Albert Camus (1913-1960) e un scriitor-cult nu doar în Franţa. La noi, încă din perioada de relativă relaxare ideologică din a doua jumătate a anilor '60 au fost traduse "Ciuma", "Străinul", "Exilul şi împărăţia", "Mitul lui Sisif", "Teatrul" şi o selecţie de eseuri trecute prin sita cenzurii. Le-am citit cu fascinaţie în studenţie şi de atunci Camus a intrat în panteonul meu personal. Eram într-un fel îndrăgostită de el (celebra fotografie cu fulgarin şi ţigara în colţul gurii, în care seamănă izbitor cu Humphrey Bogart, a stat mulţi ani pe peretele camerei mele, alături de alţi idoli literari), iubire care mi-a rămas până azi. De aceea m-am bucurat că Editura Polirom îl readuce într-o serie de autor, începută cu proza lui de ficţiune. Succesul considerabil cu care Camus e reeditat în lume se datorează şi faptului că Istoria i-a dat dreptate, opţiunile şi argumentele lui dovedindu-se de o luciditate şi un curaj rar. Deşi aderase în 1935 la Partidul Comunist, îl părăsise după doar doi ani, când îşi dăduse seama că şi acesta promovează o ideologie a urii, bazată pe teroare şi crimă. Polemica lui cu Sartre - "tovarăş de drum" stalinist - după apariţia în 1951, în plin război rece, a eseului "Omul revoltat", l-a despărţit principial de promotorii marxism-leninismului în Occident, care nu voiau să se ştie adevărul despre lagărele sovietice. Mai mult, în 1956, după intrarea trupelor sovietice în Budapesta, Camus s-a pronunţat în favoarea insurgenţilor maghiari, sistemul lui de valori neadmiţând asemenea soluţii de aplicare a unui program politic. Francezul algerian orfan de tată de la câteva luni, cu o mamă servitoare analfabetă, care cunoscuse extrema sărăcie ar fi fost mai îndreptăţit decât burghezul Sartre să idealizeze doctrina egalitară. Luciditatea lui însă, simţul măsurii, dreptăţii şi adevărului l-au făcut să nu cedeze sirenelor stalinismului (unse cu bani de la Moscova), să analizeze mecanismul de pervertire a unor idealuri revoluţionare către totalitarism şi să le opună o etică a libertăţii. Dibuind spre un echilibru dificil între politic şi existenţial, Camus nu a admis "ca politica să prevaleze asupra moralei, nici ca aceasta să cadă în moralism". Ceea ce îl menţine viu şi mereu actual. Citiţi seria de autor şi vă veţi convinge. Ea începe, cronologic, cu cele două romane, din 1942 şi 1947. "Străinul" într-o nouă şi bună traducere (cea din 1965 era a Getei Horodincă), poate fi citit şi ca un fel de "polar" mediteranean, cu o intrigă judiciară din Algeria colonială, dar e mult mai mult decât atât. Meursault, antieroul camusian al absurdului şi revoltei, povesteşte pe un ton neutru, lipsit de orice sentiment, moartea mamei, uciderea unui arab "din cauza soarelui" şi procesul care va sfârşi cu condamnarea lui la moarte. Dar, îmbibat de sentimentul absurdului ce guvernează condiţia umană, "Străinul" e de fapt un roman despre aspectele contradictorii ale existenţei în care se suprapun tragicul şi bucuria, mizeria şi soarele, faţa şi reversul, plăcerea senzorială şi neîmpăcarea omului cu destinul, cu responsabilitatea lui. "Ciuma", apărut într-o epocă ideologic feroce, are o simbolistică mai transparentă, descriind fără patos - ba chiar cu o anume ironie faţă de tipurile umane întruchipate în personaje (eroul umanist, ateul, preotul) absolutul Răului, care poate fi şi nazismul, şi comunismul cu derivele lui, un Rău pus în slujba doctrinelor aplicate. Revolta camusiană se îndreaptă şi împotriva forţelor ce guvernează condiţia umană, şi împotriva tiraniilor de dreapta sau de stânga instituţionalizate prin teroare. S-a glosat enorm pe marginea acestor romane şi a operei lui Albert Camus în totalitate. Generaţiile tinere îl pot descoperi acum în seria de autor pe acest om admirabil, care şi-a pus fiinţa în cărţi. O lectură necesară în vremurile noastre de regresii dogmatice.
Selecţia "Formula AS"
* Albert Camus, "Străinul", traducere de Daniel Nicolescu; 148 p; "Ciuma", traducere de Eta Wexler şi Marin Preda, 294 p, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40).
