine, o suferinţă extraordinară.
- Deşi nu mai faceţi sport, sunteţi totuşi preocupat de ceea ce azi se numeşte "stil de viaţă sănătos"? De pildă, gătiţi doar din pasiune sau vă alcătuiţi meniul ţintind întreţinerea fizică?
- A, nu, la treaba cu gătitul e vorba numai de pasiune şi de necesitatea de a mă hrăni, dar nu-mi bat capul cu meniuri "sănătoase". Azi dimineaţă, de exemplu, am pregătit frigănele! Iar cafeaua mi-o beau negreşit cu două linguriţe de zahăr. Mănânc şi prăjituri... Cu toate astea, mi-am făcut analizele recent şi glicemia mi-a ieşit 75! Uneori chiar fac mini-crize de hipoglicemie. (râde) Colesterolul îl am foarte scăzut... Deci, per total, stau bine la capitolul ăsta. Ceea ce mă preocupă e, mai degrabă, întreţinerea psihicului şi a spiritului, de unde vine bucuria de a trăi, despre care pomeneaţi la început.
"Măsura este cel mai important lucru din viaţa omului"
Fiica, Nidia
- Da, cele două principii pentru care a militat Socrate toată viaţa şi pentru care a fost sacrificat de societate: toleranţa şi măsura. Tolerant sunt. Dovadă că am fost capabil ca, vreme de cinci ani, să îndur toate elucubraţiile emise de fosta mea soţie. Aş fi putut să reacţionez, dar mereu am purtat în faţă icoana fiicei mele, care trebuia să supravieţuiască întreagă acestei perioade. Măsura, în schimb, mi-a fost inoculată, fără explicaţii directe, de tatăl meu. Alături de care am stat până când am devenit student. Şi chiar şi până atunci, el n-a fost mereu lângă mine, fiindcă a fost închis doi ani, apoi încă nouă ani... Totuşi, a reuşit să-mi inducă necesitatea măsurii, astfel că azi, la 81 de ani, pot să vă spun că, în opinia mea, după credinţă, măsura este cel mai important lucru din viaţa omului. Măsura este cea care ne ordonează faptele. Inclusiv în muzică, ea e vitală: muzica, fără măsură, e doar o lălăială. Datorită măsurii ştim, pe parcursul existenţei noastre, până unde putem să ne ducem, ştim cât să facem, ştim ce nu e permis... Ea ne naşte ceea ce se numeşte bun simţ, o calitate care-i aparţine fiecărui individ, indiferent de gradul de educaţie sau de şcolarizare. Asta se mai vede încă la ţară, în zonele acelea retrase, unde n-au pătruns masiv ifosele urbane.
- Cum a reuşit tatăl dvs. să vă înveţe valoarea măsurii?
- Vă dau un singur exemplu: tata fusese dat afară din armată, eram retraşi în Turda, un orăşel fără mari posibilităţi, şi tata avea 500 de lei salariu. Ce să faci mai curând cu 500 de lei?! Eu eram elev în clasa a IX-a şi, ca să câştig un ban, dădeam meditaţii. Tata nu avea pretenţii să aduc sumele respective în casă, eram liber să fac ce voiam cu ele. Dar eu încercam să-i uşurez povara, prin urmare, cu banii câştigaţi într-o anume perioadă de timp, mi-am cumpărat nişte haine şi încălţăminte. Mai interesant e însă ce mi-am cumpărat: un costum pepit, cu pantalonul foarte strâmt şi terminat în burlan. C-aşa se purta atunci! Atât doar că eu port 46 la picior, deci un pantof 46, sub un pantalon cu croiala aia, mă făcea să arăt complet caraghios. Numai că n-am realizat asta şi m-am dus acasă mândru nevoie mare. Tata s-a uitat bine la mine şi, într-o după-masă - stăteam într-o singură cameră, eu, el şi mama mea vitregă -, s-a închis în baie o perioadă mai lungă de timp decât în mod obişnuit. Abia când a ieşit, în sfârşit, mi-am dat seama de ce stătuse atât: cu ace de siguranţă, îşi prinsese pijamaua astfel încât să imite burlanele de la costumul meu, iar pe cap îşi pusese o bentiţă şi-şi aranjase părul într-un soi de coamă. Asta a fost tot! N-a scos nici un cuvânt. Şi nici eu. Dar imediat, a doua zi, am găsit o soluţie ca să-mi "normalizez" pantalonii. (râde) Asta a fost doar una dintre lecţiile despre măsură pe care le-am primit de la tata.
