Un bărbat distins și destins, atent cu orice client care îi intra în birou, genul de om care îți inspiră încredere. Iar încrederea e vitală în domeniul afacerilor. Mult timp nu i-am știut povestea vieții, am aflat-o doar după ce Cristian a ajuns la credință. A făcut-o furtunos și parcă împotriva stilului său de a trăi liniștit și fără șocuri, cu o energie pe care o vezi doar la preoții râvnitori. În stilul său, de om care știe să rânduiască nu numai lucrurile, ci și oamenii, a înființat apoi o fundație, s-a apucat să tipărească cărți, să producă filme documentare, să organizeze pelerinaje și conferințe, ba chiar s-a înscris la o nouă facultate. Toate erau, evident, legate de credința sa, de acum nesmintită, în Dumnezeu. Apoi, brusc, am aflat că s-a îmbolnăvit grav. Suferise și înainte de a se întoarce către biserică, dar boala năvălise, acuma, asupra lui.
Sfredelul lui Dumnezeu
Ani de zile a străbătut mările. A fost ofițer de marină și nu orice ofițer, ci unul de cursă lungă, pe navele acelea uriașe, pe care le zărim prin porturi. Luni întregi era plecat departe. Pentru un om născut și crescut în comunism, obișnuit să-și trăiască întreaga viață închis în țara sa, ca într-o închisoare mai mare, meseria lui Cristian era o evadare. De aceea a iubit-o. Cu patimă, chiar. Când se întoarcea iar la țărm, le povestea prietenilor de porturile Africii și Australiei, ale Americii sau Indiei, numai miresme și mistere. Dar puterea aceasta nemărginită a marinarului, o putere pe care noi, simple făpturi de uscat, nici nu o bănuim, o putere care îți poate aduce orice orizont aproape, s-a domolit, așa că a vrut să se întoarcă pe țărm și să rămână acasă. S-a făcut antreprenor și, ani de zile, s-a ocupat de compania sa. A ajuns prosper, era tânăr, în plină putere, viața i se așternea cuminte la picioare, la fel cum o făcuseră mările. Până când, într-o zi, a început să se simtă rău. Sfântul Ioan Gură de Aur numește boala, "sfredelul lui Dumnezeu". Un sfredel cu care Mântuitorul ne sparge carapacea egoismului în care am trăit închiși, pentru a lăsa să intre înăuntru, lumina iubirii dumnezeiești.
"Ani de zile am crezut că sunt un om sănătos. Trupește vorbind, eram bine, făcusem sport de performanță, dar ceea ce nu știam atunci, un adevăr extrem de prețios pe care nimeni nu îl bagă în seamă, era acela că nu poți fi sănătos în întregime, dacă ești bolnav cu sufletul. Dacă ești atins sufletește, lucrurile rele, reacțiile negative se adună și, încet, cu timpul, se transformă într-o anumită patologie. Dacă omul ajunge să se îmbolnăvească, e limpede că asta nu s-a întâmplat peste noapte, ci în timp, un timp în care în el s-au acumulat obiceiuri, trăiri. Astăzi, pentru mine e evident că, dacă vrea însănătoșirea, bolnavul trebuie să își schimbe obiceiurile și trăirile care au dus la boală. Eu am fost un astfel de caz. Trupul îmi era sănătos, dar sufletul îmi era bolnav. Și, în cele din urmă, boala a apărut și în trup. La început nu a fost grav, dar nu mă simțeam bine, așa că am mers la doctor, la un medic specializat în terapii alternative, care avea un aparat foarte sofisticat de diagnoză. Nu stăteam bine deloc, așa că am întrebat-o pe doamna doctor dacă în situația mea se mai poate face ceva. Iar ea mi-a răspuns simplu și direct: «În primul rând, te-aș ruga ca, începând de astăzi, să nu mai consumi proteină animală». «Cum adică, vreți să spuneți să nu mai mănânc carne?». «Nu doar carne! Să nu mai mănânci nici lapte, brânză, ouă și derivatele lor!». Sincer să vă spun, mi-a venit foarte greu să pun în practică ce mi-a spus, pentru că eram un carnivor. Orice masă însemna carne. Cu toate acestea, din momentul în care doamna doctor m-a sfătuit, am făcut întocmai. Dar starea mea de sănătate nu s-a îmbunătățit. În schimb, curios pentru cine nu înțelege legătura dintre suflet și trup, a început o schimbare lăuntrică".