Albert Camus (1913-1960) e un scriitor-cult nu doar în Franţa. La noi, încă din perioada de relativă relaxare ideologică din a doua jumătate a anilor '60 au fost traduse "Ciuma", "Străinul", "Exilul şi împărăţia", "Mitul lui Sisif", "Teatrul" şi o selecţie de eseuri trecute prin sita cenzurii. Le-am citit cu fascinaţie în studenţie şi de atunci Camus a intrat în panteonul meu personal. Eram într-un fel îndrăgostită de el (celebra fotografie cu fulgarin şi ţigara în colţul gurii, în care seamănă izbitor cu Humphrey Bogart, a stat mulţi ani pe peretele camerei mele, alături de alţi idoli literari), iubire care mi-a rămas până azi. De aceea m-am bucurat că Editura Polirom îl readuce într-o serie de autor, începută cu proza lui de ficţiune. Succesul considerabil cu care Camus e reeditat în lume se datorează şi faptului că Istoria i-a dat dreptate, opţiunile şi argumentele lui dovedindu-se de o luciditate şi un curaj rar. Deşi aderase în 1935 la Partidul Comunist, îl părăsise după doar doi ani, când îşi dăduse seama că şi acesta promovează o ideologie a urii, bazată pe teroare şi crimă. Polemica lui cu Sartre - "tovarăş de drum" stalinist - după apariţia în 1951, în plin război rece, a eseului "Omul revoltat", l-a despărţit principial de promotorii marxism-leninismului în Occident, care nu voiau să se ştie adevărul despre lagărele sovietice. Mai mult, în 1956, după intrarea trupelor sovietice în Budapesta, Camus s-a pronunţat în favoarea insurgenţilor maghiari, sistemul lui de valori neadmiţând asemenea soluţii de aplicare a unui program politic. Francezul algerian orfan de tată de la câteva luni, cu o mamă servitoare analfabetă, care cunoscuse extrema sărăcie ar fi fost mai îndreptăţit decât burghezul Sartre să idealizeze doctrina egalitară. Luciditatea lui însă, simţul măsurii, dreptăţii şi adevărului l-au făcut să nu cedeze sirenelor stalinismului (unse cu bani de la Moscova), să analizeze mecanismul de pervertire a unor idealuri revoluţionare către totalitarism şi să le opună o etică a libertăţii. Dibuind spre un echilibru dificil între politic şi existenţial, Camus nu a admis "ca politica să prevaleze asupra moralei, nici ca aceasta să cadă în moralism". Ceea ce îl menţine viu şi mereu actual. Citiţi seria de autor şi vă veţi convinge. Ea începe, cronologic, cu cele două romane, din 1942 şi 1947. "Străinul" într-o nouă şi bună traducere (cea din 1965 era a Getei Horodincă), poate fi citit şi ca un fel de "polar" mediteranean, cu o intrigă judiciară din Algeria colonială, dar e mult mai mult decât atât. Meursault, antieroul camusian al absurdului şi revoltei, povesteşte pe un ton neutru, lipsit de orice sentiment, moartea mamei, uciderea unui arab "din cauza soarelui" şi procesul care va sfârşi cu condamnarea lui la moarte. Dar, îmbibat de sentimentul absurdului ce guvernează condiţia umană, "Străinul" e de fapt un roman despre aspectele contradictorii ale existenţei în care se suprapun tragicul şi bucuria, mizeria şi soarele, faţa şi reversul, plăcerea senzorială şi neîmpăcarea omului cu destinul, cu responsabilitatea lui. "Ciuma", apărut într-o epocă ideologic feroce, are o simbolistică mai transparentă, descriind fără patos - ba chiar cu o anume ironie faţă de tipurile umane întruchipate în personaje (eroul umanist, ateul, preotul) absolutul Răului, care poate fi şi nazismul, şi comunismul cu derivele lui, un Rău pus în slujba doctrinelor aplicate. Revolta camusiană se îndreaptă şi împotriva forţelor ce guvernează condiţia umană, şi împotriva tiraniilor de dreapta sau de stânga instituţionalizate prin teroare. S-a glosat enorm pe marginea acestor romane şi a operei lui Albert Camus în totalitate. Generaţiile tinere îl pot descoperi acum în seria de autor pe acest om admirabil, care şi-a pus fiinţa în cărţi. O lectură necesară în vremurile noastre de regresii dogmatice.