"Muzica se face prin har"
Cu Titus Munteanu, regretatul "rege" al spectacolelor de televiziune
- Am avut un noroc imens: că am făcut o meserie care mi-a plăcut şi care mi-a dat satisfacţii extraordinar de multe. Şi continui să-mi păstrez bucuria compoziţiei. Chiar ieri i-am cântat unui prieten o melodie scrisă pe versurile lui George Ţărnea, un poet foarte special, cu care mereu am împărtăşit aceeaşi muzicalitate, adică eu am rezonat, din punct de vedere muzical, cu ceea ce scria el, iar el a rezonat cu ceea ce scriam eu - asta e foarte important în meseria noastră! Am compus, în general, pe versuri ale lui deja existente, dar au fost şi cazuri în care George a scris versuri special pentru melodii deja compuse de mine.
- Cum se naşte o melodie? Pentru profani, pare un proces magic.
- Din punctul meu de vedere, muzica nu se face prin calcul, ci se face prin har. Dar nu ştiu cât se mai înţelege asta azi, când muzica clasică contemporană este un dezastru, că nici nu se mai folosesc note, se folosesc nişte semne şi săgeţi şi nu mai ştiu ce altceva. Iar muzica uşoară, la fel, e o tragedie. Înainte... Haideţi să vă spun ceva! Am avut un coleg, pentru a cărui creaţie am fost permanent invidios: Ion Cristinoiu. Un compozitor excepţional! Ceea ce ne unea erau rigoarea şi atenţia la scrierea notelor. Sile Dinicu chiar spunea deseori: "Există doi oameni ale căror partituri sunt o plăcere: Cristinoiu şi Moculescu." În schimb, din punctul de vedere al momentului creaţiei, ne deosebeam radical: Cristinoiu se trezea la 6:00 dimineaţa şi, îi venea, nu-i venea inspiraţia, el se aşeza la pian şi lucra, căuta... Eu însă nu m-am aşezat niciodată la pian decât atunci când am simţit că am ceva de scris. Indiferent de oră! Singurele excepţii le-au reprezentat perioadele în care eram sugrumat de un timp scurt, în care trebuia neapărat să închei o lucrare de proporţii. Mă biciuiam şi munceam şi niciodată n-am întârziat şi nici n-am fost nemulţumit de ceea ce am izbutit. Vedeţi, pofta mai vine şi mâncând!
- Apropo de satisfacţie: privind retrospectiv, aveţi nişte lucrări preferate din propria creaţie, sau nu le-aţi ierarhizat?
- Ba da, că eu sunt foarte pretenţios, şi-atunci pe-anumite piese le-am dezmoştenit, dar am şi vreo şapte-opt-zece melodii de-ale mele cu care m-aş mândri în faţa oricui şi cu care m-aş duce în faţa oricărei comisii de cercetare a arhivelor istoriei comuniste. Că n-am scris niciodată nici un cântec pentru comunişti. Deci aş merge acolo cu fruntea sus nu doar din punct de vedere muzical.
- Îmi daţi câteva exemple dintre acele zece melodii?
- Nu, pentru că le-aş dezmoşteni public pe celelalte. (râde) Nu-mi place să fiu lăudat nici din exterior, nici de către mine însumi. Credeţi-mă că foarte rar mi-am spus "Bravo, Moculescule!".
"Am învăţat iubirea de la părinţii mei"
Cu tata la Mamaia (1966)
- Cu medicamente şi cafea. N-am nicio mantră, nu mă privesc în oglindă ca să-mi susur vorbe dulci... Nu, eu îmi iau medicamentele, îmi beau cafeaua şi îmi verific programul pentru ziua respectivă - sunt zile în care sunt foarte ocupat şi sunt zile în care n-am nimic de făcut.
- Şi-n zilele în care nu aveţi un program prestabilit, ce vă place să faceţi?
