Albert Camus (1913-1960) e un scriitor-cult nu doar în Franța. La noi, încă din perioada de relativă relaxare ideologică din a doua jumătate a anilor '60 au fost traduse "Ciuma", "Străinul", "Exilul și împărăția", "Mitul lui Sisif", "Teatrul" și o selecție de eseuri trecute prin sita cenzurii. Le-am citit cu fascinație în studenție și de atunci Camus a intrat în panteonul meu personal. Eram într-un fel îndrăgostită de el (celebra fotografie cu fulgarin și țigara în colțul gurii, în care seamănă izbitor cu Humphrey Bogart, a stat mulți ani pe peretele camerei mele, alături de alți idoli literari), iubire care mi-a rămas până azi. De aceea m-am bucurat că Editura Polirom îl readuce într-o serie de autor, începută cu proza lui de ficțiune. Succesul considerabil cu care Camus e reeditat în lume se datorează și faptului că Istoria i-a dat dreptate, opțiunile și argumentele lui dovedindu-se de o luciditate și un curaj rar. Deși aderase în 1935 la Partidul Comunist, îl părăsise după doar doi ani, când își dăduse seama că și acesta promovează o ideologie a urii, bazată pe teroare și crimă. Polemica lui cu Sartre - "tovarăș de drum" stalinist - după apariția în 1951, în plin război rece, a eseului "Omul revoltat", l-a despărțit principial de promotorii marxism-leninismului în Occident, care nu voiau să se știe adevărul despre lagărele sovietice. Mai mult, în 1956, după intrarea trupelor sovietice în Budapesta, Camus s-a pronunțat în favoarea insurgenților maghiari, sistemul lui de valori neadmițând asemenea soluții de aplicare a unui program politic. Francezul algerian orfan de tată de la câteva luni, cu o mamă servitoare analfabetă, care cunoscuse extrema sărăcie ar fi fost mai îndreptățit decât burghezul Sartre să idealizeze doctrina egalitară. Luciditatea lui însă, simțul măsurii, dreptății și adevărului l-au făcut să nu cedeze sirenelor stalinismului (unse cu bani de la Moscova), să analizeze mecanismul de pervertire a unor idealuri revoluționare către totalitarism și să le opună o etică a libertății. Dibuind spre un echilibru dificil între politic și existențial, Camus nu a admis "ca politica să prevaleze asupra moralei, nici ca aceasta să cadă în moralism". Ceea ce îl menține viu și mereu actual. Citiți seria de autor și vă veți convinge. Ea începe, cronologic, cu cele două romane, din 1942 și 1947. "Străinul" într-o nouă și bună traducere (cea din 1965 era a Getei Horodincă), poate fi citit și ca un fel de "polar" mediteranean, cu o intrigă judiciară din Algeria colonială, dar e mult mai mult decât atât. Meursault, antieroul camusian al absurdului și revoltei, povestește pe un ton neutru, lipsit de orice sentiment, moartea mamei, uciderea unui arab "din cauza soarelui" și procesul care va sfârși cu condamnarea lui la moarte. Dar, îmbibat de sentimentul absurdului ce guvernează condiția umană, "Străinul" e de fapt un roman despre aspectele contradictorii ale existenței în care se suprapun tragicul și bucuria, mizeria și soarele, fața și reversul, plăcerea senzorială și neîmpăcarea omului cu destinul, cu responsabilitatea lui. "Ciuma", apărut într-o epocă ideologic feroce, are o simbolistică mai transparentă, descriind fără patos - ba chiar cu o anume ironie față de tipurile umane întruchipate în personaje (eroul umanist, ateul, preotul) absolutul Răului, care poate fi și nazismul, și comunismul cu derivele lui, un Rău pus în slujba doctrinelor aplicate. Revolta camusiană se îndreaptă și împotriva forțelor ce guvernează condiția umană, și împotriva tiraniilor de dreapta sau de stânga instituționalizate prin teroare. S-a glosat enorm pe marginea acestor romane și a operei lui Albert Camus în totalitate. Generațiile tinere îl pot descoperi acum în seria de autor pe acest om admirabil, care și-a pus ființa în cărți. O lectură necesară în vremurile noastre de regresii dogmatice.