Albert Camus (1913-1960) e un scriitor-cult nu doar în Franţa. La noi, încă din perioada de relativă relaxare ideologică din a doua jumătate a anilor '60 au fost traduse "Ciuma", "Străinul", "Exilul şi împărăţia", "Mitul lui Sisif", "Teatrul" şi o selecţie de eseuri trecute prin sita cenzurii. Le-am citit cu fascinaţie în studenţie şi de atunci Camus a intrat în panteonul meu personal. Eram într-un fel îndrăgostită de el (celebra fotografie cu fulgarin şi ţigara în colţul gurii, în care seamănă izbitor cu Humphrey Bogart, a stat mulţi ani pe peretele camerei mele, alături de alţi idoli literari), iubire care mi-a rămas până azi. De aceea m-am bucurat că Editura Polirom îl readuce într-o serie de autor, începută cu proza lui de ficţiune. Succesul considerabil cu care Camus e reeditat în lume se datorează şi faptului că Istoria i-a dat dreptate, opţiunile şi argumentele lui dovedindu-se de o luciditate şi un curaj rar. Deşi aderase în 1935 la Partidul Comunist, îl părăsise după doar doi ani, când îşi dăduse seama că şi acesta promovează o ideologie a urii, bazată pe teroare şi crimă. Polemica lui cu Sartre - "tovarăş de drum" stalinist - după apariţia în 1951, în plin război rece, a eseului "Omul revoltat", l-a despărţit principial de promotorii marxism-leninismului în Occident, care nu voiau să se ştie adevărul despre lagărele sovietice. Mai mult, în 1956, după intrarea trupelor sovietice în Budapesta, Camus s-a pronunţat în favoarea insurgenţilor maghiari, sistemul lui de valori neadmiţând asemenea soluţii de aplicare a unui program politic. Francezul algerian orfan de tată de la câteva luni, cu o mamă servitoare analfabetă, care cunoscuse extrema sărăcie ar fi fost mai îndreptăţit decât burghezul Sartre să idealizeze doctrina egalitară. Luciditatea lui însă, simţul măsurii, dreptăţii şi adevărului l-au făcut să nu cedeze sirenelor stalinismului (unse cu bani de la Moscova), să analizeze mecanismul de pervertire a unor idealuri revoluţionare către totalitarism şi să le opună o etică a libertăţii. Dibuind spre un echilibru dificil între politic şi existenţial, Camus nu a admis "ca politica să prevaleze asupra moralei, nici ca aceasta să cadă în moralism". Ceea ce îl menţine viu şi mereu actual. Citiţi seria de autor şi vă veţi convinge. Ea începe, cronologic, cu cele două romane, din 1942 şi 1947. "Străinul" într-o nouă şi bună traducere (cea din 1965 era a Getei Horodincă), poate fi citit şi ca un fel de "polar" mediteranean, cu o intrigă judiciară din Algeria colonială, dar e mult mai mult decât atât. Meursault, antieroul camusian al absurdului şi revoltei, povesteşte pe un ton neutru, lipsit de orice sentiment, moartea mamei, uciderea unui arab "din cauza soarelui" şi procesul care va sfârşi cu condamnarea lui la moarte. Dar, îmbibat de sentimentul absurdului ce guvernează condiţia umană, "Străinul" e de fapt un roman despre aspectele contradictorii ale existenţei în care se suprapun tragicul şi bucuria, mizeria şi soarele, faţa şi reversul, plăcerea senzorială şi neîmpăcarea omului cu destinul, cu responsabilitatea lui. "Ciuma", apărut într-o epocă ideologic feroce, are o simbolistică mai transparentă, descriind fără patos - ba chiar cu o anume ironie faţă de tipurile umane întruchipate în personaje (eroul umanist, ateul, preotul) absolutul Răului, care poate fi şi nazismul, şi comunismul cu derivele lui, un Rău pus în slujba doctrinelor aplicate. Revolta camusiană se îndreaptă şi împotriva forţelor ce guvernează condiţia umană, şi împotriva tiraniilor de dreapta sau de stânga instituţionalizate prin teroare. S-a glosat enorm pe marginea acestor romane şi a operei lui Albert Camus în totalitate. Generaţiile tinere îl pot descoperi acum în seria de autor pe acest om admirabil, care şi-a pus fiinţa în cărţi. O lectură necesară în vremurile noastre de regresii dogmatice.
Alte articole din acest numar
- CARMEN LIDIA VIDU - Artist multimedia: "Am poftă de viaţă. Cred că asta e definiţia mea cea mai bună"
- ZODIACUL LUNII APRILIE
- Răspuns pentru EMILIA - Brăila, F. AS nr. 1306 - "Ce înseamnă boala Alzheimer şi cum se tratează?"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
