Era în luna iulie. O vreme caniculară m-a fugărit din casa de beton de la oraș, la casa bătrânească de la țară, cu cerdac de lemn, dar mai ales înțesată cu amintiri, unele din ele - dureros de frumoase. Ori de câte ori mă întorc acasă din "rătăcirile" mele - căci ne simțim, cu adevărat, rătăciți și pierduți în aceste timpuri de tranziție prelungită -, renasc din propriile îndoieli. Devin un om al locului, mai rezistent, mai credincios, mai harnic și mândru de gospodăria moștenită de la părinți. Și mai ales, mă simt liberă, într-un mod necondiționat. Trebuie să cunoști bine ținuturile Bucovinei și pe oamenii ei ca să înțelegi aceste lucruri, fără reținere sau tăgadă. Într-o gospodărie de țară părăsită de cei dragi pentru a se apropia de Casa lui Dumnezeu sunt o grămadă de treburi de făcut. Îmi place să muncesc acolo până la epuizare, fără să mă simt obosită vreodată și având mereu mulțumirea că fac, poate, ce și-ar fi dorit și părinții mei. Îmi place să răsfoiesc și cărțile vechi pe care le mai găsesc prin podul casei, să citesc scrisorile de familie, să privesc fotografiile îngălbenite de vreme, chiar de nu știu întotdeauna cine sunt cei care-mi zâmbesc de dincolo. Dintr-o astfel de epistolă, găsită într-o carte de rugăciuni, am aflat o întâmplare din viața tatălui meu. Era în iunie 1944 și întreaga familie era îngrijorată că nu mai soseau vești de pe front, de la el. Fusese luat în concentrare în 1941, cu Regimentul 12 Călărași, unitate operativă în acea perioadă. Veștile veneau greu de pe front, dar veneau totuși, sădind speranțe în sufletele celor rămași acasă. Pe la începutul anului 1944, s-a lăsat întunericul peste familia noastră. Tata căzuse prizonier la ruși. Au urmat doi ani de incertitudini și deznădejde, dar bunica mea, Casandra Boca, o femeie frumoasă, vrednică, răbdătoare și evlavioasă, a menținut aprinsă flacăra speranței, încurajându-și nora, pe mama mea, o femeie tânără, dezorientată și cu un copil mic de crescut. S-au rugat amândouă zi și noapte, de multe ori mergând la Mânăstirea Slatina, situată la câțiva kilometri de satul Mălini. Prin ianuarie 1946, după un asemenea pelerinaj, în aceeași noapte, bunica și mama au avut același vis - un bătrân cuprins într-o aureolă strălucitoare le-a îndemnat să nu-și piardă speranța, căci în curând vor avea vești de la tata. Și, nu după multă vreme, au primit o telegramă prin care erau anunțate că tata s-a întors din prizonierat și că se află la spitalul din Călimănești, grav bolnav. Telegrama armatei a fost precedată, deci, de un mesaj divin al unui înger ocrotitor!
În urma veștii primite, mama s-a încumetat să plece singură la Călimănești, să-l întâlnească pe tata. Pentru acele timpuri, pentru o femeie tânără și frumușică, trebuia să ai mult curaj să te pornești de la Mânăstirea Humorului cu două valize mari și grele, pline de mâncare și haine, tocmai în Vâlcea, la Călimănești. Trenurile, gările erau înțesate de militari de toate neamurile și felurile. Sigur, mulți erau curioși și se întrebau ce caută la drum o femeie tânără și singură. Unii glumeau cu ea, alții o cereau de nevastă, dar mama stătea neclintită pe cele două valize și se ruga lui Dumnezeu să nu i le fure. Cum să ajungă la soțul ei fără mâncare și haine?!...
Zece zile a durat călătoria la Călimănești! Sugrumată de emoție, mama s-a prezentat la soldatul de serviciu de la intrarea spitalului, care avea și un registru cu evidența prizonierilor repatriați și internați acolo. Deși a cercetat amănunțit acest registru, de câteva ori chiar, numele tatălui meu nu apărea nicăieri, nici la vii, nici la morți. Disperată, fără strop de putere, mama s-a așezat jos, pe treptele clădirii, și a început să plângă amarnic. În acele momente nu-și mai putea dori nimic. Așa a găsit-o un ofițer mai în vârstă, medic în acel spital. A luat-o pe mama de mână și au început căutările din salon în salon. Într-un târziu, țintuit pe un pat de fier, l-au găsit și pe tata. Era de nerecunoscut: numai piele și os, cu ochii duși în fundul capului și cu o rană urâtă în șoldul stâng, unde fusese împușcat. A fost, oare, acel medic militar un alt înger păzitor al părinților mei?...
Din povestirile tatei, am înțeles că viața în lagărele rusești n-a fost deloc ușoară. Dar m-am întrebat și l-am întrebat și pe el cum de reușise să fie trecut pe lista repatriaților, mai ales că mai fusese respins o dată din cauza stării precare a sănătății lui. Slab, împușcat în șoldul stâng, având o rană în care colcăiau viermii, fără să se poată ține pe picioare, trebuia să moară acolo, pe pământul rusesc. În noaptea de dinaintea ultimei trieri, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca din comisie să facă parte și o femeie, sperând s-o poată înduioșa. Și așa s-a și întâmplat. A doua zi, din comisie făcea parte și o doctoriță, pe care tata a implorat-o să-i dea și lui șansa să-și vadă fetița măcar o dată (sora mea se născuse după ce tata plecase pe front). Și a reușit!...
Și de această dată, îngerul lui păzitor a fost alături de el! Ei bine, de aici înainte ar putea începe alte și alte povestiri adevărate cu îngeri din viața părinților mei...
Relatarea mea e simplă și lipsită de senzațional. Dar e adevărată. Părinții mei au fost oameni buni, credincioși și apropiați celor aflați în suferință. Și bunul Dumnezeu i-a răsplătit cum și când a crezut de cuviință...
Chiar dacă viața nu m-a răsfățat întotdeauna și necazurile nu m-au ocolit uneori, niciodată, cât au trăit părinții mei, nu mi-a fost teamă că nu voi depăși aceste opreliști, știindu-i alături de mine, cu trup și suflet. Și acum, când ei au plecat mai aproape de Casa lui Dumnezeu, eu mă simt la fel de ocrotită de ei, îngerii mei păzitori, de dincolo...
RODICA BOCA - Buhuși, jud. Bacău