"Cărarea Împărăției"
"Pe măsură ce am adoptat regimul vegetarian, în sufletul meu a început să se schimbe ceva. Nu am avut o revelație, ci o căutare febrilă. Simțeam că am nevoie de ceva, că trebuie să plec în căutarea a ceva, dar nu știam nici ce să caut, nici de ce am nevoie. Îmi era limpede că ceva nu merge bine cu mine, că alunec cu viteză în jos, pe un tobogan, și că ceva anume trebuie să se întâmple, să se schimbe înlăuntrul meu. Probabil că vindecarea mea sufletească era pe cale să se petreacă, iar semnele însănătoșirii sufletului le precedau pe cele ale însănătoșirii trupului. Am avut tot felul de căutări în zona orientală: spiritualitate chineză, japoneză, am făcut și chi kung și tai chi chuan. Și, la un moment dat, i-am întrebat pe cei cu care practicam aceste discipline orientale care este scopul lor. «Iluminarea!», mi-au răspuns. «Și ați găsit-o?». Nu mi-au mai răspuns, dar eu mi-am dat seama că iluminați nu întâlnisem printre ei. În toată această zbatere s-a întâmplat ca sora mea să îmi împrumute o carte care a contribuit mult la schimbarea vieții mele - «Cărarea Împărăției» de părintele Arsenie Boca. Când am început să o citesc, nu aveam nicio legătură cu biserica. Nu pot spune că eram ateu, nu L-am hulit pe Dumnezeu niciodată și nici nu am desconsiderat biserica Lui, dar nici nu mă apropiam de ea. Mă gândeam că sunt prea păcătos și nu e locul meu acolo. Că e o opțiune serioasă de viață, iar dacă o faci, trebuie să te ții apoi de ea. Așa că evitam să mă duc la biserică și nu încercam să aprofundez această latură sufletească. Ei bine, am început să citesc «Cărarea Împărăției». Era o perioadă de timp când munceam foarte mult, așa că citeam seara o pagină, două, cu ochii aproape lipiți, iar apoi adormeam. Nici nu pricepeam mare lucru. Îmi aduc aminte limpede că într-o singură seară am fost capabil să citesc 20 de pagini. Și, încet, am început să simt că înlăuntrul meu avea loc o transformare. Îmi e greu să v-o descriu, dar pentru mine, această simțire interioară era evidentă. Se întâmpla, în sfârșit, ceva. Din întunericul în care fusesem, zăream o luminiță."
Oamenii lui Dumnezeu
Erau uscățivi și bătrâni, îmbrăcați modest, cu costumele roase de vreme și cămăși din alt secol. Dar era în ei o distincție, o noblețe, din păcate apusă astăzi, o aură care, nouă, celor moderni, ne lipsește. Cristian a ajuns la întâlnirea lor cu un scop pragmatic - căuta clienți. Nu avea de unde să știe că Dumnezeu îi întinsese prin asta o cursă. Toți bătrânii din sală aveau în spate ani grei de pușcărie - trecuseră prin temnițele comuniste și ieșiseră biruitori. Erau o Românie curată și demnă, pe care el nu apucase să o cunoască. Una de care s-a îndrăgostit pe loc. Cu unul dintre acești foști deținuți politici, domnul Dan Lucinescu, care avea 15 ani de temniță grea în spate, a legat o prietenie strânsă. El avea să îl ducă direct în brațele părintelui Iustin Pârvu, unul dintre cei mai îndrăgiți duhovnici români, trecut și el prin iadul pușcăriilor roșii. Cei doi împărțiseră aceeași celulă, iar Cristian a asistat la întâlnirea lor. A fost momentul în care a luat contactul, pe viu, cu ortodoxia. Nu cea din cărți, ci cea din inimi. O credință sprintenă, vie și fierbinte.