- Să citesc. Asta-i o bucurie pe care mi-am hrănit-o toată viaţa. Şi-mi mai place să dezleg rebusuri. Nu integrame. Sunt zile frumoase...
- Guvernate de care principii de viaţă, dincolo de măsură... ?
- De iubirea aceea pe care am pomenit-o la începutul discuţiei, de iubirea faţă de tot ceea ce merită a fi iubit. Nu e voie să găseşti ceva ce merită a fi iubit şi să nu-l iubeşti. Altfel, în clipa aia, devii ştirb! Căci, atunci când nu iubeşti ceva ce merită a fi iubit, te lipseşti de o împlinire.
- Dacă măsura v-a fost "predată" de tata, iubirea aceasta deplină de la cine aţi deprins-o?
- De la părinţi, în cei 11 ani cât au fost împreună - de fapt, mai puţin, că tata a fost şi plecat pe front -, pentru că mama a murit când eu aveam 11 ani, iar ea, 33. Am fost fascinat de iubirea dintre ei. Era o iubire intensă, înfocată, dar şi plină de umor. Probabil pentru că, inconştient, au simţit că viaţa lor împreună avea să fie foarte scurtă. Şi-atunci şi-au trăit iubirea cu o însufleţire neînchipuită! N-o să uit niciodată felul în care se tachinau unul pe celălalt, modul în care se comportau unul faţă de celălalt, felul în care se priveau... De la ei a pornit totul, de la iubirea lor, unul pentru celălalt, dar şi de la iubirea pe care o arătau faţă de tot şi toate cele care meritau a fi iubite. Era aşa o revărsare de iubire...! Odată, mama m-a văzut rupând o frunză dintr-un pom. Şi, cu blândeţe, m-a dojenit: "Tu nu ştii, măi Horia, că atunci când rupi o frunză, picură o lacrimă din ochii Fecioarei Maria?" Mi-a explicat că nu trebuia să rup frunza, că pe arbore l-a durut, că el trebuie iubit şi ocrotit, nu rănit. Ei, peste 40 de ani de la acest episod, am început să am acces şi să citesc lucrări despre viaţa plantelor, despre inteligenţa şi sensibilitatea lor şi despre reacţiile lor la iubire şi la gingăşie, dar şi la agresiuni. Şi mi-am amintit de lacrima Fecioarei Maria - perfect justificată ştiinţific!
- Mai mergeţi la Râmnicu Vâlcea? Se spune că atunci când te întorci în locul naşterii, te umpli de energie.
- Cum să nu?! Cu mare plăcere şi destul de des. Şi e adevărată teoria asta: eu chiar simt, când poposesc acolo, că mă umplu cu o energie pozitivă. Care are un diapazon sentimental. Pentru că încă mai există casa în care am locuit cu ai mei - acum stă altcineva acolo -, dar şi multe dintre clădirile devenite monumente istorice, pe care le-a construit în Vâlcea bunicul meu, un arhitect italian. Şi tot el a ctitorit şi cimitirul catolic din oraş, unde de-altfel e şi înmormântat. Astfel că, atunci când ajung în Râmnic, prietenii mei merg şi ei la mormântul lui, îi pun flori şi-mi trimit câte o fotografie de acolo. Deci mi se şi cultivă această legătură cu oraşul natal şi cu înaintaşii, această dragoste pe care o am pentru trecutul meu, de care sunt mândru, căci în el nu există niciun fel de fapte reprobabile. Ceea ce îmi induce un anume confort. Mai ales la 81 de ani, e bine să te uiţi în urmă şi să vezi acolo o droaie de încăperi imense, nu doar nişte nişe în care ar fi putut să intre tot felul de troglodisme, dar în care găseşti curăţenie şi senin.
- În urmă e curăţenie şi senin, iar în faţă? Ce culoare are orizontul spre care priviţi în continuare?
- Bleu! Poate şi pentru că a doua mea natură e marea. Iar, ca zodie, sunt Peşte. Orizontul nu e nici roz, nici negru, e bleu! Şi e tot curat şi senin. Sau poate o fi bleu-senil?! Nu ştiu... (râde)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