"Îmi e greu să povestesc acum ce am trăit atunci. Părintele Iustin Pârvu era ca un nor - alb, luminos, ușor, aproape că nu-l simțeai. Un om foarte blând și bun. Emana atâta pace, atâta seninătate, atâta liniște câștigată în cei 16 ani de temniță și în nenumăratele nopți de rugăciune petrecute în mânăstire, încât putea să le dăruiască tuturor celor care ajungeau la el. Atunci am înțeles de ce veneau puhoaie de oameni la Petru Vodă. Pentru că noi suntem într-un război continuu cu lumea, cu semenii și cu noi înșine, iar sfinții ne dau pace. Părintele Iustin îl avea pe Dumnezeu în suflet și putea să le dăruiască celor din jur frânturi dumnezeiești. Îmi aduc aminte că stăteam acolo, ca un copilaș nou născut, între cei doi uriași, și nu îndrăzneam să scot un sunet. Spre sfârșit, părintele ne-a luat sub epitrahil, pe mine și pe domnul Lucinescu, și ne-a făcut o rugăciune. Am îngenuncheat și, în timp ce părintele se ruga, am început să plâng. Am ieșit din chilia părintelui Iustin extrem de impresionat. Era prima dată în viață când aveam o asemenea trăire. M-a marcat ireversibil. Nu cred că a durat mai mult de zece minute, nu am putut sta mai mult, pentru că aștepta să îl vadă o mulțime mare de oameni, coada era uriașă, dar au fost cele mai intense minute din viața mea. Părintele Iustin Pârvu a schimbat ceva profund în mine. V-am spus că i-am întrebat pe practicanții de tai chi chuan, cu care m-am antrenat, dacă au găsit iluminarea. Ei bine, după întâlnirea cu părintele mi-am dat seama că, noi, românii, căutăm iluminații de pe alte continente, în timp ce avem sfinții lângă noi. Părintele Iustin Pârvu a fost un sfânt. Unul real, autentic, pe care am putut să îl ating. Un om a cărui sfințenie nu aveai cum să nu o simți și care îți dădea mărturia fermă că orice om poate ajunge la ea. Pentru mine, întâlnirea cu dânsul a fost evenimentul care m-a așezat definitiv în ortodoxie".
Zbaterea
"Cu timpul, boala mea s-a accentuat. Cu toată vindecarea sufletului, trupul nu dădea semne că și-ar reveni. Țineam regimul vegetarian, dar boala punea, încet, stăpânire pe mine. Au început durerile și am ajuns, cu timpul, la niște crize cumplite, legate de respirație. Nu știu dacă vă dați seama ce înseamnă să te sufoci încet și să te gândești că se poate întâmpla, din moment în moment, să mori. Luni întregi m-am chinuit, să fi fost cam cinci, șase luni, în care nu știam seara dacă mai trăiesc până dimineața, pentru că noaptea crizele erau mult mai grele. Mă rugam, efectiv, să mă ajute Dumnezeu să mai apuc lumina zilei. Atunci am descoperit ce putere uriașă are rugăciunea. Simțeam că mă sufoc, în plină noapte, și mă aruncam în genunchi și începeam să mă rog. Din momentul în care începeam rugăciunile, criza înceta și puteam din nou să respir. Așa o duceam până dimineață, când începea o nouă zi, dar nu știam dacă o mai prind pe următoarea. Ce mă ținea pe atunci în viață, dincolo de rugăciuni, erau proiectele pe care le începusem la fundație. Mă gândeam mereu ce să mai fac, cum să ajut, ce să pornesc. Și îmi dau seama acum că era foarte important faptul că mă preocupa ceva foarte mult. Tot timpul trebuie să fii în priză. Asta am învățat de la foștii deținuți politici, știu că asta i-a ținut și pe ei în viață, acolo, în celule. Și în felul acesta, luptam și eu cu crizele mele de respirație și cu durerile care îmi apăruseră în tot corpul. Îmi era greu, pentru că vedeam că regimul vegetarian, propus de medic, pe care îl țineam cu strictețe, nu părea să dea roade. Cu toate acestea, m-am încăpățânat să nu recurg la medicina alopată, deși am avut prieteni care m-au îndrumat către un doctor minunat, un om deosebit, pe care îl prețuiesc mult și acum, la ani distanță de când s-au întâmplat toate. El a tras de mine mult timp să vin să mă internez în spital, dar când am ajuns acolo, am simțit că dacă mă internez, intru într-un malaxor din care nu mai reușesc să scap. Așa că am refuzat și am rămas să îmi trăiesc durerea și chinul acasă, mergând la medic și urmând un tratament, dar nu alopat, ci naturist. Însă, la un moment dat, medicul naturist a spus că nu mai are ce să îmi facă și că singura soluție este să iau medicamente alopate, de sinteză, pentru că boala mea nu mai răspunde la alt tratament. M-am dus la farmacie, am cumpărat medicamentele și apoi m-am apucat să citesc prospectele. M-am îngrozit de efectele adverse și mi-am spus că n-o să le iau niciodată. Țin minte că m-am întâlnit cu o prietenă care mi-a spus că nu arăt bine. Eu nu am fost niciodată un tip corpolent, iar atunci slăbisem zece kilograme. I-am povestit prietenei mele că mi s-au recomandat anumite medicamente alopate. «Păi foarte bine, domnule Filip, luați-le», mi-a spus senină. «Nu le voi lua doamnă, au prea multe efecte adverse.» «Domnule Filip, dacă nu le luați, muriți!». «Asta este», i-am răspuns, «până la urmă murim cu toții. Asta e alegerea mea, să nu le iau. Și nu le-am luat!»."
Vindecarea
- Dar nu vă era frică de moarte?
- Ba da, îmi era frică de moarte. Nu pot să o fac acum pe curajosul, pentru că nu am fost. Nu mă simțeam deloc confortabil la gândul acesta și nu știu să vă spun ce resorturi au funcționat în momentul acela, încât am refuzat tratamentul alopat. Sincer să vă spun, au fost clipe când eram la marginea deznădejdii. Pur și simplu, nu mă mai agățam de viață. Mă dădusem bătut, nu mai aveam nicio motivație să lupt. Mă gândeam că asta a fost... Atât mi-a dat Dumnezeu. Dar în momentele acelea de deznădejde s-a întâmplat ceva. Tocmai înființasem împreună cu domnul Dan Lucinescu, la sfatul părintelui Iustin Pârvu, "Fundația Părintele Arsenie Boca". Și aveam destui oameni care veneau la noi, încercând să ajute, în fel și chip, biserica și țara. Într-o seară, m-am pomenit cu un telefon de la un colaborator foarte apropiat, editorul cărților fundației. Din convorbire, el a înțeles că sunt deznădăjduit de boală, că nu mai găsesc un sens în lupta cu ea și mi-a spus un lucru care m-a încurajat enorm: "Domnule Filip, nu aveți voie să renunțați! Vă dați seama câți oameni depind de dumneavoastră?". A fost un șoc pentru mine. Niciodată în viață nu mă gândisem la așa ceva. Atunci am reînceput să lupt. Iar Dumnezeu mi-a trimis vindecarea într-un mod neașteptat.
În starea aceea foarte proastă în care mă aflam, am organizat, totuși, o conferință a lui Gavriil Vatamaniuc, ultimul reprezentant al partizanilor care au luptat în Bucovina. Mi-am dorit mult ca bucureștenii să cunoască un erou al rezistenței noastre anticomuniste. Și la acea conferință am întâlnit un fiu duhovnicesc al părintelui Ghelasie Gheorghe, de la Mânăstirea Frăsinei - domnul Liviu Bogdan Vlad, profesor universitar la ASE. Văzându-mă în starea aceea, el mi-a spus foarte optimist: "Stai liniștit Cristian, te vei face bine cu pâinea și regimul de medicină isihastă al părintelui Ghelasie Gheorghe!". Și a venit la mine într-o seară, a stat până târziu, în noapte, ca să mă învețe să fac acele pâini necoapte prin foc, recomandate de marele duhovnic de la Frăsinei. Așa a început vindecarea mea, în doar trei luni, cu rețetele medicinei isihaste, mi-am revenit complet! Când am fost la un nou control la doamna doctor de care v-am vorbit la început și m-a scanat cu aparatul ei, a rămas uimită. Nu mai aveam nimic și sunt foarte bine până în ziua de astăzi.
Asta a fost vindecarea mea - trupul - cu pâinea și rețetele de hrană crudă ale medicinei isihaste, iar sufletul cu ajutorul bisericii, la care mă întorsesem de ceva vreme. Să știți că cele două sunt foarte legate. Astăzi, sunt ferm convins că mâncarea ușoară, vegetală, îți face și sufletul mai ușor. Mâncărurile grele sunt foarte telurice, te țin strâns legat de pământ și nu te lasă să te ridici pe verticală. Nu întâmplător sfinții recomandă postul, pentru că prin el te poți apropia foarte ușor de Dumnezeu. Astăzi, eu îi sunt recunoscător Domnului, pentru că mi-a dat această încercare, pentru că prin ea am descoperit postul, iar prin post am reușit să mă apropii de El. M-am întrebat multă vreme de ce nu m-am vindecat de la început cu regimul vegetarian, și cred că răspunsul stă în căutarea mea din timpul bolii. Mântuitorul știa că eu trebuie să învăț multe lucruri, iar suferința a fost calea prin care am ajuns să cunosc tot ce știu acum: că sensul vieții noastre este să ne apropiem de Dumnezeu.